Oglinda in care nu ai nevoie de masti!

In casa parintilor mei, am o oglinda in care m-am vazut intodeauna frumoasa. Si cand eram copil si cand eram adolescenta si acum, de cate ori merg. Nu ma uit surprinsa in ea, ma uit surprinsa in toate celelalte oglinzi, care nu ma arata la fel de frumoasa. In fiecare an, ma tem ca se va deteriora, ca se va sparge ! Aveam o matusa care imi spunea, zambind, ca frumusetea mea nu vine de pe chip, are legatura cu ochii si zambetul. Ma jignea ingrozitor afirmatia ei, ma enerva modul in care zambea cand o facea, privirea aceea calma si bagacioasa, care preceda afirmatia. Era sora tatei, o iubeam enorm, a fost singura ruda din rudele noastre cu care ma simteam in siguranta. Era foarte preocupata de educatia mea, imi oferea bani, sume mari, pe care nu le puteam primi. Imi spunea ca sunt bani pentru carti sau pentru meditatii. Nicio alta ruda nu mi-a mai oferit bani, motiv pentru care mi s-a parut intodeauna ca ceva este in neregula cu matusa mea, dar nu puteam sa n-o iubesc. O iubeam pentru ca ma asculta ! Mergeam, uneori, la ea si ma asculta toata ziua. Dar nu se putea abtine ca, in fata altora, sa nu faca afirmatia aceea enervanta ca frumusetea mea nu vine de pe chip. Ii obliga, in felul acesta, si pe altii sa ma priveasca atent. Am crezut intodeauna ca sunt un copil urat. Aveam ochii mari, deschisi la culoare, vesnic fixati intr-o privire de linx, parul incalcit, cret si des, ca o coama de salbaticiune, o strungareata mare in fata facea sa para, tot timpul, in copilarie, ca imi lipseste un dinte, dintele cel mai important, ma rog, ma uitam in oglinda si nu mai puteam de necaz ! Uneori, imi promiteam ca nu mai ies toata viata din casa. Am avut ani buni in care abia am iesit din casa. Poate, are legatura cu asta. Dar chiar si atunci, cand ma vedeam ca o aratare in toate oglinzile, in oglinda de care vorbeam, tot frumoasa ma vedeam. Nu stiu cum si nu stiu de ce. Am tot cautat motive si singurul lucru de care m-am prins era ca lumina venea din spate. Dar m-am mai vazut in oglinzi in care lumina venea din spate si nu m-am vazut la fel de frumoasa. Nu avea legatura cu lumina ! Maia mi-a spus ca si ea, in oglinda aceea, tot timpul se vazuse frumoasa. Era ceva cu oglinda, era fermecata ! Revenind la matusa mea, insa... ! Dupa ce ca eram ingrozita de cat de urata puteam sa fiu, matusa mea mai spunea, cu mare incantare, ori de cate ori avea ocazia, dupa ce ma privea atenta, ca frumusetea mea nu vine de pe chip. Stiam ca rudele si parintii iti vor spune intodeauna ca esti frumoasa, stiam ca nu sunt si vroiam sa fiu. In plus, nu aveam chef de niciun fel de alta frumusete in afara aceleia de pe chip, orice afirmatie care confirma lipsa ei ma ingrozea, orice adaugire ca o posibila frumusete vine de altundeva, dar nu de pe chip, ma exaspera, ma ranea si ma jignea ingrozitor. Aveam opt ani si mi-am pus namol pe toata fata. L-am intins bine pe fata, pe gat. Aveam o masca de namol splendida, care mirosea a casa proaspat facuta. M-am dus la oglinda si m-am privit. Eram atat de frumoasa ! M-am privit in toate oglinzile, in toate eram ingrozitor de frumoasa ! As fi vrut sa port masca de namol toata viata, s-o port peste tot, sa ma duc cu ea la scoala, in parc, la pimbare, in vizita la matusa mea ! Mi se vedeau doar ochii si buzele. Buzele erau roze si ochii erau verzi. Cum si erau, dar cu masca de namol erau ce trebuia chipului meu ! Pana si coama de par des si cret era ceea ce trebuia. Dintr-o incantare fara margini, am cazut intr-o groaza de nedescris. Matusa mea avea dreptate, chipul era de vina ! Am zambit in oglinda, eram, intradevar, si mai frumoasa. Avea dreptate sora tatei, avea legatura cu ochii si cu zambetul. Ingrozita, am incercat sa gasesc solutii. Masca era o solutie extraordinara, chiar daca ma strangea. Culoarea namolului ma prindea de minune, namol gasesti peste tot, dar eram sigura ca ai mei nu ma vor lasa sa umblu cu namol pe fata, nici vorba sa ma duc la scoala cu el. Nu-mi faceam nicio problema ca ceilalti se vor prinde ca port o masca de namol pe fata, eram sigura ca nu se vor prinde ! Totul era sa-i fentez pe ai mei si eram sigura ca voi gasi o solutie. Era doar o problema de timp. Mai relaxata, m-am hotarat sa-mi fac o bucurie si mai mare si m-am dus la oglinda fermecata. Oglinda in care ma vazusem frumoasa si cand stiusem ca sunt urata. Nu pot descrie ce emotii aveam ! Emotiile au fost indreptatite; in oglinda in care ma vazusem tot timpul frumoasa, nu eram urata cu namol pe fata, eram ingrozitor de urata ! De fapt, o asemenea hidiosenie nici nu mai vazusem ! Aveam fata crapata, cutata si solzoasa ca o reptila, aveam o culoare inspaimantatoare. M-am dus in fuga la celelalte oglinzi ; in celelalte oglinzi ramaneam la fel de frumosa !......... Am mai incercat faza cu masca de pamant la treisprezece ani si am mai fost tentata s-o incerc la optsprezece ani. La fel s-a intamplat, in toate oglinzile, eram frumoasa, in oglinda in care ma vedeam frumoasa fara masca, eram ingrozitoare. Cred ca toata viata cautam un om in care sa ne vedem frumosi, fara teama si fara masca ! Chiar si atunci cand in altii ne vedem oribil. Un an nou cum il vreti voi !
Read more...

Revelionul are sens, pentru ca avem nevoie de sensuri!

Ne deranjeaza sa vedem lucruri, apoi, ne deranjeaza ca altii nu le vad pentru noi, apoi, ne deranjeaza ca altii le vad, dar nu le vad la fel ca noi, nu vrem modele, dar vrem sa fim ca modelele pe care nu le vrem, nu ne construim o scara de valori, habar n-avem ce fel de modele am vrea, cand ele apar cam la fel de anarhic, precum e si raportarea noastra la ele, ne scoate din minti faptul, nu ca avem niste modele de tot plansul, tot rasul si toata groaza, nu faptul ca nu avem valori, ca nu le-am avut nici a priori, ca nici nu urmeaza sa le avem, din moment ce nu zabovim nici macar cu gandul asupra ideii de « valoare », ci ne scoate din minti faptul ca nu gasim, hocus-pocus, drumul cel mai scurt pentru a ajunge subit la formele de cozonac dospit din nimic la care au ajuns aceia, in spatele carora nu recunoastem vreo valoare proprie si nu ne regasim, nici macar ca la jocurile de mima. Mimetismul, insa, e calea cea mai usoara de arogare si disputare a unei personalitati, asupra careia nu te-ai oprit vreodata cu gandul, nici macar din intamplare, nici macar spalandu-te pe dinti, de parca a avea o personalitate e lucrul cel mai fara sens, scop si urmari de pe lume, motiv pentru care, pentru ce sa-ti construiesti, macar aspirational, una ?! Ne plimbam ca magarul dupa traista sau catarul dupa morcovul atarnat, mereu la un pas in fata lui, concentrandu-ne toate eforturile si batandu-ne joc de tot spatiul privat de cognitie si analiza, in care am putea construi ceva, urmarind cai verzi pe pereti, fantome poleite, bazaconii si lucruri care, in fond, n-au nicio legatura cu noi ! Am plecat de doua zile din Bucuresti, am plecat ca nu mai suportam, sunt atat de tampita, incat nici eu nu stiu ce nu mai suportam, ma rog, am doua zile de petreceri crancene, in ideea ca cele doua petreceri au fost la propriu crancene, oamenii tin cu atata pret sa se distreze sau sa fie convinsi ca se distreaza, incat nu vor precupeti niciun efort sa ajunga la crancen ! Nici nu conteaza ce le place, nici nu stiu ce le place, uneori nimeresc ce le place, cum nimeresti pe alta strada si incerci sa vezi unde iesi. Nu mi-au placut, vreodata, petrecerile, recunosc, din punctul asta de vedere, m-am nascut infirma. Nu m-am simtit vreodata « in al noualea cer » la o petrecere, habar n-am ce inseamna sa te distrezi de nu mai poti, habar nu am cum e sa ai cea mai reusita petrecere din viata ta ! Urasc sa vad fizionomii tumefiate de bautura, cazna petrecaretilor de-a parea fericiti, de-a demonstra si altora acest lucru, munca sisifica a fizionomiilor de-a nu reveni la starea initiala si fireasca de liniste, expresivitatile construite cu indarjire in vederea unui scop implicit, nu obligatoriu, ma scot din minti excesele, pentru ca-n ele vad neputinta de-a-ti exprima si legitima trairile cu firescul necesar. Ma rog, am fost la doua petreceri, de fapt, la una, am asistat si la urmatoarea, am fost in trecere, am ajuns tarziu, si am plecat dupa 20 minute. La cea la care am asistat, fiind si prima, fiind si plecata din Bucuresti, am stat toata noaptea. E drept, mi-a fost foame, am mancat, am mancat incontinuu. Cantau unii in restaurant, cantau atat de tare, cantau, sau ce faceau, din toate instrumentele si toate gurile. Paricipantii dansau sau topaiau in mijlocul unor sunete, aproape insuportabile. Nauciti si indarjiti de propria dorinta de-a se simti peste masura de bine, ar fi topait si dupa urletele unor urangutani. Cei de la mese parca se aflau pe insula tortionarilor. Nu puteau vorbi, petrecaretii dadeau buzna peste ei, cand entuziasmul nu-i mai incapea, trageau de ei sa-i ia la dansul lor si la dansul altora, le spuneau vrute si nevrute, de parca ar fi inteles cineva ceva, alte fizionomii chinuite, trudite sa exprime intelegere si participare, ma rog, totul era ok, toata lumea complimenta pe toata lumea, nimeni nu putea vorbi, daca nu tinea de talie pe cel caruia i se adresa, fetele erau spilcuite dupa modelul « modelelor » lumii noastre, posete plic, pantofii sezonului, rochiile sezonului, accesoriile sezonului. Cu adevarat, n-ar fi stiut nimeni in ce sezon al omenirii ne aflam, dar nu era persoana acolo, care sa fi incurcat sezonul vestimentatiei si al lucrurilor fara noima, n-am vazut nici macar un singur lucru care sa fi avut vreo noima toata seara, singura noima era sa fii la moda, cand singura moda autentica e personalitatea, iar moda, de care stim cu toti, depersonalizeaza cel mai mult. Dar trecem peste asta, este deja o realitate care a devenit cutuma, societatea formala te rejecteaza, daca n-o respecti, societatea informala, de factura filosofica, spiriuala, a devenit intratat de under ground, incat e nespalata omenirii, isi dilueaza mintile intr-un Woodstock imaginar, militand pentru pacea mondiala si binele sufletului, dar nici cu astea n-are loc, c-au halit-o la micul dejun candidatele la Miss Univers. Ma rog, dincolo de oribilitatea atmosferei, de banii aruncati, de povestile cu bani, povestile cu masini, afaceri, proprietati, distractii nemaivazute si amintiri de nicaieri, a fost partea si mai oribila, in care cei care nu se gandisera vreodata la conditia de om vorbeau, ca cei naluciti, numai despre conditia de om. Fetele, evident, vorbeau numai de toale, dar, de aici, se ajungea, nu stiu cum si de fiecare data, pe o carare nemaivazuta, la conditia de om. N-ati putea crede cum trei posete Prada pot defini, ingloba si conditiona inefabila conditie de om, conditie de neapucat, asupra careia bezmeticii teoreticieni si cautatori in stiintele umaniste au poposit de pomana. Cele care venisera nepotrivit imbracate la petrecere, cu pantaloni din trendul trecut, cu toc la pantofi din alt sezon, in sezonul asta se puteau da si peste cap si sa se transforme in artificii, ca tot numai dispret ar fi primit. In rest, manifestarile puteau ramane la limita grotescului, la limita, doar pentru ca erau la o petrecere cu pretentii, gazduita de un hotel. Oamenii cand dau o petrecere la un hotel ( in capul lor, cu pretentii), isi castiga toata demnitatea si stima de sine ! Bizar, nu ? Nu stiu de ce-om fi crezut, vreodata, de ce-om fi fost invatati ca, pentru asta, trebuie sa faci mai mult ! Atatia bani am vazut, in prima seara, aruncati prosteste, gestul nu insemna nimic, nu ducea nicaieri, posesorii banilor si-ai zambetelor satisfacute erau atat de multumiti de sine ! Maica Tereza n-ar fi indraznit in viata ei sa aiba un zambet atat de satisfacut ! Am stat mult timp in casa, in viata mea, am vrut asta, in plus, ceea ce faceam eu necesita, obligatoriu, statul intre cativa pereti. Cele doua petreceri erau la pachet, prima zi, a doua zi, trebuia sa merg, in plus, anul acesta, din considerente de nediscutat, m-am obligat sa fac sarbatorile intre oameni, sa las intamplarile sa vina spre mine. Auzim de atatea ori ca pofta vine mancand, ca prins in joc, joci, incat, uneori, speri ca actiunea mimetica va chema si implica actiunea reala. Poate ! Cand nu esti format, se poate, dovada ce vedem in jurul nostru. Cand esti format, esti atat de conditionat de tine insuti, incat conditionarile exterioare, aproape nici nu mai constituie factori de presiune, devin, simplu, asa cum si sunt, socante bazaconii. Inainte de sarbatori, mi-am facut o contabilitate impusa. Am vazut ca stau rau ! Ma ignorasem mult timp, ignorasem oameni, ii ignorasem, fara sa vreau, pe cei ce ma iubeau, pe cei care erau importanti pentru mine, pe cei care imi fusesera, sub diferite forme, tot timpul, alaturi. N-am stiut ce sa fac cu o asemenea gestiune de vinovatie si m-am obligat la o perioada voita de participare. Mi se mai nazarise si ca, daca fac asta, voi fi fericita. Nu este asa, esti fericit doar daca esti fericit ! Numai atunci si numai asa. Mai esti fericit si cand oferi. Si cam atat ! Maine seara, e Revelionul ! Punem atata pret pe acest lucru pentru ca ceilalti pun. Auzim mereu ca depresivilor le este cel mai greu in perioada sarbatorilor. Oare de ce ?! Se vorbeste mult despre sarbatori, de fapt, se vorbeste numai despre ele, cum poate accepta un biet om ca pentru el sunt doar niste zile ca oricare altele, in care el este la fel de trist si debusolat, iar fericirea voita, demonstrativa si afisata a altora ii arata si mai mult infirmitatea, il devalideaza si mai mult, il exclud si il constrang sa accepte ca este exclus. Omenirea asta va fi mult mai fericita, cand va intelege ca fiecare zi in parte este o sarbatoare, pentru ca respiram, pentru ca visam, pentru ca speram. De sarbatori, ai voie sa fii trist, ai voie sa ai esecuri, ai voie sa fii singur ! Singurul sens uluitor este speranta, nu degeaba, filosofic si metafizic, ea ramane singura prizoniera in cutia inconstientei aleia de Pandora, ramane acolo nu pentru ca este un surogat, o pacaleala pentru cei slabi si neajutorati, ci pentru ca, in sine, e uluitoare si scoate ce e mai bun din noi. In mare, noi ne imbolnavim, pentru ca nu mai credem in noi, pentru ca nu mai vedem lucreurile bune la noi, pentru ca nu mai avem acces la ele. Speranta e un fel de afirmare de sine, scoate ce e mai bun din noi, face, inca o data, legatura cu noi. A spera inseamna a zambi ! Ok, sunt sarbatori, sunt singur, sunt trist, nu e totul bine sau nu e bine deloc, am fost abandonat, neinteles, neapreciat, neiubit, n-am reusit sa am... ! Viata nu inseamna numai astea ! Viata inseamna sa gasesti bucurie in tine si in celulele tale, razemat de orice intamplare. Inca respir, inca vad, inca simt, inca inteleg, inca iubesc, inca sufar... Asta e speranta ! Nu speranta ca va fi mai bine, aia e latura comerciala a sperantei, ci constiinta interioara puternica ca esti om ! De-aia simti, de-aia suferi, de-aia esti trist, faci sarbatorile singur sau plangi. Esti om si traiesti ! Nu la modul ca doar respiri, ci, real si filosofic, ca traiesti ! Daca n-ai trai, n-ai mai fi singur, n-ai mai face sarbatorile singur, n-ai simti ca ai esuat. Si nu e vorba ca, daca n-ai mai trai, la modul ca ai fi mort, ci la modul ca n-ai mai simti. Cat inca simti esti viu ! Viu in sensul de miracol, in sensul de calitate, nu de cantitate. E sarbatoare in fiecare zi si va fi sarbatoare in fiecare zi si dupa sarbatorile din registrul contabil al conventiilor sociale si religioase, fiecare dintre noi trebuie sa stim ca, dupa sarbatorile oficiale, urmeaza si traim, zi de zi, sarbatorile miracolului ce suntem, fara beculete aprinse de administratia comunitara si fara pomenirea lor la stiri. Avem nevoie de buletin, in orice secunda, ca sa stim cine suntem ? Avem nevoie, atunci, sa nu fim tristi de sarbatori, sa nu fim infranti, sa nu fim disperati, sa fim, obligatoriu, fericiti, invingatori, impreuna cu altii, de sarbatori ? S-ar putea sa nu, eu zic ca nu ! Nu e obligatoriu nimic, pentru ca asta e teroare, nu fericire, e dictatura, nu libertate. Avem voie si avem dreptul sa fim cum suntem si cum ni s-a intamplat sa fim ! Avem dreptul sa fim cum simtim, iar asta ne onoreaza si ne legitimeaza calitatea de oameni. Daca nu esti fericit de sarbatori, nu inseamna ca nu esti valid, ca ai toate motivele sa fii disperat si sa te simti nimeni, inseamna, doar, ca s-a intamplat sa nu fii fericit, ca este firesc, ca astfel de lucruri se intampla, ca e al naibii de firesc, ca nu e permanent ; permanent e doar ceea ce hotaram noi, in disperarea, durerea sau lipsa noastra de logica, ca este, Dumnezeu n-a facut nimic sa fie definitiv si permanent, ne-a dat doua Testamente si S-a schimbat de la unul la altul, avand generozitatea sa iesim noi in castig, la urmatoarea schimbare. Nu hotarati ca lucrurile sunt definitive, pentru ca nu sunt ! Credem despre moarte ca este definitiva pentru ca nu stim nimic despre ea, de-aia ne si sperie atat si de-aia este bine ca ne si sperie, poate ne vindecam de meteahna de-a mai crede in lucrurile definitive ! Definitive nu sunt nici lucrurile care ne construiesc, nici lucrurile care ne-au adus intr-un punct sau altul. In fiecare zi, se poate intampla ceva, in fiecare zi, se poate schimba, radical, tot ! In Noul Testament, ni se spune ca sunt trei mari virtuti ale omului : iubirea, credinta si speranta, dar cea mai mare dintre ele este iubirea ! In fiecare zi, putem iubi, nu ne impiedica nimeni sa iubim, trebuie doar sa vrem. Putem iubi orice ! Sunt atatea lucruri de iubit ! Si oamenii care nu ne mai iubesc pot fi iubiti si oamenii care nu ne vor iubi vreodata ! Maine seara, e Revelionul, ganditi-va ca e o zi ca oricare alta ; o impopotonam cu sensuri si ne impopotonam cu ea, pentru ca avem nevoie de sensuri, iar sensul din noi e lipit cu banda adeziva de un pitic, care seamana cu noi. Am plecat din Bucuresti ca sa fac si Revelionul, m-am razgandit, ma intorc in Bucuresti, Revelionul pot sa-l fac si pe strazi, daca nu dorm. Imi place cand ma intalnesc cu mine si ma recunosc, de-aia imi plac si oglinzile . Daca nu mai postez ceva maine, va urez sa va intalniti cu voi maine seara si sa aveti un an, de sarbatori ale voastre, fericit ! Sanatate, iubire, implinire si har !
Read more...

Raspuns celor trei anonimi, ale caror comentarii (la articolul anterior) le-am afisat

Primului anonim: Nu inteleg ce-mi spui!

Celui de-al doilea anonim: Iti voi raspunde, intrucatva, pe indelete si onest. Atat cat imi permite subiectivismul. De obicei, nu public mesajele anonimilor si, evident, nici nu raspund. Unu, din nu stiu ce motive, "anonim" ma duce cu gandul la un termen comunist. Desigur, este o asociere personala, nici nu stiu de ude iscata, in plus, desigur, o bazaconie, care mi s-a nazarit. Apoi, lucrand (inventand) atata timp, personaje, "anonim" ma duce, foarte mult, cu gandul la un personaj fictiv, nu ma gandesc ca exista, ma gandesc cine l-a inventat. Numai ca, primind in mare parte, comentarii de la personaje anonime, a inceput sa-mi placa cuvantul "anonim", seamana cu "omonim", "mim", incepe sa fie dragut, ramane, oarecum, fictiv, dar incepe sa sa aiba credibilitate. una bruta si lipsita de menanjamente. Iar asta, deja, incepe sa-mi placa si mai mult. Deci, anonimule: 1. Nu ai nicio gresala de scriitura, iar asta mi-a placut mult si m-a facut vulnerabila. Deh, sunt snoaba! 2. Ai dreptate in toate, numai ca, vezi tu, fac dinadins tot ce fac! Stiu, va suna ori a infatuare, ori a prostie, cum din ambele pot sa tot fie si sa ma prefac ca nu ma prind. Am sters intentionat toate paragrafele, inca de la primele texte, chiar si acolo unde paragrafele erau necesare, tehnic si literar vorbind. Am vrut text compact, muncitoresc, "Zola-esc" (nu exista cuvantul, l-am inventat),brut, ceva care sa semene, daca nu cu marele zid chinezesc, macar cu o caramida uriasa. Si, daca se poate, urata si neprimitoare. N-am vrut, cu tot dinadinsul, sa las spatii, nici pentru ochi, nici pentru relaxare, nici pentru forma. Daca omul imi poate citi o caramida, inseamna ca pot avea incredere in om. Eu muncesc, el munceste. Amandoi, deopotriva, fara scop. N-am intentionat sa ma joc, sa "prind", sa socializez, sa ma imprietenesc frumos cu cei care ma citesc, sa le arat ca sunt draguta, ghidusa, ca le ofer ceva dragut si relaxant, pentru ca, fie vorba intre noi, habar n-am ce le ofer si daca ofer ceva! De cele mai multe ori, nici nu raspund la comentarii, pentru ca stiu ca pana si asta m-ar face draguta. Stiu cum sunt blogurile, nu voi avea, vreodata, un astfel de blog, pentru ca nu am pricep, pentru ca n-am timp sa ma pricep, pentru ca n-am timp sa invat si, cinstit, nu stiu care ar fi scopul. Sunt sute de asfel de bloguri pe piata, cei in cautare de asfel de bloguri au unde le gasi, le-au gasit deja, propun, asa cum si mie mi s-au propus, in diferite forme, pana acum, alte forme de exprimare, din care am putut alege si am ales, daca ceva din mine, estetic sau personal, raspundea si se identifica in formele respective. Am tupeul sa cred ca oamenii fac alegeri in privinta unui fond, chiar daca forma e neatractiva, nu respecta forma acceptata, conventional sau pe baza unor realitati si rezultate, ca fiind forma cea mai aproape de consum. Nu ma adresez unor cititori pe care cuvintele ii obosesc, povestile ii obosesc, exemplele ii scot din minti, frazele au fost inventate pentru a le strica viata, nu ma adresez unor cititori aflati in plina abulie, indiferenta si alergie vizavi de enunt, care isi petrec existenta numai prin imagini, departe de orice forma de cuvant, in afara celor care nu le exprima nevoile. Vreau oameni seriosi, pe care se poate conta, pentru ca si eu sunt un om serios, pe care se poate conta. Am spus-o cu tot tupeul, asa cum si era necesar, asa cum se va si dovedi a fi si mai necesar. In privinta caracterelor bolduite, ai perfecta dreptate. Ma scot din minti de foarte mult timp, sunt oribile, seamana cu o blocada. Vreau de mult timp sa le inlocuiesc, singurul motiv pentru care nu le-am inlocuit, pana acum, a fost faptul ca, pe langa uratenie, creau un sentiment de infantilism, care ma ajuta, aparent, sa contrabalansez dinadinsul textului si, evident, sa pastrez impresia de caramida uriasa. Nu intentionez, in niciun fel, sa-mi pacalesc cititorul, vreau ca el sa stie la ce sa se astepte de la mine si l-am ajutat, prin forma compacta data textului meu, chiar in detrimental meu imediat fiind, sa vada si sa inteleaga ca nu ma joc, ca am nevoie de rabdarea si de ajutorul lui, asa, ca se intampla ca, uneori, sa avem nevoie, am vrut ca, asa cum eu vreau sa stiu la ce sa ma astept de la el si el sa stie la ce sa se astepte de la mine. Voi schimba caracterele bolduite, pentru ca vreau sa le schimb de mult, pentru ca de la caracterul de infantilism au trecut la cel de insistenta, pentru ca textele mele devin, cumva, o suma compacta de titluri, iar eu incerc, de fapt, ca fiecare fraza s-o minimalizeze pe precedenta, nu s-o intareasca, drept urmare o gasca de cuvinte bolduie inseamna, de fapt, o gasca de titluri , cu care nu am ce face, drept urmare, voi schimba caracterele. Nu voi schimba forma compacta, pentru ca asta vreau, scriu mult si nu voi pacali pe nimeni ca scriu putin si va fi usor sa parcurgi un text lung, numai pentru ca are spatii. Mai devreme sau mai tarziu, oricum as dezamagi! Repet, toate observatiile tale stau in picioare, iti sunt recunoscatoare si-ti multumesc frumos ca ai consumat din timpul tau incercand sa ma ajuti, am vazut in asta si bunele intentii si buna credinta, am fost, evident, foarte si placut surprinsa sa vad ca, exact asa cum credeam, ajutorul vine, ca oamenii sunt uluitori, multumesc frumos si mult! Astept, in continuare, sugestiile tale, iar am tupeu!, dar e minunat sa stii ca cineva, care nu are niciun interes, te poate ajuta, numai pentru ca vrea si pentru ca nu se poate abtine. Intodeauna, m-a facut sa zambesc ca, in ciuda faptului ca ne-am nascut paranoici in privinta celorlalti, oamenii nu se pot abtine sa nu ne ajute J. In curand, blogul meu se va schimba mult, pentru ca noul stadiu a devenit, de ceva timp, obiectiv, va avea o forma noua si vor interveni multe elemente noi. Schimbarea era gandita de cateva saptamani, pentru ca, dupa cum veti vedea, era oviectiva, datorita noilelor elemente, care, pe langa textele mele, vor fi si abordari noi si altfel de abordari, pe care le-am gandit drept necesare. Multumesc frumos, inca o data, pentru sugestii si buna credinta, mai astept ajutorul tau! Adevarul este ca habar n-am ce se poate face pe un blog ca al meu, ca el sa aiba si o forma coerenta cu fondul sau. Sarbatori fericite!


Celui de-al treilea anonim: Habar n-am cine sunt predecesorii tai! Daca e vorba de ceilalti doi anonimi, cu care, din motive, presupun intemeiate, tu te vrei, cu tot dinadinsul, in gasca, lucru pe care il inteleg ca pe o nevoie acuta de legitimare, ceea ce mi se pare profund legitim, de altfel…, ma rog, daca la cei doi faci trimitere ca fiind predecesorii tai, atunci, lucrurile incep, deja, sa aiba o noima, la modul ca tu, deja, ai mai multe pareri, nu una singura, anume aceea ca eu traiesc un acut sentiment de inferioritate. Ma bucur ca te pricepi la atat de multe si atat de bine, indiferent despre ce ar fi vorba, sunt sigura ca stii despre ce vorbesti, indiferent despre ce ai vorbi, numai ca, am ramas cu o nedumerire, care nici macar nu e importanta, tinand cont cate nedumeriri am eu: La ce sentiment de inferioritate te referi si cum te-ai prins, nu ca-l traiesc, ci ca el e atat de acut?! Nu de alta, dar sunt sigura ca mi-ar fi de folos si cum sunt o persoana egoista sunt aproape dispusa sa te implor sa-mi dezvolti teza ta cu privire la inferioritatea mea! Daca ma ajuta, iti raman recunoscatoare. Astept, cu incredere argumentele tale, n-as indrazni sa cred ca ai dezvoltat o teza, fara argumente. Mai ales, ca ai adus in discutie si “predecesorii”, lucru des intalnit in tezele experimentaliste.
Read more...

Teo si Mircea Badea din nou impreuna!

Dupa ce Teo a declarat ca toti prezentatorii tv sunt niste mascarici, dupa ce a declarat ca nu va mai avea de-a face cu televiziunea, dupa ce a declarat, cu patos, ca o epuiza fiecare emisiune facuta, Teo Trandafir revine alaturi de Mircea Badea, in seara de Craciun, intr-o emisiune bonus pentru Antena 3 si, dupa cum insistau sa ne convinga, probabil ca surpriza sa fie mai mare sau ca surpriza sa ne dea pe spate, cei doi anunta ca nu fac emisiune impreuna. Strategie hilara de piata, in care doi se intalnesc la televizor pentru a lua pulsul pietei si pentru a fi siguri ca strang ceva rating, ca oamenii nu vor pleca din fata televizoarelor, santajati cu faptul ca alta aparitie nu mai pupa, asa ca e musai sa stea acolo sa priveasca si sa asculte ce indruga cei doi, unul proaspat izgonit de televiziune, dar vazut de un veac la televizor si altul care, dupa propriile spuse, mai are contract cu Antena 1,2 si 3 doar pana la finele anului si care, evident, este si el tot de un veac la televizor, ca doar si-au inceput veacul de celebritate impreuna si dovedesc, asa cum proverbele si batrani de care tot radem, ne-au tot spus, ca om cu om la greu se unesc si te-ntorci de unde ai plecat. Asadar, doua veacuri de singuratate pe cont propriu in televiziune, se intalnesc in seara de Craciun, tocmai ca emotia sa fie mai mare, vorbesc vrute si nevrute, Doamne, toti am avut deja vu-uri, ne-am trezit cu zece ani in timp, ne-am spus, ca-n promo-ul ala, ca televizorul nostru n-are nimic, n-are niciun sens sa schimbam imaginea, mai periculos a fost ca am vazut in filme si cum, mai nou, din filme le invatam pe toate, ca deja-vu-urile sunt o dereglare in sistem, in plus, pe langa faptul ca eram in Matrix si-n La limita imposibilului, in amandoua deodata, si televizorul nostru nu avea nimic si nu trebuia sa-i schimbam imaginea, nu ne ajungea ca eram, pe nepusa masa, intr-o gaura a timpului, cu zece ani in urma, in seara sfanta de Craciun, dar ne-am mai trezit ca, din seara sfanta de Craciun, ne-am trezit dimineata devreme cu Mircea si cu Teo, cu sarmale pe masa si ghiftuiti cu vin, intr-o zi de lucru, pentru ca cei doi nu lucreaza dimineata devreme decat in timpul saptamanii. Dupa o asemenea grozavie neinteleasa, cei doi ne mai ameninta, evident voalat si marketizat, ca ei nu vor face emisiune impreuna, ca ceea ce vedem nu exista, ma rog, daca vrem sa mai vedem vreodata, asa ceva, sa ne uitam musai, atunci, in seara de Craciun- dimineata de lucru, ca ei nu mai apar, de parca nu ne era de ajuns faptul ca eram destul de bezmeticiti sa-i vedem din nou impreuna la pupitrul care i-a consacrat, taind iarba la caini. Separat de declaratiile pe care Teo le-a tot dat dupa plecarea de la Prima tv, separat de faptul ca-i ardea buza sa gaseasca o alta televiziune gazda, separat de faptul ca Mircea Badea, dupa divortul profesional de Teo, a apucat pe cararea care i-a iesit in fata, la ceas de seara, si s-a dus duca, de nu l-am mai recunoscut (am mai scris despre el, de citit in celalalte articole), ma rog, separat de multe, pentru ca, uneori, lucrurile mai trebuie si separate, cei doi au cateva merite, carora merita sa le dam atentie. Incep cu Teo, pentru ca e doamna si habar n-am ce inseamna asta ! Teo, e drept, a invitat toti manelistii, pe cand era gazda unei alte gazde si mai mari ca ea, iar ea era gazda din oficiu si trebuia sa faca onorurile. E drept, a avut grija sa se faca de tot ridicolul si tot oprobiul public, pupand cu tandrete de mama-prezentator pe toti manelistii, care, evident n-au nicio vina ca sunt manelisti, am scris si despre asta, numai ca omul care investise in el niste valori se uita la televizor si era insultat si sunt sigura ca Teo intelege. Pe de alta parte, era perioada de aur a manelelor, toate televiziunile private le-au scos in fata, ele faceau rating si ma indoiesc ca Teo Trandafir ar fi putut decide daca in emisiunea ei pot fi sau nu maneleisti. Ar fi putut, desigur, plecand dupa sau pierzand ratingul de care emisiunea ei depindea. Se spune ca, uneori, dintre cele doua rele e bine sa alegi raul cel mai mic. Pornim de la faptul ca toate televiziunile invitau manelisti. Oriunde s-ar fi dus Teo, in aceea perioada, s-ar fi lovit de aceeasi nevoie de rating, deci nevoie de manelisti, deci menaj televizat cu manelistii. Teo, intradevar, a fost o surpriza neplacuta, dar sa nu uitam ca Teo a invitat si-o groaza de trupe de rock, trupe care erau din ce in ce mai putin metiatizate din cauza fluxului gretos de manele, ca nu ezita sa se scalambaie in fel si chip, pentru a ne baga in cap preferinta ei pentru acel gen de trupe, pentru muzica rokc, ca facea acele complimente insistente, care iti ramaneau in cap, v-o amintiti, desigur, cum povestea cum tot lesina ea, cand asculta nu stiu ce piesa, pe care aproape n-o mai asculta nimeni. Nu bag mana in foc, dar cred ca Teo a invitat de mai multe ori astfel de trupe si astfel de oameni, in cariera ei, decat a invitat manelisti si s-a asigurat, cum a putut si cat i s-a permis, facand tot felul de cascadorii, ca mesajul ei e corect inteles, dar s-ar putea sa ma insel, nu m-am uitat suficient si n-am facut un studiu de piata. Cand am spus ca, uneori, din doua rele, trebuie s-o alegi pe-aia mai putin rea nu m-am referit la Teo, la ea e evident ca nu trebuia sa accepte compromisuri, asa era onest, ci m-am referit la noi. La vremea aia, manelele erau in floarea florilor, daca Teo isi dadea o demisie de Cleopatra si pleca sa predea limbi straine, in locul ei ar fi venit o alta sau un altul, cum a si venit. Ar fi dat tot manele si s-ar fi socializat public tot cu autorii lor, pentru ca postul asta vroia. A, ca vroia si Teo pentru audiente, asta e altceva. Am fost bombardati ani multi si ani in sir cu multe mizerii, multi neprofesionisti si multe hartabale de prezentatori tv. Unii atat de hartabale au fost, incat au facut cariera. Intre atatia mascarici, Teo a fost genul acela de exceptie de la regula de spectacol de tranzitie. Pentru ca a fost un prezentatoare de sow, informata, citita, cu dictie, discurs si vocaburar format. E mai simplu sa dovedesti ca detii informatie, stii lucruri, stii vorbi si stii impunge, cand ai o emisiune serioasa, un talk show de dezbateri aplicate, Teo trebuia sa faca si circ si spectacol, sa ne spuna si lucruri, sa ne si bage pe gat lucruri, sa ne strecoare si vreo preferinta, sa mai strecoare si cate o ironie, cand totul se vroia vesel, flu-flu, de foarte multe ori, invitatii erau de factura usoara si... greu la deal cu boii mici ! Teo muncea serios la emisiunile alea, imi amintesc ca, uneori, cand aveam timp sa ma uit, abia asteptam sa dea chix si eram sigura ca o va face, dupa cum si o facea, cand mergea pe exces. Dar sa nu uitam ca Teo este o persoana inteligenta, nu pentru ca e mai inteligenta ca alti prezentatori, ci pentru ca este inteligenta, nu pentru ca a facut nu stiu ce rahat de facultate, cum tot am auzit comentarii, pentru ca n-are nicio relevanta, au mai facut si altii facultatea aia sau altele, ci pentru ca este, asa cum e evident, inteligenta. Motiv pentru care a si avut atatia ani emisiuni de succes, in ciuda faptului ca nu era vreo fotomodela, ca n-au planat scandaluri in jurul ei, care sa-i asigure notorietatea, ca n-a fost amanta oamenilor influenti si nu aparea cu fustele scurte pan’ la slip. Faptul ca Teo, practic, nu avea concurenta intr-o lume a fotomodelelor, sex-appelului si straielor, faptul ca Teo a facut atatia ani o emisiune de divertisment, la ora de audienta ridicata, nefiind nici actrita, nici nevasta lui Silviu Prigoana, nici femeia fatala a veacului, spune multe despre performantele sale profesionale si personal-cognitive. Ma enerva ingrozitor cand se scalambaia, de ce se scalambaia mai mult, de-aia nu se mai putea opri din scalambaieli, am considerat mereu ca o persoana ca ea nu are nevoie sa se scalambaie atat, dar incepuse de la putin si necesar si ajunsese la a nu se mai putea opri si la supradoze, care o faceau ridicola. Ridicol era si atunci cand slabise si se vroia mare dansatoare, tinea cu tot dinadinsul sa fie dansatoare, sa fie prima balerina, dansatori-balerini o aduceau de degete, in pasi de dans, grotesti pentru ca nu aveau noima si necesitate, se lasa dusa pe brate ca-n lacul lebedelor, habar n-aveam de ce face toate astea, de ce se expune nenecesarului ridicol, dansand atat de grav si serios, cand ea, deja, dovedise ce avea de dovedit, era, deja, prima doamna a vorbelor si a cuvantului de spirit din televiziune, de ce-o fi vrand sa fie si prima balerina, greu de inteles ! Dar sa nu uitam ca Teo avea acea calitate, care te face sa zambesti si-ti da confort de participare, pe care o au oameni inteligenti si nu toti, aceea de-a se ironiza. Teo parca era la o cursa lunga de ras de sine, de pamflet de bumerang. Se plimba de la o masa la alta, mese ocupate de foarte multe ori de vedetutze de doi lei, le asculta cu acel interes insinuant si bine jucat, se asigura intodeauna ca pozitia ei e inteleasa, se temea sa construiasca impotriva valorilor ei, iar, atunci cand parea ca o face, avea metamorfoze subtile de comportament si atitudine, eu, una, am inteles, intodeauna, cand Teo ne spunea, fara s-o spuna, ca in fata ei si-n fata camerelor se afla pipite sau pacalici, de care avem voie sa radem. Trecea de la o masa la alta, balacarindu-se pe sine, cum putea mai bine si mai fara rusine. Imi mai amintesc iarasi nuantele alea subtile, pentru care facea eforturi mari si combustia trebuie sa fi fost pe masura, de-a ne transmite ca un anumit invitat merita sa fie respectat si consumat. Teo a fost omul care a impacat si capra si varza si lupul si i-a trecut impreuna in aceeasi punte. Nu e usor sa impaci si publicul, format din segmente de factura atat de diferita, sa impaci si invitati si sefii, sa vrei sa ai si succes, sa dovedesti si ca esti fata desteapta, sa-ti pui pe masa si valorile, sa fentezi valorile altora, care nu concorda cu ale tale, sa fentezi si valorile tale, fara sa le faultezi. Nu e usor sa fii si dansatoarea pe sarma si aia cu numere de iluzionism si dresoarea de lei si directoarea circului. Daca vorbim despre inteligenta, abilitate, empatie, transfer, perspicacitate, umor, prezenta de spirit, ironie, sugestie, autoironie, discurs, vocabular, ambalaje stilistice si estetice de sugestie sau exprimare, cuvinte de spirit, prezenta, Teo Trandafir s-a descurcat admirabil si a dat dovada ca detine, cu fler si vointa, aceste abilitati de admirat. Pe undeva, Teo a declarat ca ea face o emisiune de autor si acolo a fost persiflata pentru aceasta pretentie. Indiferent ce-ar fi insemnand asta in capul ei, Teo a facut, din punctul meu de vedere, emisiuni de autor. Si chiar daca nu s-a vazut, munca ei a fost gigantica. Aaa, ca s-a schimonosit mai mult de cat si cum ar fi fost de trebuinta pentru toata lumea, ca s-a aruncat si in directii gresite, toti o facem, ca a invitat si periat atatia manelisti sau cine stie ce urangutani, a facut-o pe spatele ei, sunt « pacate » pe care le va cara dupa ea. Eu nu stiu cum ii pupa nu stiu pe unde si cum pe cei cu slove pe manele, nu ma uitam atat de des la emisiunea ei, am auzit-o, o singura data, spunand ce drag ii este ei Adrian Copilul Minune si a adaugat si specificat imediat de ce : pentru ca e un om simplu (si a avut iarasi nuantele acelea subtile de sugestie si de mesaj), pentru ca e un om bun, modest, iertator si nu se astepta sa fie asa. N-am auzit-o spunand ca il admira ca profesionist, ca ii asculta piesele, ca ii admira munca, ca adoarme cu muzica lui. A spus ca este un om bun si modest. Am auzit-o spunand ca adoarme sau nu stiu ce face pe muzica celor de la Iris, Vhm, Zdop si Zdub, Cargo, Vita de Vie, etc, am auzit-o vorbind de trupe mari rock de afara, vorbind de jazz, de muzica clasica, de muzica pentru cunoscatori, dar n-am auzit-o vreodata declarand ce frumoase sunt manelele si ce mult ii plac ei sau cum sta cu ochii in tavan, ascultand nu stiu ce fel de trupe de dance de pipite de pe piata, fie ca erau din cele consacrate si invitate peste tot, inclusiv la ea. Pe de alta parte, eu ma uitam rar la emisiunea ei si nu stiu ce facea ea, cand o vedeau altii. Fiindca am de facut foarte multe lucruri, absolut din pur egoism si ca sa castig timp, nu sa-l pierd, atunci cand hotarasc sa ma uit, de exemplu, la o emisiune, pentru a fi castigata in povestea asta, sunt extrem de atenta la toate detaliile, dar absolut la toate. Ma enerveaza sa pierd timp, singurul timp pe care il pierd cu drag este atunci cand ma plimb, dar il consider castigat, deci fac asta in detrimentul altor lucruri. Asadar, daca pierd trei ore la televizor, caut sa le pierd cu folos. Nu stiu ce facea Teo cand nu ma uitam eu, dar de cate ori am urmarit-o, poate am avut noroc, admit si asta, m-am prins ce vrea sa ne spuna. Umbla cu abilitate pe claviatura nuantelor, avea grija ca natura mesajului sa poata fi descifrata, nu ezita sa mimeze stimulii de receptare, cap coada, chiar daca habar n-aveam cine sunt pseudo-vedetele invitate, din discursul si gimnastica de expresie a amfitrioanei, pricepeam care le e locul si care e pozitia mediatoarei. Poate sunt eu prea atenta, poate Teo a reusit sa mi se adreseze mie, poate, desi ma enerva la culme si nu mai reuseam sa-i suport scalambaielile de femeie inteligenta data-n mintea fetitelor cu probleme de comportament, dar Teo mi-a parut, intodeauna, transparenta, smechera, in sensul pozitiv al termenului, si cu valori clar afisate. In plus, mi s-a parut ca se poate conta pe ea, aveam senzatia, poate gresita, ca, asa cum transporta ea si capra si varza si lupul, daca chiar ar fi, care pe care, unul dintre acele momente limita, in care lupul ar fi luat in falci capra, iar capra ar fi rontait varza, Teo ar fi luat vasla si-ar fi dat in stanga si-n dreapta, salvand varza si consider ca Teo imi este datoare vanduta pentru aceasta prezumtie de incredere !
2. Am vazut-o la pupitrul acela cu Mircea Badea si, trebuie sa recunosc ca, poate si prin prisma nostalgiei de care creierul uman nu se poate debarasa, cei doi, cu exceptia momentelor fortate, dinadins construite sau a stangaciilor de intentie clara, amandoi mi-au parut mult mai detasati, mai eliberati de constiinta propriilor erori si falsuri, erau simpatici impreuna, Mircea Badea nu se mai uita in tavan si nu mai avea aerul acela arogant, suficient, de lup singuratic care rontaie in deradere tot, nu mai parea nici atat de subiectiv, in fine, cand cei doi au plecat la drum, toti am vazut in Mircea Badea un tip extrem de simpatic, ne amuza, nu era tributar, sau nu parea, niciunui interes, cu timpul, ne-a parut tributar tuturor, mai putin lui si noua. E prea aproape sa-i vedem pe cei doi, din nou, simpatici impreuna si separat, dar exista un precedent si ce se poate o data e posibil sa se mai poata. Poate ca cei doi si-au invatat lectia si, cum mi-a spus un evreu fabricant de incaltaminte : « Cap, coada, clientul tau e cel mai important ! Daca e multumit de produsul tau, va consuma de la tine, indiferent de moda ! Il dezamagesti, pierzi afacerea. Eforturile de a-ti recastiga un client sunt mult mai mari decat eforturile de a il pastra multumit. ». O bila alba pentru Mircea Badea, care i-a intins o mana la necaz unui fost partener ! Consider ca, din punct de vedere uman, asta ar putea spune multe despre personajul in cauza, daca reusim si reuseste sa ne faca sa uitam altele. Intodeauna, am fost de parere ca fiecare om merita un milion de sanse. Omul este singur masura sa si, daca nu va fi demn de ele, va dovedi singur asta, de fiecare data cu aceasi bezmeticeala. Motiv pentru care, paradoxal, sansele nu vor fi vreodata, irosite !
Read more...

De ce renuntam la cei pe care ii iubim?

Poti face ca niste persoane sa nu mai conteze pentru tine ? Poti inchide ochii si, gata, sa spui simplu : persoana asta nu mai exista, nu mai conteaza pentru mine ? Poti anula un om din viata ta, daca acel om te-a suparat, te-a contrariat, te-a bulversat, te-a ranit, actiunile, cuvintele sau tacerea lui te-au jignit, te-au ranit ? Daca ar exista o scoala a vietii, oare ce te-ar invata sa faci in astfel de situatii ? Stiu, si fara o scoala a vietii, la bunul simt comun, stim cu toti raspunsul : daca un om te raneste atat de mult, e mai bine sa-l inlaturi din viata ta ! Numai ca fratii nostri, parintii nostri, bunici nostri ne ranesc uneori, noi, la randul nostru, ne-am ranit de nenumarate ori parintii, si nici unii nici altii n-am renuntat la ceilalti, nu i-am inlocuit. Ne-ar conveni, ar fi legitim ca parintii nostri sa ne inlature din vietile lor, ori de cate ori ii ranim ? Se stie ca o formula-elixir in formarea copiilor este : « Indiferent ce s-ar intampla, mama si tata vor fi alaturi de tine ! ». Evident ca asta inseamna si ca orice ai face, mama si tata vor fi langa tine ! Dupa cum si parintii, fratii sau bunici nostri se asteapta ca noi sa nu-i alungam din vietile noastre, atunci cand ei gresesc, ne ranesc sau jignesc. De ce in prietenii sau in iubire nu este valabil acest lucru ?! De ce nu putem gasi alta cale de-a rezolva problema cu ranitul sau jignitul, fara sa renuntam la acei oameni ?! Daca putem cu familiile noastre, ar trebui sa putem si cu cei pe care ii iubim la fel de mult, dar nu fac parte din familia noastra. De ce, in disputele de familie, ranile si vanitatile pot fi domolite de iubirea, care se dovedeste a fi mai presus, iar in prietenii si iubire, ranile si vanitatile se dovedesc a fi mai presus de iubire ?! Poate, pentru ca in familie stim sigur ca suntem iubiti, iar in restul legaturilor afective, indiferent de dovezi, n-avem, vreodata, siguranta asta ?! Oare pentru ca stim sigur ca nu vom pierde definitiv, un membru din familie, in urma unei mandrii incalcate, pe cand, intr-o iubire sau intr-o prietenie, nu avem aceasta siguranta ? Sau pentru faptul ca, in familie, nu e atat de important sa-ti impui valorile, principiile, nu esti la concurenta cu ceilalti, vrei sa fii prezent, iubit si ocrotit, nu vrei sa fii adulat, respectat, ala cu principii infailibile ? Niciunul dintre noi nu vrea sa plece glorios si de neuitat dintr-o familie, toti vrem sa ramanem in familiile noastre asa cum suntem, vulnerabili, cu ale noastre, cu probleme de rezolvat, pe care vom incerca sa le rezolvam de dragul celorlalti. De ce, in iubire si prietenie, acest altruism, absolut demn de respect si exemplu, nu poate functiona ?! Un prieten te-a ranit, ignorat, jignit, gata, nu mai vorbesti cu el doi ani sau poate nu mai vorbesti deloc. La fel cu un iubit, iubita. De ce, naiba, nu putem extinde acest comportament afectiv care uneste o familie, care functioneaza de atata amar de ani pe piata omenirii, care, evident, are rezultate spectaculoase in tinerea laolalta a membrilor unei familii si asupra celorlalte contracte sau legaturi cu implicare afectiva si emotionala ? Oare ii iubim mai mult pe cei care sunt de acelasi sange cu noi decat pe cei pe care ii iubim enorm, dar, fiindca nu sunt din familia noasta, ne putem lipsi ? Oare chiar ne putem lipsi ?! Azi, unul, maine, altul, oare piata de oferte si piata noastra interna de resurse afective si emotionale sa fie nelimitate ? Sau doar suntem inconstienti si ne jucam cu focul ? Intodeauna, a fost ori sursa de bravada, ori dovada de vitejie, sa te joci putin cu focul, fie ca strabateai o punte de carbuni incinsi cu talpile goale, fie ca-ti treceai o lumanare pe dedesuptul palmei, fie ca tineai palma stransa pe un fier incins etc. Fie dovedeai ca esti nevinovat, fie dovedeai ca ai dreptate, fie dovedeai ca poti sa lupti, sa rabzi, sa suferi, fie dovedeai ca esti puternic ! Asfel de practici sunt interzise azi si pe buna dreptate ! Daca ar exista legi si legiuitori si pentru emotiile noastre, poate ne-ar interzice sa ne mai jucam cu focul, de cate ori i se nazare vanitatii sau incertitudinii. Pana una alta, ne vom juca cu focul, ori de cate ori vom fi ingroziti ca nu ne simtim destul de importanti, pe pielea picioarelor sufletului nostru. Ok, un prieten ne supara, renuntam la el, un partener de iubire nu joaca pe cantecul nostru, renuntam si la el, gasim altii, ne acoperim ranile cu bandaje nesterile, uneori, cu bandaje murdare, folosite si in alte dati, la alte rani pe care ni le-am facut singuri sau ni le-au facut altii, multe rani se infecteaza, nu ne ducem la doctor, asteptam sa se vindece singure, ajungem, dupa un timp, sa oblojim o rana cu alta rana, devenim, curand, o societate de leprosi, plini de rani supurente, care, evident, vor fi suportati doar de alti leprosi, care nu mai pot fi contaminati. Ne intrebam, ingroziti, de ce nu atragem decat anumiti oameni, de ce nu si pe altii, la care poftim in taina sau facem eforturi ca sa-i putem avea. Pentru ca suntem leprosi, de-aia ! Dupa cum stim, ranile infectate nu trec, iar cu septicemia emotionala se poate trai, rau, rau, dar se poate ! Doare, ai febra, nu poti dormi, dar se poate. Tinem cont, vreodata, atunci cand alungam un om din viata noastra, ca fiecare om este unic, are o personalitate unica, n-o sa-l putem inlocui vreodata, nu-l vom mai putea regasi in altcineva si poate vom avea o nevoie crunta de acel ceva din acel om sau acel ceva din acel om ne este de folos noua sau personalitatii noastre unice sau, pur si simplu, simpu de tot, ne va fi ingrozitor de dor de acel om ? Daca nu ne putem inlocui familia, de ce pe ceilalti ii putem inlocui ?! Daca, de fapt, nu putem si devenim, de la an la an, de la intamplare la intamplare, niste uriasi bureti expandati, prin care lumea priveste prin gauri ?! Cunosti alti oameni si ei in loc sa se uite la tine, se uita prin tine, prin gaurile tale. Se uita altundeva si-l vad pe urmatorul care e in spatele tau. Nu mai esti consistent nici pentru tine, nici pentru altii. Asa plini de gauri cum esti, tu nu mai ai echilibrul originar si, asa plin de gauri cum esti, altii iti intra si-ti ies prin gauri. Am renuntat, cu multa usurinta, la multi oameni din viata mea. Mai sunt putini si eu stiu ca piata de oferta externa ca si piata de emotii interna nu sunt nelimitate. Cum fac, stiind toate lucrurile astea in teorie, cum fac, in practica, atunci cand simt sau stiu ca nu mai pot, nu mai vreau, nu mai cred ca are sens, sa nu mai fac intamplarile sa fie ca si cum orice om ar putea sa fie inlocuit sau, daca nu e neaparat inlocuit, ca e mai bine fara el ?! Cum ma opun practic acestei practici dezastruase ?! Stiu ce inseamna, am teoretizat-o, ii stiu urmarile, esecul sigur, ranile, puroiul, gaurile pe care nu ma voi putea baza nici eu nici altii. Cum fac sa contracarez nevoia vanitatii, a furiei si-a neiertarii de-a anihila momentele si oamenii pe care nu-i pot inlocui, de fapt, doar prin simplul fapt ca-i pot inlocui ?! Se spune ca intr-un om salasuiesc doi caini, unul bun si unul rau, care se bat toata viata. Iese invingator cainele pe care il hranesti mai mult.
Read more...

Urat, frumos, iubire si ura!

Am ore bune de cand ma gandesc la conceptul de prietenie. Nu stiu ce mi-a venit ! E prima zi de Craciun si sunt sceptica, nu cu mintea, ci cu ceva mai egoist, mai ingust si mult mai subiectiv decat colectia mea de neuroni. Oare mintea o fi mai subiectiva sau sufletul ? Stiu, s-ar putea spune ca nu exista probe suficiente ca ideea de suflet sa stea in picioare, sa fi putut fi dovedita pana acum. Disputa e veche, pe de o parte, fizicalistii, pe de alta parte, idealistii. Dincolo de orice disputa filosofica sau stintifica, sunt sigura ca toti banuim ca avem suflet si, aproape toti, stim ca avem. In seara de ajun, m-am gandit la prietenie. Bizar, nu la familie, ci la prietenie ! Evident, m-am gandit si la iubire. Mult si fara noima ! Nu stim cata nevoie avem de prietenie pana nu avem indoieli in privinta ei. Uneori, in prietenie, ne putem simti la fel de tradati ca si in dragoste. Poate, ne facem planuri de razbunare, poate, uram, poate doar suntem furiosi. Stiu, atunci, ce, naiba, de prietenie mai e si asta ?! Iaca, e ; si iubirile sunt uneori mai monstruoase si mai pline de resentimente ca dusmania insesi. Ba, din cate am observat, intr-o iubire, ura leaga mai mult decat iubirea. Iubirea e o stare de certitudine, pe cand ura e o stare de incertitudine totala, care, permanent, incearca sa se transforme in certitudine. Cand iubesti, stii ca iubesti ; cand urasti, nu stii ca urasti ! Pentru ca ura te stigmatizeaza, pentru ca ura iti face rau si pentru ca, de fapt, ura incearca, permanent, sa se transforme in iubire. Nici asta nu stii ! Uneori, cred ca, atunci cand uram, nu asteptam decat sansa sa iubim obiectul urii. Uneori, ni se da, alteori, nu si atunci e ingrozitor de frustrant si, bezmeticiti de frustrare si furie, avem impresia ca uram si mai mult. Dar asta este o discutie lunga si n-am niciun chef de ea ! Unu, ma preocupa de ce Ioana mi-a dat mesaj la patru dimineata cu Craciun fericit, nu ca as avea vreo problema cu asta, dar ma intreb de ce nu doarme, ea e genul care doarme noaptea, sau cel putin asa imi inchipui eu, de ce nu mi l-a dat aseara, sau maine, ce-a apucat-o la ora asta ? Nu e o problema serioasa pentru mine, ma intreb, numai asa, ca sa ma aflu in treaba ! Altceva ma preocupa. De ce, atunci cand iti inchipui ca poti conta, pana la capat, (stiu, suna hazliu, dar avem nevoie si de pretentii de-astea) pe un om, cand ti-a promis ca ti-este prieten (si nu l-a pus nimeni sa faca asta ! A facut promisiunea de capul lui, obligandu-te si pe tine sa crezi in ea.), cand a promis ca va fi alaturi de tine, cand altii nu vor fi, ca va fi, de fapt, pururi acolo, e acolo, indiferent ce-ar insemna acolo, dar nu ti-e prieten, prietenii sunt altceva, e acolo, cine stie de ce, dar pentru el, nu pentru tine, e acolo pentru ca-i face lui bine, nu pentru ca ar conta ce-ti face tie bine sau ce nevoi ai avea tu. Nevoile tale sunt respectate si implinite, cat timp nu jigneste nevoile lui...uneori, cu un prieten, n-ai voie sa suferi pentru ca il jignesti ; il jignesti aproape si daca ai probleme, daca problemele tale nu sunt legate de el. Oare prietenia sa semene atat de mult cu iubirea, cu iubirea pasionala, de are aceleasi pretentii, aceleasi cerinte, aceleasi vanitati si aceleasi resentimente ?! Ma rog, si asta e o discutie lunga si nici de ea nu am niciun chef ! Ar trebui sa fiu fericita, aici, pe blog. Am cititori fideli, cititorii mei sunt oameni inteligenti, sunt surprinsa sa vad cata rabdare au cititorii mei cu mine si cu balivernele mele ! Am cititori care imi citesc patruzeci, cinzeci sau chiar optzeci de pagini intr-o singura zi, nici eu n-as avea atata rabdare si curiozitate in ceea ce ma priveste ! Am mai vazut, cu surprindere, ca rata celor care se intorc, in aceasi zi, sa citeasca sau sa reciteasca, e neasteptat de mare. Nu stiu cine sunt acesti oameni, cum se numesc, nu le multumesc, cum, naiba, sa multumesti pentru asa ceva ?! Stiu cum functioneaza un blog, articole mici, concise, amintiri scurte, cronica la vreun film, imagini, poze, filmulete, comentarii etc. Eu sunt departe de toate astea, nici nu stiu cine m-a pus sa-mi fac blog, scriu cu ghiotura, nici nu realizez ca, uneori, scriu si pe nervii altora, nu numai pe ai mei, scriu foarte multe bazaconii, nu raspund la comentarii, iar asta e lucrul care ma infurie cel mai rau la mine. Cineva mi-a spus ca scriu genul acela de articole la care nu se poate comenta, pentru ca lucrurile sunt hotarate deja, pentru ca sunt argumentative, individualiste si talmacite pana aproape de certitudine. Nicidecum ! Recunosc, insa, ca am o meteahna, si atunci cand scriu un sms, il scriu in asa fel, incat cel care il primeste sa nu se simta nevoit sa-mi raspunda. E modul in care inteleg eu, uneori, sa am respect pentru ceilalti si sa am delicatete fata de ei. Urasc sa pretind ceva, penru ca n-am tupeul s-o fac ! Motiv pentru multora le par individualista sau rece. Uneori, nu raspund la comentarii, mesaje sau mail-uri pentru ca mi se pare ca mi-as da importanta. Undeva, intr-o lume proprie bazaconiilor mele, cred ca oamenii, care imi scriu, nu au nevoie sa le raspund, ca nici macar nu se asteapta la asta, ba, mai mult, i-as incurca foarte mult raspunzandu-le, pentru ca s-ar simti obligati sa-mi scrie inca o data. Recunosc, cu rusine, oarecum, dar nu prea prea, ca sunt mesaje pe care nu le afisez, pentru ca nu stiu ce cauta pe blogul meu si nu cred ca sunt pentru mine. Dupa cum nu-mi vine sa cred ca, pe motorul ala de cautare, am vazut ca pe blogul meu se poate intra pe unele dintre cele mai bizare enunturi sau imbinari de cuvine, nici nu e de mirare la cat am scris, dar cel mai mult se intra pe pe toate pornografiile inchipuite, imaginate sau nu ! Nici nu stiam ca sunt o tipa atat de pornografica, ca scriu atat de pornografic, incat fraze de-o pornografie uluitoare isi gasesc, in urma cautarii, loc de descindere pe blogul meu. Asta spune multa despre educatia mea ! Oricum, fie vorba intre noi, nici nu prea stiu ce e aia pornografie, nici nu prea cred in ea. Ceea ce consider eu estetic, moral si cuminte, are la baza o gama mult prea larga de reguli proprii, in care cuvinte gen : pula, sugi pula, tate, futut etc n-au nicio relevanta. Motiv pentru care fraze urate imi pot parea frumoase si fraze frumoase imi pot parea oribile. Uratul, meschinul, mediocritatea, fariseismul, suficienta si fragila obisnuinta estetica nu pot fi mascate nici de virtuositatea frazelor, nici de uratenia lor. E ceva, ca o intentie primara si opaca, de care nu poate trece nimic si de care te lovesti ca de un zid. Atat. Am stat, int-o zi, alaturi de o femeie foarte cocheta, cu palariuta crosetata, posetuta de lac si zulufi carliontati, pe-o bordura. Adica, doamna statea deja pe bordura, mi s-a parut interesant ca o doamna atat de cocheta sta pe o bordura, incat n-am vazut niciun motiv sa nu stau si eu. Doamna n-a ripostat, numai ca s-a ridicat imediat si a vorbit la un telefon public, fara sa bage nicio cartela, cu o ruda de-a dumneaei de la Oradea. A vorbit despre fiica acesteia care luase la medicina, despre un porc care trebuia taiat de Craciun, apoi, mult, despre unul Costica, care nu era zdravan la cap. Apoi, doamna, cu mare demnitate, s-a asezat din nou pe bordura. A scos din poseta eleganta o creta, pe care a rupt-o si a desenat pe asfalt o casa. Am luat si eu bucata cealalalta de creta si-am desenat si eu un porc. Probabil, imi ramasese porcul ala, de care vorbise cu ruda ei, in cap. Porcul s-a nimerit sa fie langa casa dumneai. Doamna s-a ridicat, mi-a dat o poseta in cap, de fapt, dupa cap, pe ceafa, mi-a dat-o cu atata furie, incat am ametit. Mi-a mai dat inca doua posete in cap, apoi a plecat. Mie mi s-a parut ca doamna a facut ceva foarte frumos !
Read more...

Prin nasterea Mantuitorului, Dumnezeu se coboara pe pamant!

Am scris ce-am scris si n-am mai recitit, ceva pe la patru dimineata, o ora la care habitam intr-un spatiu privat, privat oarecum de dimensiunea uluitoarei sarbatori a nasterii Mantuitorului nostru, am scris pentru ca inca nu dormeam, pentru ca bucuria cadourilor primite s-a ascuns, dizolvandu-se intr-un trecut imediat departat, in spatele obisnuintei creierului de-a trai momentul prin intermediul procesarilor de la care nu se poate dezice, o ora lipsita de spatiu si de constiinta sarbatorii, am ezitat, acum, sa-l postez, nu mai stiu ce-am scris, il postez mai tarziu, acum cateva secunde, l-am vazut la televizor pe Nicolae Manolescu si am priceput, inca o data, ce inseamna sa cunosti, iubesti, respecti si sa stapanesti cuvintele, pentru ca ele te-au stapanit toata viata. Un discurs scurt, incheiat cu o metafora. Aparent, simplu. Numai ca in spatele unei banale matafore, se poate afla intreaga educatie a unui om. Manolescu are nevoie de un singur minut, pentru a dovedi ca in spatele lui se afla o viata de carti. L-am vazut si pe Cristian Tudor Popescu primind premiul pentru jurnalism, pentru anul care tocmai trece. Daca n-a jucat, era evident ca ca este foarte emotionat, omul a fost viu si prin discurs si prin ochii umezi. La « Zece pentru Romania » la Realitatea TV se dau tot felul de premii, stiti despre ce vorbesc, e ok ca personalitatile pregnante, cunoscute sau intens mediatizate, ale spatiului nostru, sunt premiate, le sunt aduse in fata meritele, am cateva lucruri de comentat, dar voi comenta mai tarziu, sau maine, azi e prima zi de Craciun, trebuie sa stim asta, sa simtim asta, sa credem si sa raspundem la toate valorile spirituale si simbolice ale acestei sarbatori, e bine sa fim recunoscatori, fericiti si plini de iubire, Cel care s-a nascut azi, ne-a iertat, de dinainte, de toate greselile noastre, ne-a mantuit, fara sa stea la discutie, ne-a eliberat, intr-o generozitate de nedescris, in urma unui sacrificiu total, personal. N-o sa pricepem vreodata ce inseamna nici dimensiunea iertarii tuturor pacatelor, apriori si dupa, in vecii vecilor, n-o sa pricepem nici dimensiunea sacrificiului facut in numele acestui demers, n-o sa pricepem nici dimensiunea exemplului, nici a testamentului uman si divin in care am fost toti trecuti, in prezenta tuturor magistratilor supremi. Dar recunoscatori putem fi, fericiti putem fi, putem iubi si putem ierta ! Am primit ce nici n-am putut spera, vreodata, ca am putea primi, prin nasterea Mantuitorului, si nu e vorba numai de clementa, iertare, garantia iertarii, iubire, garantia iubirii, intelegere, garantia parteneriatului divin, la care am fost chemati si numiti, e vorba de mult mai mult, prin nasterea Mantuitorului, Dumnezeu se coboara pe pamant ! Stiu, si zei se mai coborau din cand in cand pe pamant, dar o faceau sa-si rezolve diverse treburi, sa mai seduca, sa mai pedepseasca, sa mai invrajbeasca, sau sa se mai razbune unul pe altul. Fara precedent, insa, si cu o filosofie si exemplificare care depaseste orice precedent, scepticism si pricepere spirituala, de data asta, un Dumnezeu unic, atotputernic si de neatins, se coboara pe pamant, prin fiul sau, pe care il sacrifica, fara sa ezite, pentru noi. Dovada de iubire si de incredere mai mare ca asta nu cred sa existe si, cu toate astea, nu ne prindem, nu acceptam, cautam sensuri ascunse sau sensuri filosofice bezmetice, care sa ne indeparteze de ideea de baza, simpla si total paterna : Dumnezeu ne iubeste atat de mult, incat a facut totul sa ne dovedeasca asta ! Ne-a vorbit pe limba noastra si tot nu l-am inteles, a parcurs drumul spre noi in toate formele posibile. Ce e spiritul Craciunului ? In fiecare zi de Craciun, putem deveni omul nou, care l-a intalnit pe Dumnezeu intrupat si pentru care Dumnezeu intrupat s-a nascut in singura forma spirituala recognoscibila pentu om, Omul ! Va doresc un Craciun fericit !
Read more...

Mos Craciun exista!

E primul an in care am bradul meu de Craciun ! Adica n-am mai avut de cand eram mica si mi-l aducea Mos Craciun. In casa noastra, mereu, Mos Craciun aducea bradul. Adica, nu-l impodobea inainte mama, bradul nu trona in sufragerie, sa vina apoi Mos Craciun sa puna darurile sub el. Mos Craciun venea cu tot : cu brad, cu beculete, cu luminitele din pom, cu bomboanele, cu darurile din pom, cu cadourile mari din desaga. N-am vazut-o, vreodata, pe mama impodobind vreun brad, nici n-as fi crezut ca mama stie impodobi un brad. Numai Mos Craciun putea impodobi un brad atat de frumos ! Oare asta sa fie motivul pentru care, in toti anii acestia, n-am impodobit, vreodata, un brad, n-am avut un brad al meu, cumparat de mine, impodobit de mine ?! Oare sa fi crezut atat de mult ca Mos Craciun nu exista, incat orice actiune simbolica sau ritualica sunt zadarnice si puerile ?! Nu stiu, stiu doar ca este primul an in care am simtit nevoia imperioasa sa-mi fac pom de Craciun ! Ce bizar, copilareste, fara sens si cumva ca o obligatie horticola suna : « pom de Craciun » ! Dincolo de toate enunturile, mi-am facut brad ! E primul an, dupa atatia ani, in care cresc ! M-am prins ca n-o sa-mi mai faca nimeni bradul (probabil, asta am asteptat, fara sa stiu, in toti acesti ani) si mi-am facut singura ! Si, stiti ceva, e minunat ! E absolut uluitor, arata ca-n basme, arata ca-n visele implinite ale copilariei mele, ma uit la el si ma lasa fara cuvinte ! E mare, stralucitor, parca ochii mei sunt la un bal al sclipiciului si bucuriei. Cum oi fi crezut prosteste, atatia ani, ca nu exista Mos Craciun ?! Normal ca exista, tocmai pentru ca vine de fiecare data si nu poate veni la fiecare in parte, pentru ca nu poate fi in toate locurile deodata ! Copiii sunt foarte inteligenti, ei stiu ca exista Mos Craciun ! Incep sa aiba indoieli, cand cresc si le dispar jumatate din neuroni. Pe bune, in primii ani de viata, pierdem jumatate din neuronii cu care ne nastem. Profesorul meu de filosofie a mintii spunea ca acest fenomen se explica prin faptul ca numai pierzand jumatate din neuroni ne putem adapta la conditiile de viata, am putea supravietui, iar instinctul nostru de conservare si creierul nostru ar stii asta, motiv pentru care se da comanda de distrugere a jumatate din neuroni. Ma rog, e cinci dimineata si sunt sigura ca exista Mos Craciun ! Pentru mine, e o reintalnire epocala, o intalnira de sub gradul zero. Pai, sa ma intalnesc eu atatia ani cu el si, dintr-o data, sa cred, absurd, ca nu exista ?! Nici macar n-am crezut ca nu mai exista, am crezut, brusc, categoric, dintr-o data, ca nu exista ! Nu i-am acordat nicio prezumtie de nevinovatie lui Mos Craciun, nicio prezumtie de incredere, am uitat si am negat, cu fanatism, ca il simtisem cu toata fiinta mea, asa cum, de fapt, se si intamplase, ani la rand ! Fiindca crescusem si acum credeam in alte baliverne, l-am omorat pe Mos Craciun ! Stiti cum m-am prins ca exista ?! Numai o fiinta uluitoare, absurd si neuman de iubitoare si plina de iertare si intelegere se preface moarta cand ai tu chef si revine zambitoare si gata sa-ti daruiasca, cand te razgandesti ! Daca Mos Craciun n-ar exista, n-ar face toate astea ! Daca postasul nu exista, nu-ti aduce scrisori ! Sunt atat de fericita ca m-am prins ca Mos Craciun exista ! Aproape mai fericita ca atunci cand mi-au spus altii ca exista. Pentru ca acum m-am prins eu ! Stiti inceputul povestilor copilariilor noastre ? « A fost odata ca niciodata, ca, daca n-ar fi, nu s-ar povesti si, daca n-ar fi fost, nu s-ar fi pastrat... ».... Cum putem uita aceste adevaruri testamentare, gratis oferite in cuvinte atat de simple, incat par iz de poveste, cand sunt reale si par povesti, doar pentru ca sunt nespus de frumoase si au atata miracol, incat nu sunt de nasul nostru ! Stiu ca toate dorintele puse in ajunul Craciunului se implinesc a doua zi ! Trebuie doar sa credem. « Daca ai avea doar un strop de credinta, ai spune muntelui sa vina si el ar veni !... »... De ce este atat de greu sa credem ?! Pentru ca trebuie sa credem cu toata fiinta ! ... Am un brad frumos, e uluitor, ireal ! Cand ma uit cu atentie la el, e viu. Zambeste si respira prin toate podoabele lui. Stiu, in felul acela, profund, intim, inefabil, epuizant de palpabil si emotionant pana la natura profunda a adevarului ca eu n-as fi fost in stare sa fac un asemenea brad, de mainile mele s-a folosit Mos Craciun ! Si, credeti-ma, stiu despre ce vorbesc, si multi altii stiu, am avut nopti intregi si nopti la rand de scris, au fost zile in care scriam douazeci de ore si, in afara de a fi treaza, nu trebuia sa fac altceva ! Stiu cum e sa fii doar o unealta, ce magnific si miraculos e sentimentul. Bradul asta nu l-am facut eu, l-a facut Mos Craciun ! A venit neanuntat, nechemat, s-a strecurat pe horn...am ramas inmarmurita ca exista ! Atata amar de ani nu mai crezusem in el, pentru ca nu credeam ca mai merit daruri. Credeam ca trebuie sa muncesc pentru ele, sa implor, sa fiu cuminte si cand colo, trebuia doar sa cred ! Atat si atat de simplu ! Stiti ce-am sa fac ? Pentru prima oara dupa atatia ani, azi, am sa invat o poezie ! Am s-o invat bine si, deseara, am s-o spun cu voce tare. Daca nu gasesc una care sa-mi placa, am sa fac eu o poezioara si, deseara, am s-o spun. Dupa ce spun poezia, am sa-mi pun dorinta. De fapt, am sa-mi pun trei dorinte ! Intodeauna ai voie sa-ti spui trei dorinte. Mi se pare ca, pana acum, n-am fost lucida, nefacand asta ! Nu cred ca luciditatea inseamna sa vezi doar pana la lucrurile pe care le vezi. La fel si logica ! In fond, conceptele, teoriile, teoremele, legile nu sunt lucruri care se vad, dar necesita logica si luciditate. Va doresc un Craciun fericit, dragii mei si nu uitati, Mos Craciun exista ! Poate impodobiti cateva ramuri, invatati o poezie si va puneti trei dorinte ! Daca de atatea sute, mii de ani, omenirea a considerat noaptea asta magica, cine suntem noi, astia cativa, sau astia multi, sa nu credem, sa nu invatam o poezie si sa nu ne punem trei dorinte ?! ... Ma numesc Veronica si cred ca Mos Craciun exista si merita sa invatam o poezie ! Este interesant ca m-am prins ca Mos Craciun exista, tocmai acum, anul acesta, cand este primul an cand nu fac Craciunul cu parintii mei, cu familia mea ! Poate, intradevar, cresc si invat sa am curaj sa ajung, singura, la inima mea. Uneori, adevarul nostru launtric este si adevarul povestilor. Daca admitem ca povestile sunt fantezii, ar insemna sa admitem si ca fiinta din launtrul nostru e fantezie, iar asta ar sfida faptul ca suntem vii. Poate invatati o poezie si va puneti trei dorinte ! Poate ne vine dor de noi, cei care credeam, poate iubim din tot sufletul si poate reusim sa iertam din tot sufletul ! Sarbatori fericite si sa vi se indeplineasca dorintele !
Read more...

Cantecul Nude-Lungelor si clubul Fratelli!

Sambata seara, am fost in clubul Fratelli. Parca e camera obscura a omenirii « cosmopolite » a Bucurestiului ! Umbra neagra a existentei lor. De cum am intrat, am avut sentimentul, bizar, ca pasesc pe un teritoriu vast, absolut cu totul intamplator postat intr-o hala, in care membri de azi ai unei societati secrete, fara nicio filosofie, se intalnesc cu umbrele care ii bantuie, cu strigoii celor cateva aspiratii si cu cioclii care urmeaza sa se ocupe de imbalsamarea lor. Singurii oameni vii din toata hala erau animatorii de pe scena : o tipa cool, imbracata avangardist, un mulatru cu codite si un tip de culoare care canta. In rest, o hala de zombi ! M-am tot intrebat pentru cine tot canta si danseaza cei trei ! Cred ca pentru personalul clubului. Amarati si osteniti, chelnerii carau sticle de sampanie cat damigenele pe la mesele zombilor. Fiindca era muzica, n-a apucat sa-mi fie frica, dar habar n-aveti ce trist este sa vezi atatia oameni morti, sambata seara, intr-un club ! Daca chiar te gandesti serios la ce-ai in fata ochilor, devine horror. Presupun ca bezna din club se explica prin incercarea de musamalizare a intregii tarasenii ! Perfect legitim, de altfel. Nu e tocmai uman si, presupun ca e si interzis, sa vezi in sclipocirile unor lumini vesele o masa compacta de zombi. Ma rog, voi lasa descrierile plastice deoparte si voi trece la descrieri concrete ! Pana una alta, trebuie sa specific ceva ! N-am vazut atatea femei inalte si atatea femei inalte la un loc, de cand sunt ! Ingrozitor de inalte si ingrozitor de incordate ! Dansau cu mintile si cu gandurile duse, isi fluturau bratele mecanic, miscarile erau din alt film, parca cereau ajutor (de inteles, avand in vedere unde se aflau !), privirile cautau cu incordare, febrilitate, fanatism, neliniste, agitatie, la mesele rezervate, pe aleile pe unde treceau masculii, la usile de la intrare, in directiile in care se indreptau chelnerii cu sampaniile uriase. N-am vazut de cand sunt femei mai incordate, mai chinuite, mai nelinistite si cu o expresie mai stresata si muncita ! Intradevar, munca cu publicul si goana dupa aur presupun o activitate extenuanta, un stres inimaginabil, ma mir cum nu pica nervos ! Dar tinand cont ca, de fapt, nu traiesc, cat timp nu-i vede lumina soarelui si nu sunt nu stiu ce lumini cu infrarosu sa-i prefaca in cenusa, pot face fata stresului asta inuman, noapte de noapte ! Pentru un astfel de stres au si suferit mutatii, de fapt ! Starea animalica de incordare si neliniste era potentata si de privirile, disperate si pline de ura, aruncate consoartelor de sex si de club. Nude-Lungele, pe langa privirile de prada si evaluare aruncate, cu incordare, masculilor, erau obligate sa cantareasca, in fiecare secunda, picioarele celorlalte femei, sanii acestora, toalele, pletele, cizmele, tocurile, gentile, ceasurile si restul podoabelor. Adulmecau ca niste copoi infometati si abrutizati, in toate directiile. A aparut una la un moment dat, de doi metri, picioarele pareau c-o depasesc si ating tavanul halei, era incaltata intr-o pereche de cizme rosii uluitoare, cu toc imens, avea o rochie neagra mulata, scurta, sugrumata cu o centura lata. Avea silicon in buze, mult, silicon in sani, mult, silicon in pometi, mai putin, sprancene arcuite cum femeile nu au nici cand le desenezi, mese lungi de par negru si, evident, poseta Hermes. In momentul in care a aparut, ...nu vreti sa stiti cum s-a simtit pericolul...se instalase in toata hala, in toate sufletele sexului sensibil, in toate mintile pradatoarelor. Senzatia de spaima, ura si pericol plutea ca un ceva material peste tot, cuprindea toate cotloanele. Era ca-n filme ! Nu stii de ce urmeaza sa-ti fie spaima, dar stii ca-ti este deja. Femeia cibernetica a trecut prin toata spaima celorlate ca un brici ascutit. Barbatii adulmecau, cautau, isi pierdusera si ei mintile si gandurile, tineau paharele cu sampanie in mana, in aceeasi pozitie de strigat de ajutor, isi concentrasera intrega fiinta si intreaga musculatura, atat cat si cum era, in privirea aceea de pradatoare alienata. Femeia cibernetica si femeia briceag a depasit si stupoarea barbatilor, cum o depasise si pe cea a femeilor, trecand fara expresie pe tocurile imense, purtandu-si trofeul ce era pe postamentul ce era. Mi s-a rupt sufletul si de femei si de barbati ! Femeia cibernetica cu cizme rosii a disparut intr-o bezna, lucrurile au reintrat pe fagasul lor normal : neliniste, incordare, cautare, stres, priviri haituite, obosite, chinuite. N-am vazut de cand sunt oameni mai chinuiti si mai nefericiti ! Daca as fi de la protectia drepturilor omului, as inchide hala ! Doua ore cat am stat acolo, am realizat, secunda de secunda, ca tot ce se intampla acolo e o nefericire enorma, un chin de neimaginat, o combustie dureroasa. E aproape mai usor sa lucrezi in mina ! Vii mai linistit, pleci mai linistit si muncesti mai putin ! Barbatii foarte potenti financiar, aia ai mai smecheri, au mese rezervate, dar nu stau la mese, stau in picioare, in fata meselor, cu spatele la mese, cu fata la ring, cu paharul de sampanie in mana, mesele stau goale in spatele lor, ei, in fata, ca niste paznici, arata ca mesele sunt rezervate de ei. Stau insiruiti unul langa altul ca santinelele si, tot ca santinelele, stau toata noaptea in picioare. Cele mai smechere fete, adica acelea care ii insotesc pe smecheri, stau si ele tot in picioare, pe tocurile lor imense, tot toata noaptea, se duc spre canapele numai daca urmeaza sa se urce pe ele sa danseze. La mese, pe canapelele pustii, stau doar acelea care sunt neveste (mai sunt si din astea). Ele stau cuminti si parasite pe canapele, beau sampanie, fumeaza tigara dupa tigara si privesc cu tristete in jur. Deplang timpul in care erau moarte. Pe ringul de dans sunt aceia mai amarati. Femeile frumoase, dar care n-au dat lovitura, baietii dichisiti si disperati, supravegheati de la inaltime de masculi alfa. Mi-a fost foarte greu sa urmaresc tot ce-as fi vrut sa urmaresc, sa vad bine tot ce-as fi vrut sa vad, in club e bezna, oameni buni, din cand in cand, mai trec niste fascicule de lumina, care seamana cu farurile de cautare nazista, care potenteaza si mai mult intunericul. Am avut momente lungi, in care am avut impresia ca ma aflu in bezna totala. Sunt sigura ca intunericul din hala are el filosofia lui obscura si neintamplatoare, nu asta ma preocupa, ma preocupa altceva. N-am vazut pe nimeni distrandu-se, in afara de poza, incordare, neliniste, stres si oboseala, n-am vazut altceva pe fetele participantilor. Te astepti ca toate astea, daca tot e sa se intample, se intampla intr-o inchisoare de maxima siguranta, la un priveghi, la un cutremur, la un bombardament, la declansarea unui razboi... Ce, naiba, cauta atatia oameni nefericiti si chinuiti intr-un club, pentru cine, naiba, canta si danseaza, mulatra aia si fata aia vesela cu sapca, de ce, naiba, se mai pune muzica si de ce, naiba, se mai plateste intrare ?! Toata lumea lupta pentru un strop de notorietate, notorietate ireala, fara corespondent in vreo noima, care o sa-i afunde si mai mult in maruntaile subterane ale existentei ireale. Femeile vor barbati cu bani, care sa le intretina, barbati cu foarte multi bani, care sa le ofere moartea de dupa viata, lipsa oricarei dorinte, inactivitatea totala, lipsa gandurilor, a aspiratiilor, a cuvintelor, pana la urma, a ratiunii. Cele care au reusit in aceasta mare lupta sunt amaratele care stau singure si fara viata pe canapele, beau sampanie si fumeaza tigara dupa tigara, cu Hermesul langa ele, Cavali pe ele, blanurile langa coate si privirile abulice si speriate dupa barbatii lor, care stau ca santinelele in picioare, cu spatele la ele si vaneaza alte femei. Cele care n-au reusit vor sa ajunga ca acestea. Acesta este limanul unor aspiratii lipsite de orizont si de orice fundament real. Barbatii vor trofee, femei care sa-i confirme drept invingatori in ochii celorlalti, nu se mai incred de prea mult timp in masculinitatea lor, numai femeile cibernetice aflate la bratul lor mai pot dovedi altora ca sunt barbati. Repet, n-am vazut nici macar un singur om fericit sau macar linistit cat timp am stat acolo. In afara de animatorii de pe scena, am mai vazut doi oameni vii : un tanar cu fata curata, frumoasa si inteligenta cu parul lung, ondulat, care privea cu atentie multimea (nu stiu ce incurcase de ajunsese acolo !) si un alt mulatru, care dansa ca descreieratul. In rest, am vazut numai oameni mult prea chinuiti, dat fiind faptul ca erau morti de mult si se aflau intr-un club, chiar asa in nefiinta cum erau. Ce-am vazut acolo m-a dus cu gandul la infernul lui Dante. De la drumul noroios, mocirlos si tenebros care te ducea spre intrarea in club, mlastinile de pe marginea aleii, in care masina din care am coborat s-a impotmolit ca-n cosmaruri, faptul ca n-am avut cum sa ma dau jos din masina, fara sa inot in mocirla pana la glezne si a trebuit sa arunc o cutie de cadou ca sa ma cobor din ea, intunericul din club, nefericirea si incordarea atotprezente, sampaniile diforme, opulenta stranie si tenebroasa, chelnerii obositi si tristi, chipurile de mumii infometate si lipsite de spirit, totul crea o atmosfera apasatoare, de alta lume, de lume a chinului si muncii sisifice, o lume a stafiilor. Am intrat inauntru, am baut vreo trei pahare de sampanie pe la trei mese, nici nu stiam ca eu cunosc atatia oameni, ca ii cunosc pe oamenii de la mesele acelea, nici nu stiu cine sunt, de fapt ! Sunt sigura ca m-au confundat si sunt sigura ca i-am confundat, chiar si, asa, fara sa-i cunosc si chiar si, asa, fara sa-i recunosc. Ne-am pupat, habar n-am ce-am vorbit, pentru ca nu auzeam nimic, era musai sa iau un pahar de sampanie, cine venea la masa lua, paharul era lung, subtire si trei sferturi gol, desi pe mese erau damigene de sampanie, pana sa ajung la masa la care trebuia sa ajung, am mai vorbit si cu altii, care habar n-am avut cine sunt, ne-am pupat enervant pe obraji, desi nu ne cunosteam, am facut cunostinta si cu altii, pe care nu vroiam sa-i cunosc, am mai baut inca doua pahare subtiri si aproape goale de sampanie, sampania era amaruie, la toate mesele sampania era amaruie, sigur era facuta dupa aceeasi reteta, la cea de-a treia masa am vazut-o si pe femeia cibernetica, nu mai era singura, era intr-un card de femei cibernetice, toate semanau ingrozitor, cineva mi-a facut cunostinta cu ea, mi-a spus : « Chiar te pup ! », avea un ruj ingrozitor de rosu, chiar m-a pupat, pe un obraz si pe altul, cu buzele in aer, fara sa-mi lase urme de ruj, cel ce ne facuse cunostinta ii tot spunea lucruri despre mine, nu stiu de ce si nu stiu de unde ca omul nu ma cunostea, cum nu-l cunosteam nici eu pe el, ma rog, nici nu stiu ce-i spunea, nu avea ce, sigur inventa, la masa a venit si o persoana din grupul meu, am mai ramas putin, femeia cibernetica m-a rugat sa iau loc, a tras de mine sa iau loc, am inteles-o, era de trei ori cat mine, cred ca facuse si spondiloza si hernie de disc pupandu-ma si vorbind cu mine in picioare, aplecandu-se spre mine, m-am asezat ca-n visul altuia, in fond, si pe mine ma durea gatul de cat privisem in sus, era atat de aranjata si de suleimenita, aratam ca o hartabala pe langa ea, iar asta ma amuza, ma mai amuza si faptul ca, stiind unde merg, ma imbracasem ca o pitipoanca, nu e usor sa te imbraci ca o pitipoanca, e nevoie de mare atentie, mai ales cand nu ai o astfel de atentie, dar m-am chinuit si mi-a iesit, aratam fix ca o pitipoanca, imi mai lipsea doar o gasca de pitipoance ! Nu stiu ce le-a indrugat persoana care ne facuse cunostinta despre mine, dar femeile cibernetice ma tratau cu mare dragalasenie si curtoazie, ma intrebau intruna daca nu vreau sa beau ceva, desi eu beam deja, ma intrebau de unde mi-am luat hainele de pitipoanca de pe mine, femeia cibernetica mi-a spus ca si-a luat cizmele rosi de la Milano si mi-a aratat centura care o strangula si mi-a spus ca a costat doispe mii de euro si ca i-o cumparase un algerian bogat, « desi algerienii sunt saraci », mi-a spus ca are douazeci de ani si are Ferari si apartament in centru. Mi l-a aratat pe iubitul ei, un tip mai scund ca mine, trecut de saizezeci de ani, am intrebat-o daca munceste, a izbucnit in ras si mi-a spus ca nu va munci niciodata. Am intrebat-o daca se distreaza, mi-a spus ca-n seara aia nu, pentru ca e cu « omul » dupa ea, dar ca pleaca la Milano si se distreza acolo. Nu stiu ce tot avea cu Milano, dar se pare ca la Milano se regasea. Cand pronunta « Milano », avea o oarecare justificare si o oarecare greutate. Sau asa mi s-a parut mie. Am vorbit si cu femeia cibernetica de langa ea ceva, dar n-am auzit nimic si sigur nici ea n-a auzit, m-au intrebat daca nu vreau sa dansez, s-au ridicat in picioare pe canapele, ca nu erau destul de inalte !, tocurile imense le intrau in canapelele moi, faceau eforturi enorme sa-si pastreze echilibru, erau imposibil de inalte, m-am ridicat, am plecat, am auzit-o pe cea cu cizme rosi racnind dupa mine : « Caraaa ! », nu cred ca stia cum ma cheama, a strigat, desigur, dupa mine in « milaneza », am zambit fara sa ma intorc, inca o data se adeverea ca puternica ei legatura cu Milano o facea sa stapaneasca lucrurile, in fond, chiar daca dintr-o maxima greseala, chiar imi spusese pe nume, m-am intors zambind, continua sa strige : « Caraa ! », avea o mana intinsa spre mine, semana cu o tragediana veche, interpretand un rol dramatic pe papainoage. Am plecat si am ajuns la masa la care trebuia sa ajung, n-am mai baut nimic, bausem deja trei pahare de sampanie prin straini, n-am vorbit cu ceilalti, ma saturasem de vorbit, am stat si m-am uitat cu atentie in jur, atat cat m-am putut uita din cauza beznei, am vazut ce am povestit, apoi, m-am ridicat si am plecat, fara sa anunt pe nimeni. Am gasit taxi in fata, m-am urcat, taximetristul, un mustacios, mi-a vorbit si m-a tratat ironic, m-a intrebat ce n-a mers de am plecat asa de devreme, ma enerva tonul lui, apoi mi-am amintit ca aratam ca o pitipoanca, imi dadusem toata silinta pentru asta, imi atarnau si mie zulufii dramatic pe pometi, aveam si eu cizme pana la genunchi cu talpa enorma in trei culori, aveam si eu pantaloni care plezneau pe mine si blana alba pana in talie, eram de tot rasul si omul nu era vinovat cu nimic ca ma trata ca pe o pipoanca, asta si eram, omul avea dreptate sa ma intrebe amuzat ce n-a mers de am plecat asa suparata si asa devreme, m-am luat cu mainile de cap si i-am spus ce am vazut in club, omul ma privea straniu prin oglinda retrovizoare, apoi, a inceput sa rada, eu nu ma mai puteam opri, poate si fiindca bausem trei pahere de sampanie ciudata, in compania unor total necunoscuti cu care ma stiam, ma rog, i-am povestit ce oameni tristi, nefericiti si chinuiti am vazut intr-o hala aflata in bezna, ce sinistru si greu a fost sa ma aflu acolo, ce cumplit a fost sa vad atata suferinta ! Desi verva si supararea mea se datorau sinceritatii si nu faptului ca doream sa-l fac sa rada, omul a ras in hohote tot drumul. I-am spus ca rade, dar rade de pomana si daca nu ma crede, sa intre sa vada. Omul mi-a povestit doua intamplari, una cu un cuplu luat din Fratelli, alta cu doua pitipoance, ca si mine, luate tot de acolo. Amandoua de antologia groazei. Numai ca omul avea umor, motiv pentru care reusise sa se distreze si la balivernele mele, triste, de altfel, mi-a spus, apoi, ca lucrase douazeci de ani in televiziune, ca producator, ca sotia lui suferise o operatie pe creier, in urma careia ramasese paralizata, ca fusese nevoit sa ramana sa o ingrijeasca, motiv pentru care a trebuit sa-si gaseasca o slujba la care sa lucreze numai noaptea, cateva ore. Mi-a mai povestit niste intamplari cu un venerabil domn englez de optzeci de ani, care se distra in fiecare noapte in Bamboo si care era clientul lui. Mie mi-a fost mila de venerabilul domn, dar domnul taximetrist era de alta parere. Mersul cu taxiul a fost cea mai frumoasa intamplare din seara aceea. Astazi, am primit reprosuri de la persoanele care sarbatoreau in Fratelli si pentru care m-am dus, cu care n-am reusit sa vorbesc, cand am ajuns, si pe care nu le-am anuntat ca plec, cand am plecat, desi asa ar fi fost politicos. M-am gandit, initial, sa nu raspund, numai ca, cu o seara in urma, l-am intrebat pe domnul taximetrist : « Nu e asa ca arat ca o pitipoanca ? », iar el m-a cantarit cu seriozitate si, simplu si serios, mi-a raspuns : « Da, aratati ca o pitipoanca ! ». Asadar, la telefon, cand m-au intrebat de ce-am plecat, fara sa spun la revedere, le-am raspuns persoanelor in cauza : « Ce pretentii aveti de la o pitipoanca ?! »
Read more...

Cine iubeste iarta!

N-am fost tocmai ok cateva zile, n-am scris, n-am citit, am umblat de bezmetica, am vorbit cu unii oameni cu care nu mai vorbisem de mult sau nu mai vorbisem de ceva timp, am fost in vizita la niste prieteni si am stat ore intregi, privind cum isi mobileaza casa... Acolo, era si o doamna, pe care o intalnesc, deseori, acolo si care, aproape de fiecare data, imi trezeste o compasiune fara limite, in ciuda faptului ca enerveaza pe toata lumea. E convinsa ca cei mai multi dintre oameni sunt niste nulitati si niste nenorociti si nu exista decat o rezolvare: ori iti exprimi violent opiniile despre ei, ori acesti oameni nu mai exista pentru tine ! Din punctul meu de vedere, e greu de dus si una si alta, sunt interzise si una si alta ! Voi face o mica paranteza. Am intalnit, deseori, oameni care spuneau cu mare lejeritate, sau ura, sau furie, sau neiertare : « Pentru mine, nu mai existi ca om ! ».., « Pentru mine, nu mai existi ca persoana ! ».., « Pentru mine, nu mai existi ca frate ! ».., « Pentru mine, nu mai existi ca iubita ! » etc. E greu de dus asa ceva, e interzis sa spui asa ceva ! Cel care spune anihileaza, distruge, omoara o personalitate pe care nu el a format-o, un om la a carui nastere, crestere si viata n-a pus umarul. El « omoara » si-si duce, toata viata, in suflet si in mintea ascunsa « omorul ». Cel caruia i se spune « moare », in acel loc si pentru acel om, si poarta, toata viata, in suflet si in mintea ascunsa, faptul ca acel om l-a « omorat ». In timp, numarul celor « asasinati » ca si numarul « asasinilor » poate creste...asadar, privesti un om pe strada si te poti intreba, nedumerit, de ce, naiba, e mort, de ce, naiba, pare mort ?! Oare de ce ?! Sa-ti exprimi, violent, opiniile despre ceilalti, cum credea doamna ca ar fi o buna reglare pentru interactiunea ta cu ei, pe langa faptul ca este o totala aberatie sociala, denota mari proble de comportament, de frica si de neincredere. Spuneam ca, in ciuda faptului ca doamna in cauza, enerveaza pe aproape oricine intra in contact cu ea, ca plecarea ei e dorita imediat dupa venirea ei, ca dupa iritare, e privita cu ura si cu dispret, ca aproape nimeni nu si-o mai doreste prin preajma si, imediat ce pleaca, vin comentariile depreciative la adresa ei, ori de cate ori o intalnesc, nu ma pot abtine sa nu simt o mare compasiune pentru ea, uneori, amestecata cu tandrete si iubire ! Nu-i pot spune ca acea sinistra convingere ca oamenii sunt niste nulitati si niste nenorociti este, de fapt, parerea pe care doamna o are despre sine, atat de bine ascunsa si mascata de cenzura proprie in pareri despre ceilati, nu-i pot spune pentru ca nici n-ar intelege, nici n-ar crede, nici n-ar fi de acord, nu-i pot contrazice, infirma, demonta, demonstra ca ceilalti nu sunt nulitati sau nenorociti, pentru ca as darama un turn fortificat in care ea s-a obisnuit sa traiasca, se simte in siguranta, ii legitimeaza esecurile. Daca as demonstra ca teza ei e gresita, ar insemna sa anulez toti anii de suferinta, esecuri, neimpliniri si teama pe care i-a trait, ar insemna, de fapt, sa-i demonstrez ca oamenii n-o considera o nulitate, dar ea asta a simtit, informatia asta a trimis-o in interiorul ei ascuns, cu asta a trait, de asta se loveste, in asta crede, asta a fost viata ei. A-i spune ca ceilalti nu sunt niste nulitati inseamna a-i spune, de fapt, ca ea nu este o nulitate, iar ea nu va intelege vreodata de ce oamenii au tratat-o, atunci, ca pe nulitate ! Nu-i poti explica ca n-a tratat-o nimeni asa, ca doar ea s-a simtit asa ! Nu poti face nimic, de fapt ! O poti trata doar cu rabdare, iubire, respect si, cu putina speranta si noroc, poate, va pricepe, intr-o zi, ca nu este o nulitate, deci cel cu care interactioneaza nu este o nulitate si un nenorocit ! ....... Ieri, m-am plimbat putin pe strazi, la modul ca m-am plimbat vreo sase ore. Pentru prima oara in viata mea, ieri, am obosit mergand ! Abia asteptam sa ajung acasa. Ma dureau picioarele, imi era ingrozitor de foame ! Eram si ingrozitor de trista, de vreo trei zile sunt asa. Am ajuns acasa, nu aveam nimic de mancare, eu, care am facut molii de alimente de la sertarele doldora cu alimente, ma rog, era imperios necesar sa ies sa mananc, dar, daca tot am iesit, am hotarat sa ma mai plimb un pic. Un pic, adica, am mai mers vreo doua ore. Toata ziua am avut sentimentul bizar, disconfortant si presant ca sunt in cautarea unor raspunsunsuri, mai precis, ceva mult mai ingust si mai concentrat, care ar fi putut constitui un raspuns pentru ceva foarte important si de necesitate pentru mine, ceva ce, deocamdata, ramanea in afara sferei constiintei mele. M-am preumblat pe strazi cu sentimentul acesta neclar si obositor, fara sa-l aduc la lumina constiintei prea mult, de fapt, nici nu l-am adus, dupa cum v-am spus, vreo sase ore, plus cele doua ce-au urmat. In fata Muzeului de Istorie, un barbat cu barba lunga carunta, imbracat in negru din cap pana-n picioare, statea nemiscat, cu o pancarta din carton pe piept. Intodeauna, sunt incurcata in astfel de cazuri, nu stiu daca astfel de oameni cersesc sau nu, daca ii jignesti sau nu, dandu-le ceva. Statea nemiscat si impacat, cu capul in jos, dar privind trecatorii. M-a frapat ceva : barbatul nu era batran, dar avea barba lunga alba, era imbracat ca un calugar, dar, uitandu-ma atenta la straiele lui, mi-am dat seama ca nu erau monahale, nu erau chiar straie de calugar, desi impresia imediata si de ansamblu era ca omul e calugar. Stiti cum era, parca se mascase incat sa fie confundat cu un calugar. Dificil era ca intrega lui atitudine si aparenta era a unui calugar, indubitabil, sau a ceea ce ne-am astepta noi de la un calugar sau i-am atribui unui calugar. In novicia noastra, binenteles ! Cum pe cartonul de pe piept era scris ceva, binenteles ca am facut eforturi sa citesc ce scria acolo, astfel as fi avut indicii mai sigure. Si despre om si despre ce vrea, stand acolo in picioare. M-am apropiat, se inoptase, barbatul ma privea in ochi, mi-era o jena de nu mai puteam ! Stiam ca frumos ar fi fost sa nu ma indoiesc de rasa lui monahala ( sau nu) si sa pot citi din mers mesajul, dar iata ca nu putusem ! Nu stiu de ce m-a surprin atat ceea ce-am citit, m-am tot gandit la literele alea, la forma lor si la intelesul lor. Pe cartonul galbui, neregulat rupt, era scris cu carioca neagra, intens, apasat : « CINE IUBESTE IARTA! ». Atat ! Mare, cu majuscule. Am ramas stupefiata, nu i-am mai dat niciun ban, oricum n-as fi stiut daca e cazul sa-i dau bani sau nu, daca pentru o asemenea lozinca se dau bani, daca ceri ajutorul cu o asemenea lozinca sau il dai. Din motive necunoscute, mesajul m-a penetrat puternic de cum am dat ochii cu el, m-a bulversat si mi-a trezit o emotie puternica. Una dintre acele emotii mari, necunoscute si neintelese. Mi-a parut si extrem de bizar, cum, inca, imi pare si acum dupa ce m-am obisnuit cu el. Imi pare rau ca, scris de mine, mesajul pare unul oarecare ! Acolo, pe pieptul omului, va garantez ca nu era asa ! Nu stiu cati l-au citit, ce impresie le-o fi lasat lor, dar asupra mea a avut ditamai impresie. Mai ales ca nu stiu ce vroia sa obtina omul cu o astfel de lozinca pe piept. Eu nu i-am dat bani, ma intreb daca altii au facut-o ? Cum sa-i dai bani unui om cu barba lunga, alba, care are scris mare pe piept : « Cine iubeste iarta ! » ?! Nu uit, iarasi, privirea omului. M-a privit cat am citit mesajul, m-a privit ciudat si dupa ce l-am citit si mi-am ridicat privirea spre el. Ma asteptam, nu stiu de ce, sa-mi zambeasca. Ei, bine, nu, m-a privit serios si grav. Am tot intors capul mergand si tot asa ma privea. E posibil sa ma fi privit asa pentru ca nu i-am dat niciun ban !.... Normal, ajunsa acasa, m-am mai gandit la asta, mi-am contracarat imboldul de-a ma gandi acolo cu piedica de educatie : « raportarea la o gandire magica » care va cauta sensuri acolo unde nu sunt. Cand m-am bagat la somn, insa, m-am gandit, am trecut in revista lucrurile pe care nu le-am iertat, ce n-am putut ierta, ce nu iert, decat dupa mult timp, cand uit... Nu sunt multe, dar sunt ! Am negociat putin cu ele ; unde este inca durere, intradevar, nu exista negociere. Am o prietena bizara, iese putin in lume si bine face, pentru ca oamenii ar considera-o bizara, asa cum si este. Imi spune deseori : « Nici nu mai stiu de cand m-a parasit ! Seara, ma bag singura in pat, sting lumina, il trag spre mine, il iau in brate si ii spun ca-l iubesc ! Pana adorm, stiu ca-l iubesc, uneori, ii spun de mai multe ori. Dimineata, primul gand este spre el, imi amintesc cat de mult il iubesc, ii mangai chipul nevazut, zambesc si ii spun ca-l iubesc. Ma ridic, ma spal, ma imbrac, uneori, plang, inca, dupa atata timp, imi este ingrozitor de dor de el, chiar daca nu m-a iubit, m-a parasit cu cinism, m-a umilit dupa aceea. Merg, mananc in graba ceva, ii spun ca-l iubesc, apoi plec la treburile mele... Am sa fac asta pana am sa-l uit, pana va pleca din mintea mea firesc. N-am sa-l gonesc cu forta, nu merita nici el, nu merit nici eu, in plus, l-am iubit, il iubesc ! Stiu ca voi face ce trebuie sa fac pana la capat ! »... O intreb, uneori, nedumerita : « Nu-l urasti dupa tot ce ti-a facut, dupa toata suferinta pe care ti-a provocat-o ?! Aveai incredere in el, te-a facut sa ai incredere in el...si, intr-o zi, a retezat tot... ? »...Imi raspunde cu tristete : « Uneori, sunt slaba si am momente scurte de ura si revolta. Simt ca nu-l pot ierta pentru ca m-a ranit, abandonat, m-a jignit ingrozitor, in momente in care eram slaba si il cautam pentru ca nu ma puteam rupe de el. Apoi, ma gandesc ca, daca ar fi putut-o face altfel, ar fi facut-o ! Nici lui nu i-a fost usor ! Poate s-a indragostit de altcineva, poate nu mai era indragostit de mine, poate nu ma mai suporta, sunt sigura ca, indiferent de cum au stat lucrurile, nici lui nu i-a fost usor ! Ma condamna si ma jignea pe mine, pentru ca era mai la indemana s-o faca cu mine, tuturor ne e mai greu s-o facem cu noi. Nu m-a obligat sa am incredere in el, sa-mi fac vise cu el, sa-l fac in mintea mea tatal copiiilor mei, nu m-a obligat sa-l cred pe viata al meu. Nu era obligat sa ma iubeasca, sa fie atras de mine, sa vrea sa-si petreaca toata viata cu mine, sa nu poata trai fara mine. Faptul ca eu aproape nu pot fara el e necinstit fata de el ! »... Am intrebat-o : « Daca s-ar intoarce la tine, te-ai intoarce la el... ? »... « Aaa, nu, ar fi necinstit fata de mine ! », mi-a raspuns prompt, « asta, insa, n-are nicio legatura cu iubirea ! N-ar putea repara vreodata tot ce-a stricat, pentru ca n-ar vrea si n-ar intelege, sunt o femeie ciopartita de umilinte, numai o noua dragoste ma mai poate repara ! Il iubesc inca si inca mai cred in el. Numai asa mai pot avea grija de mine in fiecare zi. Urmatorul care ma va iubi va sti ca am iubit un om minunat. Meritam toti trei asta ! Eu, pentru ca am iubit cinstit si din toata inima, el, pentru ca s-a chinuit mult, parasindu-ma de trei ori pe saptamana, dupa ce nu ma mai iubea ; urmatorul care ma va iubi, pentru ca va fi un om bun si va merita ! ». ... « Daca nu-l mai vrei, de ce te mai chinui asa ?! », am intrebat-o. « Nu ma chinui pentru ca nu-l mai vreau, pentru ca-l mai vreau si il vreau in ciuda a tot ceea ce mi-a facut ; ma chinui pentru ca il iubesc ! Nu-l mai vreau pentru ca m-as chinui toata viata, altfel il vreau in fiecare secunda. Il iubesc, cu disperare, uneori, tocmai pentru ca stiu ca, intr-o zi, fiindca m-a fortat, nu-l voi mai iubi ! Il iubesc cat mai pot ! ». Zambeste trist si impacat de fiecare data. Ce, naiba, sa-i mai spui unui astfel de om ?! ... Intalnesti astfel de oameni, asculti astfel de lucruri, apoi, ramai singur cu negocierile tale si ...ramai perplex ! Nu poti ierta, nu poti accepta, nu poti uita, nu poti intelege... Pana la urma urmelor, cine, naiba, esti tu ?! Evident, esti buricul universului si in jurul tau se invart toate ! De-aia si in jurul tau se opresc toate ! Lucrurile care incep cu tine se vor termina tot cu tine si langa tine ! Oamenii nu uita si nu iarta tot feluri de lucruri. Vecina mea, divortata, nu iarta ca barbatul ei facea petreceri acasa, o fosta vecina nu-l iertase pe fostul barbat pentru ca ii zgariase mobila de sufragerie, am doua prietene care nu-si mai vorbesc pentru ca una dintre ele, la mare, manca, aproape de fiecare data, inaintea celeilalte, altele doua nu-si mai vorbesc, pentru ca una isi punea mereu poseta imensa pe masa... Stiu, « Cine iubeste iarta ! » e prea mult pentru cazurile enumerate, dar daca nu ?! In copilarie, o vecina de-a noastra a divortat de barbatu-sau. Cei doi se iubisera mult, veneau mereu imbratisati de pe la petreceri, spre dispretul vecinilor. Intr-o zi, spre stupoarea tuturor, au divortat. Cand el a plecat, i-a desfintat ei postul telefonic, care era pe numele lui. Erau vremurile acelea in care trebuia sa astepti si zece ani pentru un numar de telefon, ani intregi femeia s-a intrebat de ce barbatul ei facuse asta ! Nici macar nu a luat el numarul sa se foloseasca de el, l-a desfiintat, pur si simplu ! Mai tarziu, barbatul a venit sa se impace cu fosta lui nevasta, o iubea inca, nu putea trai fara ea. Ea nu l-a mai putut accepta, pentru ca ii desfintase postul telefonic. Nici nu l-a mai putut privi in ochi, atata furie stransese. Stiti de ce ? Pentru ca barbatul luase tot ce fusese al lui, iar asta nu se face intr-o iubire ! Stiti ce ironie a urmat ? Femeia s-a casatorit cativa ani mai tarziu cu angajatul de la posta, care, indragostindu-se de ea, i-a facilitat optinerea unui post telefonic. De fapt, s-a dat peste cap pentru asta ! Fiindca barbatul i-a vindecat o rana, pentru ea adanca, femeia s-a indragostit de el, pentru ea el a fost printul pe cal alb. Practic, am putea spune ca, facand gestul pe care il facuse, barbatul ei facilitase aceasta dragoste. El fusese cel ce-si ajutase femeia sa-si gaseasca printul. O stiu ani intregi plangand, in curtea noastra, ca barbatul pe care l-a iubit « mai mult decat orice pe lume » i-a desfiintat telelefonul. Si acum, dupa atatia amari de ani, inca nu uita ! Atat a suferit si s-a chinuit cu regretul asta, incat, vorba maica-mii, ne-a imbolnavit si pe noi. Fratele meu a intrebat-o, de curand, pe mama, de ce nu renunta la telefonul fix, din moment ce nu-l mai foloseste deloc si din moment ce toti din familie au mobile. Mama a luat foc. Am constatat, cu stupoare, ca si eu fac la fel, am tot felul de telefoane de-astea fixe, de la tot felul de companii, pe care nu le folosesc vreodata, dar, daca cineva mi le-ar taia, as face criza de nervi. Sa nu mai vorbesc despre faptul ca un barbat mi-ar lua cand ar pleca telefonul, chiar daca e pe numele lui ! Saraca Marcela ne-a imbolnavit pe toti cei care am ascultat-o ! Oricum ar sta lucrurile, ce e important pentru un om e important pentru ca ii aduce siguranta, tine de cerintele profunde si intime ale fiintei lui subtile, sa iei in deradere un asfel de lucru e ca si cum ai lua in deradere intreaga viata si personalitate a acelui om. Ce e important pentru noi este important pentru ca este ! E tarziu, e sambata seara si ma voi opri din scris pentru ca urmeaza sa fac unul din lucrurile acelea pe care le voi regreta de cum le fac. Nu am incotro si trebuie sa merg in clubul acela Fratelli, stiu de pe acum ca nu-mi va placea, va fi o seara ratata, va trebui sa ma uit la tot felul de inchipuiti, nu am incotro, insa, trebuie sa merg, obligatiile sunt obligatii, va povestesc maine cum a fost !
Read more...

Din eul nostru face parte corpul nostru!

Am ajuns acasa la miezul noptii, n-am apucat sa scriu nimic ! Scriu cateva cuvinte, apoi merg sa dorm, maine ma trezesc devreme.Am ranit si jignit, mai devreme, un om minunat, poate cel mai deosebit om din cati cunosc si imi pare nespus de rau ! Stiu ca scuzele nu ajung si mai stiu ca nu pot rezolva altfel situatia. Aparent, mi-a sarit din nimic, nu mi-a gresit cu ceva, numai ca duc in carca problemele mele, pe care, deocamdata, nu pot sa le rezolv ! Sper sa ma ierte si de data aceasta, cum, in generozitatea sa, a facut-o de fiecare data ! Ii multumesc, de dinainte, pentru intelegere si iertare ! Doi, n-am vorbit cu mama de nu stiu cat timp ! Nu trebuie decat sa-i dau un telefon. Fiindca n-am sunat-o, stiu ca e suparata, motiv pentru care continuu sa n-o sun. Cred ca trebuiesc explicatii, iar acest lucru imi creeaza genul acela de iritare, pe care ti-o da vinovatia. In realitate, stiu ca nu e absolut necesar sa-i dau explicatii, in capul meu, e ideea ca trebuie sa-i dau explicatii, pentru ca asa este onest, iar faptul ca nu pot fi onesta, pentru ca n-am putere sa dau explicatii, ma scoate din minti ! Mai stiu ca pentru mama mai presus de orice onestitate e sa ma iubeasca, iar asta ma scoate, de asemenea, din minti, pentru ca, presupun, ca as avea chef ca mama sa ma condamne putin, pentru ca eu sa fiu nevoita sa ma apar si, astfel, sa nu ma mai condamn eu. Trei, cea mai buna prietena a mea s-a dat de nu stiu cate ori cu masina peste cap, masina s-a facut zob, ea a fost nevoita sa stea nu stiu cat cu capul in jos in centura de siguranta, era intuneric si ea a crezut ca a murit. Nu vreau sa ma gandesc la ce groaza a trait, nu vreau sa ma gandesc, aproape imi vine rau ! O iubesc mult pe fata asta, am incredere in ea, am nevoie de ea ! Cand ma gandesc ca...imi vine rau !.... In acelasi timp, imi amintesc ca, la drumul cu pricina, drumul spre Sighisoara, trebuia sa merg si eu cu ea, in aceeasi zi, la aceeasi ora, stabiliseram asta cu doua saptamani inainte, era batut in cuie, trebuia sa fim trei la drum, eu, ea si cealalta prietena a noastra, abia asteptam, nici nu se punea problema sa nu mergem, apoi, a plecat doar ea, desi trebuia sa mergem toate trei, sa stam cateva zile, sa bem vin fiert in Sighisoara si sa vorbim cai verzi pe pereti... A plecat singura in ziua si la ora la care trebuia sa plecam impreuna... Stiti ceva (mi-e teama sa si vorbesc, poate, e prima oara cand iau lucrurile astea foarte in serios !), masina s-a facut zob, nu mai poate fi reparata, e tandari, cioburile au sarit peste tot, tot trantindu-se de asfalt si dandu-se peste cap, caroseria si tot restul sunt tandari, iar pe prietena mea, in afara faptului ca a crezut ca murit, n-a atins-o niciun ciob ! .... Cu o saptamana inainte, am fost la restaurant sa mancam. Ghidusa, mi-a spus : « Bine, ca nu ma aude cineva, ar crede ca sunt nebuna !! De ceva timp, cand ma apuca si am ceva timp, vorbesc cu ingerul meu pazitor. Ii spun toate cele, ii vorbesc cate-o ora. Zilnic stau de vorba cu el... ». si inainte de cumplitul accident, prietena mea a stat de vorba cu ingerul ei pazitor, asa cum obisnuia... Masina s-a facut praf, s-a dat peste cap si peste santuri, masina nu vorbise inainte cu ingerul ei pazitor... ! P.S. iarta-ma, draga mea, ca am scris eu ce numai tu aveai dreptul sa scrii ! Mi-a fost atat de teama cand vorbeai, plangeai, incat n-am putut sa-ti spun ce simt, cum nici acum nu pot ! Nu pentru toate lucrurile exista cuvinte, desi intodeauna am crezut ca exista !.... Am fost, candva, la cineva in vizita, care avea, intr-un cui, pe perete, o coala simpla de hartie, pe care era scris, simplu, neregulat : « De cate ori te-ai gandit azi la Dumnezeu ? »...
Piatra de temelie a sistemului cartezian al lui Descartes :
Ma indoiesc, deci gandesc !
Cuget, deci exist !
Exist, deci exista Dumnezeu !
Exista Dumnezeu, deci exista lumea !

.......Ce sa mai spun, « Intregul e mai mare decat partea », vorba lui Euclid sau vorba lui Heraclit : « Exista in noi ceva mai profund decat noi insine » ! Existam, deci ................
Va doresc sa fiti ocrotiti, dragii mei !
Read more...