Doctori de femei

Am fost si am vazut “Doctori de femei”. In iunie. Am tot vrut sa scriu atunci despre piesa, n-am facut-o.

Voi incepe prin a intreba nedumerita de ce piesele bulevardiere nu pot fi inscrise la festivalurile de teatru, de exemplu si de de genul e considerat a fi unul facil? Am vazut puneri in scene, dupa clasici, contemporani, experimentalisti, care erau departe de …sa-i zicem acuratetea si “precizia” constuctiei punerii in scena a unor piese asa zis bulevardiere. Eu, una, ca gust si pozitionare estetica de consum ma situez undeva in zona minimalismului, a paradoxului si, netagaduit, a absurdului. In pofida incontestabilei valori dramaturgice, Shakespeare ma va impresiona intodeauna foarte putin. Reteta infailibila a tragediei, pe care se bazeaza aproape intreaga sa constructie de text, imi trezeste inconstiente rezerve, oprobii, uneori, iritare. Ii recunosc geniul, dat fiind faptul ca sunt consumator de literatura, consumator de teatru, consumator de cuvine si consumator de constructii de cuvinte. Dar imi trezeste suspiciuni estetice. Neindoielnic, este o problema de pozitionare si gust si nimic altceva. Il prefer pe Ibsen sau pe Gorki (asa, comunist cum era). Am tot scris ca prefer, indiscutabil, Faust-ul lui Goethe, Faust-ului lui Marlowe. Din aceleasi motive pentru care Shakespeare imi trezeste rezerve de perceptie si reprezentare estetica. Nici macar Hamlet despre care am, oarecum, o parere mai buna, nu ma convinge ca este cel mai “renascentist” si uman personaj al lui Scheaspeare. Parerea mea este mult mai simpla, cred ca Hamlet are niste probleme de identitate si solutionare a sinelui, intratat de refulate, incat si-ar putea gasi locul cu brio intr-o psihanaliza contemporana. Dar despre asta, altadata.

Am vazut piese bulevardiere care se bazau pe constructii impecabile, meticulozitatea cu care erau conturate personajele si intrigile dintre ele, demne de virtuositatea unei arhitecturi de stari si delimitari, proprii dramelor psihlogice. Dramele psihologice bazandu-se, generic, pe conflicte psihologice nesolutionate si neidentificate, intalnite, multe la un loc, intr-o poveste, solutionarea individuala a problemelor unui personaj acutizand sau intrand in conflict puternic cu problemele imposibil de solutionat ale altui personaj (in mare parte, asta fiind si reteta tragediei). E imposibil sa fie solutionate toate deodata si toate in acelasi timp, ele avand origini diferite, refulari diferite si mijloace de aparare si de rezistenta diferite ca originini si manifestare.

Piesele bulevardiere nu-mi par departe de dramele psihologice, diferenta constand in modul in care personajele, neavand incotro ( si in functie de spatiul lor constient bazat pe o extrovertire de ‘gen”), aleg haosul ludic, comic, drept solutionare a conflictelor, in timp ce dramele psihologice, bazate pe “introvertirea de gen” aleg si recurg la solutionarea estetica si artistica a problemelor de sine si indentitate nerezolvate, potentand un mister de solutii bizare si absconse, fiecare personaj ramanand, in esenta singur si neinteles, sacrificand ceva (sine sau persoane iubite), haosul existential este si aici la sine acasa, ca si in piesele bulevardiere. Difera maniera de abordare, redare si constructie a personajelor, scopul atmosferei, impresiilor, trairilor furnizate publicului.

In timp ce genul bulevardier are drept scop comicul, dramele psihologice marjeaza pe sacrificarea a unui ceva existential, ce pare fara sens realist si fericit pentru solutionarea conflictului. Dupa parerea mea, de multe ori, genul “psihologic” este creat artificial si cu prea multa insinstenta. Dar este un gen, pe care il recunoastem, identificam, gustam, consumam, credem. Am spus ca imi place Ibsen, deci gust acest gen. Problemele existentiale conflictuale, nerezolvate in vreun fel sau rezolvate dramatic, e un gen care apartine nu neaparat “psihologicului”, cat registrului realist, naturalist, bazate pe decaderea conditiei umane si a fiintei aflate in apogeul tuturor vicisitudinilor ei. Gust genul. Realistii si naturalistii au fost si raman preferatii mei. As spune, insa, ca marile piese bulevardiere, cele bune, construite responsabil nu se indeparteaza mult de gen. Ba, mai mult, cele inspirate, sunt in interiorul genului, “genul” manifestandu-se paradoxal in inversul “genului”. Se bazeaza tot pe conflicte, personajele n-ar avea vigoare si identitate, daca nu s-ar subordona realismului, n-ar starni rasul, daca nu s-ar afla in plin recensamant al tuturor viciilor si “decaderii conditiei umane”. Altminteri, conflictul care naste comicul n-ar mai putea fiinta, contura, lua proporti.

Cred insa ca piesele bulevardiere sunt mult mai generoase fata de public! Scopul lor este de a starni rasul, nu groaza, mila, compasiunea, zgandari angoasele “consumatorului”. Motiv pentru care le vad ca pe un gen dramaturgic generos, gandit, muncit si realizat pentru ca spectatorul care participa la actul artistic sa aiba doua ore de zambet si nu doua ore de conflict. Retetele genurilor: psihologic si comic, nu sunt, insa, mult diferite, dupa parerea mea. “Avarul” este construit pe canaoane si conflicte psihologice profunde, motiv pentru care si ne starneste rasul. Stiu, nu este o piesa bulevardiera, dar are multe dintre incredientele genului. Se crede ca piesele bulevardiere sunt facile. Parerea mea este ca sunt facile acelea care sunt facile, la fel cum si dramele, avangardele, suprarealismele, tragediile, minimalismele…sunt facile, atunci cand sunt facile.

Sa revenim la “Doctori de femei”! Am vazut spectacolul intr-o locatie atipica pentru desfasurarea unui spectacol de teatru, ceea ce mi-a modificat, a priori, starea.

Mergi la Palatul Copiilor pentru a vedea spectacole de copii si pentru copii sau, cel putin, asa crezi. Simti asta si cu ceea ce au simtit altii inaintea ta si cu ce-au crezut altii. Am dat ocol, de cateva ori, cladirii aceleia imense si tuturor intrarilor din dotare, pana am gasit intrarea potrivita. Cat am bezmeticit in jurul cladirii, am fost surprinsa de puhoiul de oameni care venea si cutreiera, ca si mine, in toate directiile. Neindoielnic, din vanitate sau din obisnuinta, te raportezi la oamenii din jur, ii evaluezi si selectezi (in virtutea unei obisnuinte de neextirpat) in categorii reconoscibile, specifice unui anui anumit segment de consumatori. Pana am gasit intrarea buna, tot mergand printre gramezi de oameni, mi-am facut calculul ca multi venisera la specacolele propriilor copii, la serbari scolare, la cursuri de dans pentru odrasle …m-am gandit chiar ca doamnele acelea multe, corpolente (gen gospodine) venisera la cursuri de kiromantie, bioenergii etc. Pareau genul care ar putea fi interesat de asa ceva.

Intr-un final, am gasit intrarea. Locurile mele erau ocupate, m-am intors la usa…la usa, puhoi de oameni…a trebuit sa astept mult sa vorbesc cu omul de ordine. Cand intrasem, statusem la coada…cum rar stai la cozi. Initial, am si ezitat sa intru! Privind in jur, la chipuri, am fost sigura ca nu stau la coada care trebuie. Stateam, insa.

In fine, am intrat in sala, usierul mi-a dat alte locuri…sala era plina! Vorbim de sala de la Palatul Copiilor. A mai durat vreun sfert de ora pana sa inceapa piesa, asa ca am avut timp sa privesc in jur cu atentie. Sunt consumator de teatru, asadar, fara voia mea, mi s-a instituit un fel de conventie imuabiala a unei Sali de Teatru. E usor de inteles ca aveam impresia ciudata ca sta sa inceapa un spectacol cu Vacanta Mare sau Doru Octavian Dumitru.

Neindoielnic, ambientul general, alaturi de chipurile din jur, concura din ce in ce mai aprig la la senzatia, oarecum disconfortanta, ca am venit sa-l vad pe Doru Octavian Dumitru. Cred ca am inceput cu stangul.

Oamenii inca intrau buluc pe usi, desi sala era plina. Chipurile, stitudinea, gesturile, mimica lor erau mult diferite de cele ale celor pe care ii vezi intrand, de obicei, in teatrele traditionale. Primul lucru pe care l-am observat a fost ca toti erau foarte veseli si galagiosi. Soseau in grupuri mari. Vorbeau si radeau tare intre ei, isi verificau biletele strigandu-se de la distanta, comentau ca si cum ar fi fost pe stadion. Se asezau in scaune cu zgomot, lipsiti de orice fel de discretie, comentau si radeau tare in scaune, aveau fizionomii extrem de satisfacute, aproape fascinate, desfaceau sticle, biscuiti, ciocolate…si abia asteptau sa-l vada pe Bendeac. N-am mai vazut atatea dame corpolente cu sutiene masive dantelate care le strangulau nurii voluptosi, la un loc, de cand am fost, candva, la o fabrica de confectii. Repet, erau in grupuri mari, soseau cu copii, nurori, gineri, soti sau, pur si simplu, gasti de cate douazeci de femei gospodine singure. Erau extrem de fericite si emotionate. Vorbeau frenetic, fara intretaieturi, radeau excitate. Toate si toti asteptau sa-l vada pe Bendeac!

Atmosfera din sala contrasta puternic cu decorul “minimalist” (minimalist, in sens de ingust) de pe scena. Asta m-a frapat!

Nu stiam daca sa ma bucur ca atata puhoi de oameni decisese sa participe, de bunavoie, la un act artistic sau sa fiu ingrijorata. Oricum, ceva nu se potrivea cu “paternul” meu legat de experienta cu teatrul. Fara sa stiu, eram familiarizata, obisnuita, cu oamenii aceia discreti, imbracati discret-respectuos care frecventeaza salile traditionale de teatru, cu tinerii absenti, imbracati intr-un anumit fel, care isi ocupa in tacere locurile. Aici, tinerii erau galagiosi, marea majoritate pareau liceeni, genul extrovert si obraznici, fetele erau cele care parca apartineau unei institutii care le impunea o anumita uniforma (si vestimentara si de atitudine)….in mare, toti erau veseli, vorbeau tare, se sunau intre ei sau, pur si simplu, se strigau peste randuri si isi spuneau poante. Isi mai atrageau atentia si aruncand unii in altii cu hartii, biscuiti. Doamnele cu sutiene imense isi roteau capetele ca girofarele in toate directiile salii, radeau de cei care spuneau poante…dar era evident ca apropierea scenei si apropierea iminenului spectacol le excita foarte mult. In jurul meu, numai asta am auzit: “Doamne, de-abia astept sa-l vad pe Bendeac!! Am niste emotii….!! Sunt topita, fata, dupa el!! Pana si barbatu-meu ma ia la rost…” …si-apoi, rasete cotcodocite de pudoare sau de lipsa totala de pudoare. Am mai auzit ca se batusera pentru randurile din fata ca sa-l poata vedea de aproape pe Bendeac.

Nu stiu ce e mai bine, ca mai multi oameni, cat mai multi, sa participe la experinte de factura artistica, asta insemnand, schimbare, deprindere, evolutie sau astfel de schimbari sa nu presupuna un mars fortat de forte, generat de circumstantele notorietatii unui personaj care, aparand la tv intr-un produs-gen de larg consum, va apartine tuturor care au tv…sau “evolutia” se poate folosi de Bendeac pentru a schimba cateva aspiratii, gusturi, mentalitati. E greu de decis, asa ca voi ramane la distanta.

Scena era aranjata, inca inainte de inceperea spectacolului. Initial, mi-a parut ingust, claustrofob, n-am inteles intentia alegerii respectivului décor pentru spatiul respectiv, atmosfera respectiva. Mai ales ca initial, am stat pe randul doi, scaunul de langa usa. Nu vedeam nimic, in afara unui zid razant care compunea strangulant decorul. Nu vedeam nimic din restul decorului, nici nu-mi imaginam cum e…era evident ca acolo se vor desfasura personajele si era evident ca nu voi vedea ceva.

Ulterior, am aterizat pe randul cinci si am putut vedea decorul in toate detaliile sale. Mi-a parut si mai claustrofob decat inainte, cand nu-i vazusem decat un perete, mult prea ingust pentru un gen de spectacol bulevardier, mult prea rece si mult prea minimalist. M-a intrigat si m-a facut sa astept sa vad ce, naiba, se va intampla. Evident, frustrata, am compus eu un alt décor in cap, avand timp, pana a inceput spectacolul, sa-l schimb de trei ori. Probabil asta a facut si scenograful pana i-a iesit asa!

Spectacolul a inceput si lumea a ramas muta…atat cat s-a putut printre hohotele rasunatoare de ras! Uneori, hohote isterice, ca talazurile rupte.

Piesa incepepe cu servitorul Etienne (Vlad Corbeanu) care intra in spatiul claustrofob si isi incepe o zi obisnuita din viata. Dupa bunele lui obiceiuri, goleste sticla cu bautura a stapanului nevazut, adica, o bea. Cherchelit inca de dimineata, are grija sa umple sticla cu apa, de buna seama, respectul sau teama pentru stapan ii impun o conduita impecabila profesional si o mare grija. Se aseaza la biroul care trona in mijlocul spatiului claustrofob (birou al carui rost nu l-am inteles initial) si isi face de lucru foarte preocupat si dedicat, nefacand ceva. E evident ca este foarte constincios si prins pana peste urechile bete, de faptul ca trebuie sa-si faca datoria de-a nu face vreo treaba… datorie pe care si- face foarte bune, servitor fiind si aflat in serviciul unora care-l platesc pentru serviciile lui. Are grija sa bea metodic si sa stea cu o lanterna lipita in frunte, sau o lupa, ma rog, aflam, in modul acesta, ca este singurul personaj care face vreo treaba in casa aia, servitor fiind. Poate, asta este motivul pentru care si bea inca de dimineata, servitorul unei case de nebuni (dupa cum vom afla mai tarziu) e singurul care are treaba, munceste, stie toate rosturile casei si trebuie sa rezolve toate incurcaurile. Pacat ca, desi pare ca s-a trezit beat, a mai si apucat sa bea cu nadejde si, acum, zapacit de-a binelea, are o groaza de treburi de facut, adica nimic. Intra in camera stapanului (doctorul Moulineaux), are aceasta obisnuinta si obligatie, vede ca, desi e prima ora a diminetii si el e beat turta, stapanul nu e in odaie, nici n-a dormit acolo, patul e intact, nedesfacut. Are niste constatari filosofice, impregnate de responsabilizare si obiectivare, vis a vis de reprobabila intamplare a stapanului de-a nu innopta acasa, acesta insurat fiind, e oarecum lucid cu dezacordul, in pofida faptului ca e beat crita…n-apuca nici sa-si termine filosofeala obligatorie unui servitor responsabil, grijuliu si beat turta, ca in scena intra stapana casei, sotia neajunsului acasa, iar devotatul servitor e nevoit sa-si lase constatarile morale pentru alta data, in plus este nevoit si sa renunte la obligatia istovitoare de-a sta la birou sau pe jiltul pufos al familiei pentru a o impiedica pe debordanta soata sa intre in odaia absentului infidel.

Asa cum am spus, decorul e ingust claustrofob, actiunea se petrece intr-un trapez flancat de doi pereti. Baza mica (mica!) a trapezului e in fundal si e formata din doua usi duble (cred ca erau doua) marginile laterale, oblice, cu deschiderea spre scena sunt fracturate de catre doua usi fiecare, baza mare a trapezului e deschiderea spre sala, public. In acest spatiu, se desfasoara toata actiunea.

De-a lungul actiunii, cele cinci usi ale decorului de inchid si deschid incontinuu, potentand actiunea, alertand ritmul. Ulterior, mi-am dat seama ca decorul, care parea si era cu totul claustrofob, fusese bine gandit. Personajele care dau mereu buzna in decorul ingust, neanuntate, inchizand, deschizand si trantind usi, tin actiunea si povestea stransa, deci toate acele incurcaturi de situatie si de viata sunt inchise ca intr-un bol din care nici nu pot evada, nici nu pot fi aranjate astfel spre o oarecare solutionare.

Bendeac joaca rolul unui aiurit incorigibil (Bassinet), habar n-are pe ce lume traieste, are cativa factori obsesii care ii ghideaza si determina trairile, actiunile, a fost parasit de sotia adorata, dar pare mai preocupat ca, in timp ce adorata sotie fugea cu un ofiter, el nu reusise sa cumpere tigari. Vorbeste cu aplomb si patima, in pofida faptului ca sasaiala (care nu-i da vreo bataie de cap) ar trebui sa-l epuizeze. Tot vrea sa fie de folos in incalceala evenimentelor de pe scena, dar le incurca de le gaseste dracu. Pare ca vrea sa faca o afacere cu un imobil, e singura pulsiune realista dintr-un sir lung de bazaconii care il macina si cu care nu se poate abtine sa nu compuna si lumea celor din jur. S-a imbracat cu mare responsabilitate si grija pentru a arata bine; chiar daca arata ca un claun, e evident ca are mare grija de infatisarea sa. S-a nimerit sa fie dichisit ca o sorcova, dar el, ca personaj, coloratura interioara, este o sorcova, asadar, vesmintele ii vin ca turnate…nici ca se putea altceva! Are o gestica bogata, abracadabranta, o patima de-a vorbi, lamuri tot felul de lucruri, profund infantila, e un scrantit inocent care, pe multe bucati, dincolo de haz, te face sa-l iei in serios mai mult decat pe personajele sanatose la cap. E foarte duioasa secventa in care povesteste cum l-a parasit sotia! Pare sa nici nu priceapa ce-o fi insemnand intamplarea cu pricina, stie doar ca a plecat sa ia tigari, adorata sotie s-a dizolvat, iar el n-a gasit nici tigari. Comicul de personaj da buzna in comicul de situatie care nu mai poate fi oprit in incurcatura traiectelor personajelor. Fiecare personaj reprezinta comicul de personaj angrenat in comicul de situatie exterior lui (reteta genului bulevardier), cu care personajul, aparent, nu are vreo legatura, ba, mai mult, incurcaturile exterioare ii dau peste cap propriile incurcaturi. Hohotele de ras din sala erau indreptatite. N-o sa ma apuc, acum, sa va povestesc spectacolul, mergeti sa-l vedeti, veti rade cu siguranta. Nu toti. Unii nu veti rade sau nu veti rade mult. Am vazut asta la cativa in jurul meu. Am sa va explic si de ce!

Pare prea mult, la un moment dat. Pare prea mult pentru ca incurcaturile sunt prea multe, iar aparenta lor solutionare presupune alte incurcaturi in plus.

Asta e genul, iar unii consumatori uita ca asta e genul. Nu aici, insa, este problema! Haosul scenariului piesei de care vorbim este unul construit cu grija, haosul vine in intampinarea asteptarilor publicului. Insa, intr-un astfel de produs, orice veriga slaba inseamna nu un minus, ci un minus flagrant care te readuce la realitate, realitate care, dupa cum prea bine stim, e guvernata de realism si scepticism. Femeile in “Doctori de femei” sunt verigi slabe (mai putin soacra, Adina Popescu), asta in conditiile in care toate incurcaturile se tes in jurul lor si le au pe ele in prim plan. Nevasta inselata (Mariana Danescu) recurge, de cele mai multe ori, la “interpretari” de prima mana, acele gaselnite inveterate in pastilele subtiri de comedie specifice pastilelor tv (aproape, n-am sesizat vreo diferenta intre interpretarea din piesa si interpretarea personajului din “La bloc”), comicul ei e demonstrativ, insailat pe forme si formule precare, lasand importanta fondului, a sugestiei, subtilitatii si a “greutati” probabil, pentru alta data, alte spectacole.

Acesta nu e un minus, e o fractura de receptare, nevasta (Mariana Danescu) nemaireusind sa incurce, ci sa produca o elipsa in prezenta unui exces. Paradoxul nu este unul sanatos, nu este nici macar unul artistic, este un personaj-rol care te poate rupe de poveste si constrange sa devii suspicios in privinta tuturor personajelor.

Bassinet (Bendeac) e sasait, nevasta doctorului vorbeste nazal, inalt si nevrotic-pitigaiat, servitorul Etienne e beat turta, asadar, fireste, vorbeste oarecum “incalcit” ca un om beat, amanta (Cristina Cioran) vorbeste cu suficienta, destul de nazal si se stramba mult, sotia adorata adulterina a lui Bassinet (Anca Sigartau) vorbeste afectat, cu tonalitati inalte, capricioase, uzitatand de cuvinte in spaniola (cred). Prea multa forma! Putin rabat la forma si “galagie”, chiar daca genul o cere, ar fi asezat putin lucrurile, in asa fel incat sa-l gusti pe Bassinet a carui sasaiala contureaza comic personajul si ii construieste valente de personalitatesti, sa-l gusti pe servitor, s-o gusti pe soacra. Insa, nevasta se miorlaie ca o fetita, soacra vorbeste nazal si sever-amenintator …prea multe “voci” construite pe o dinadinsa “identificare” voce-rol… dupa parerea mea, fara rost. Linistea e la fel de importanta in teatru ca “galagia”. Daca nu sunt construite momentele de antiteza, risti sa nasti un tavalug care-l poate bezmetici pe spectator… dar, daca asta a fost intentia, intentia a “reusit”.

Mie mi-ar fi placut ca nevasta doctorului (Mariana Danescu) sa nu chitaie toata piesa ca sclava lui Scarlet O’Hara. Ma irita, obosea, ma impiedica s-o urmaresc, sa-i descifrez personajul, povestea. In pofida faptului ca soacra ( Adina Popesu) se poarta ca un ofiter SS in varianta feminina, rolul i-o permite, cere. Adina Popescu contureaza o soacra “arhetipala”, pe care o crezi, recunosti. Si-a dus, saraca, rolul cum a putut (ma indoiesc ca i-a fost usor!), nesustinuta, in vreun fel, nici de miorlaita si infantil-crizata fica-sa, nici de gineri-sau, care nu cred ca a reusit sa ajute pe cineva din piesa cu interpretarea sa! Adina Popescu duce tot greul certurilor conjugale din casa aia; presupun ca, daca n-o aveau in distributie, publicul ar fi inteles ca nevasta inselata e pacienta schizofrenica a doctorului Moulinex sau ar fi priceput ce le descalcea Bassinet cu balivernele lui!... E normal ca servitorul (Vlad Corbeanu) sa vorbeasca ca un om beat, daca tot e beat, Bassinet sa vorbeasca sasait, daca personajul e sasait, nevasta lui fugita cu un ofiter sa vorbeasca ca o tipesa imatura, frivola si needucata, daca asta este personajul, dar…undeva, e prea mult…prea multe amprente pe voci, de voci! Mie mi-au parut alterate personajele de vocile lor! Repet, nu toate! As fi lucrat la nevasta, la amanta si la nevasta lui Bassinet.

Vocea Adinei Popescu, ca si interpretarea acesteia, ofera unicele indicii despre problemele conjugale ale celor doi soti, interpretati de doi actori care, desi au decis sa joace in piesa, au decis sa si abandoneze rolurile, unul pentru rolul din “La bloc”, altul…probabil, pentru ca rolul sau era de regizor, functie care l-a constrans sa devina si protagonist, necazuri care au cazut pe umerii Adinei Popescu nevoita sa descalceasca singura intriga, conflictul si deznodamantul unei povesti de amor formate din mai multe povesti de amor din care n-ai fi crezut ceva, daca pe scena n-ar fi aparut si servitorul, Bassinet si colonelul (Adrian Titieni).

Sunt si multe sabloane in piesa, dar ele sunt bine construite, asadar, putem accepta dinadinsul lor ca pe o conventie de constructie a genului.

Daca nu l-am fi vazut pe Bendeac la televizor, jucandu-l cand pe Banel, pe Solcanu, pe Fernando (sau cum il cheama) si pe toti oligofrenii, daca l-am fi vazut doar in vreo doua filme de arta, in Shakespeare pe sceana teatrului si sa-i fi vazut moaca inocenta in “Milionari de week-end, Bendeac ne-ar fi surprins cu rolul lui Bassinet! Am fi spus sau gandit, cu siguranta: “Bai, ce rol a facut Bendeac!”. (Asta pentru ca Bendeac chiar face un rol!!).

Din pacate, supraexpunerea acestuia a creat obisnuita sa credem ca poate face orice rol de cretin, aiurit, incurca lume, nesanatos la cap, orice rol care sa te faca sau sa te poata face sa razi! Sunt nevoita sa recunosc ca supraexpunerea lui Bendeac o sa-i faca rau in meseria de actor al scenei, meserie pe care, altfel, stie s-o faca cu excelenta.

Oricine merge sa vada piesa, daca este atent si obiectiv, intelege ca Bendeac nu este umorist, ci actor. Nu-si construieste rolul din tertipuri si speculatii, si-l cladeste, cu minutie, de la baza, pe stari, conflicte, amprente de personaj, specific si istoric de personaj.

E atent la orice, e atent sa-si construiasca subtil si exact starea de dinaintea starii, e atent s-o justifice si valideze, Bendeac traieste un personaj pe scena, il concepe, nu il imprumuta. Bendeac nu e farseor, e actor. Sunt acele mici lucruri: privire, ticuri, stari pasagere, priviri intermediare, de tranzitie, gesturi neterminate, “curiozitati”( lipsite de scop in poveste) care denota ca Bendeac stie sa faca un rol, un personaj, ca un actor, nu ca un umorist, un comediant de circumstante.

Din pacate, la Bendeac nu vom mai fi atenti in acest fel! Ne-am obisnuit sa fim atenti la Bendeac ca sa radem, nu ca sa fim atenti la actorul Bendeac. Notorietatea, cu siguranta, are dezavantajele sale masive compesatorii. Va sfatuiesc ceva, vedeti “Milionari de week-end”, unde Bendeac joaca un rol aproape idilic…mergeti apoi si vedeti “Doctori de femei”, uitati de Bendeac de la tv…cu siguranta, veti fi surprinsi ca Bendeac poate sa-l duca pe Bassinet. Nu pentru ca Bendeac face nu stiu ce rol in “Milionari de week-end”, ci pentru ca e atat de mult altceva, incat se poate intelege ce efort presupune Bassinet. Inca ceva! Desi “canoanele” contemporane i-ar fi permis o sinteza, o deplasare de interpretare, Bendeac isi maniereaza rolul (in cel mai bun sens al cuvantului).

Daca nu l-am fi vazut de atatea ori la tv, am fi zis: “Mama, ce forta are baiatul asta!”. Dar l-am vazut si forta lui ca actor de scena ni se subtititreaza altfel, in conditiile date!

Ne pare normalitate, stare de fapt, obisnuinta de exces, obisnuinta cu publicul ci cu comicul … In plus, ne pare ca, indiferent de natura lui, comicul e la fel….iar “comicul” lui Bendeac este “comicul lui Bendeac”! Daca Malaele ar fi avut aceeasi expunere, la fel am fi gandit si despre el! Nu va trece mult (cred ca deja se intampla) si pe Gheorghe Visu (un mare, mare actor) il vom percepe la fel.

Cu siguranta, traim intr-o lume, in care artistii, daca nu sunt saraci si nu isi petrec viata in anonimat si saracie, isi pierd aura geniului. E trist ca omenirea a conceput o societate si o istorie in acest sens, in care artistul isi gaseste legitimarea harului si recunosterea in saracie si dispret. Este o forma de fariseism de care nu vom putea scapa vreodata. “Nimeni nu este profet in tara lui” ne spunea Isus…profet insemnand sa devii cunoscut, sa le vorbesti, adresezei altora, sa devii lider de opinie! Cat timp artistii sunt in viata si sunt aclamati de multime, sunt profetii aia nerecunoscuti de neam. Asa cum am spus, succesul are pagubele sale compensatorii!

Pe parcursul intregului spectacol, eu am fost atenta la Bendeac cum priveste. Nu si-a pierdut concentrarea vreo clipa, nu s-a debarasat de fondul personajului. Gesturile mai pot fi insusite mimetic, atidudinea, cuvintele, la fel, privirea personajului e mai greu de dus, pentru ca nu e a lui, e a omului din spate, iar privirea e rezultatul unor functii fiziologice greu de controlat fara concentrare maxima. Mi-a placut mult Bendeac in “Doctori de femei” (si nu ma asteptam la asta), pacat ca Bendeac are eticheta Bendeac si este vazut capabil sa-l faca pe Bassinet, daca tot l-a facut pe Banel! Adica, sa joace tocmai “astfel de roluri”. Consider prin asta ca i se face o mare nedreptate lui Bendeac!

O prietena imi spunea, dupa ce a vazut piesa: “Ma, dar asta numai roluri de-astea stie sa faca?! … Sa se strambe, prosteasca, priveasca oligofren si sa se maimutareasca?!...”… Probabil, daca l-ar fi vazut (sa zicem) in Cehov inainte, ar fi zis: “Bai, ce tare e Bendeac in Doctori de femei!!”.

Mai concura si altceva la evaluarea corecta a actorului Bendeac! Publicul care da buzna cu ghiotura ca sa-l vada! Se spune ca anumite case (Chanel, de exemplu) nu-si permit sa faca reduceri, desi ar vrea/putea, pentru ca si-ar pierde clientii fideli. Adica, doamna X sau printesa Y ar refuza sa mai cumpere de la ei, daca ar vedea ca tot vulgul poarta Chanel. E o filosofie si asta! Exista, evident, si in domeniul consumului de arta! Daca doamnele de la Apaca vin in gasca sa vada un spectacol, doamnelor li se alatura si gastile compacte ale elevilor scolilor de meserii…cu greu vad un iubitor de teatru, un avizat, stand, cot la cot, cu doamnele de la Apaca si cu galagiosii de la profesionale care au venit s-o vada pe vedeta lor preferata de la “In puii mei”! Chiar daca vedeta de la “In puii mei” este un actor extrem de talentat si poate duce orice rol.

Evident, nu tot publicul lui Bendeac e format din acestia (si imi cer scuze, daca am fost asa inteleasa), numai ca acei cativa care fluiera, vorbesc tare, se inghesuie, pot parea ca formeaza majoritatea!

Bendeac face un rol de exceptie si mi se rupe sufletul ca este asociat cu multi care vin sa-l vada din curiozitate sau fiindca sunt fanii lui Fernando! Eu am auzit la iesirea din sala doua tinere vorbind: “Tu ai vazut ce moace au cei care au venit la spectacol?”. Asta, probabil, n-ar trebui sa conteze! Bine ca acele “moace” erau acolo si nu in alta parte! Acest lucru poate fi un pas inainte in evolutia lor ca oameni. Stiu, majoritatea va rade la citirea acestei formule! … Pe de alta parte, recunosc, am auzit si: “Fata, Bassinet mi-a amintit de Fernando…era leit-poleit!” ….Si fraza era spusa cu admiratie!

Sunt sigura ca, daca pe Bendeac nu l-am fi vazut la tv, ne-ar fi placut la nebunie in Bassinet! Am fi spus ca e un actor tanar de mare si real potential! Nu vi se pare trist ca un actor trebuie sa traiasca in saracie sau in anonimat pentru a fi apreciat, pe buna dreptate, pentru un rol excelent?!

Marea mea problema a fost cu regizorul (Emanuel Parvu)! La modul ca regizorul a jucat in spectacol, si chiar a avut rolul central. Din punctul meu de vedere, e marea gresala a spectacolului!

Unu, actorii raman descoperiti ( respectiv, personajele). Am apus mai devreme ca actritele nu mi-au parut convingatoare! E posibil sa nu fie exclusiv vina lor sau a distributiei!

Regizorul (care este si protagonistul unui spectacol) nu are cum sa se ocupe optim de toti actorii, toate personajele. Nu sunt de acord nici la case mari cand regizorii isi dau/ “iau” roluri in propriul spectacol! Din punctul meu de vedere, e un grav conflict de interese! Fie si la nivel subliminal, esti mai preocupat de personajul tau decat al atuia, poate interveni vanitatea inconstienta, concurenta inconstienta (nu zic ca este cazul aici)…in plus, se strecoara o suita de greseli, lipsuri, pe care nu le mai observi, pentru care, de fapt, nu mai ai timp fizic, resurse, esti pe scena, in loc sa fii in afara ei, pentru a vedea “perspectiva” si imperfectiunile! Am o retinere masiva, uneori, un reprobiu aproape de ostilitate, vis a vis de regizorii-actori in propriile spectacole! Nu e altcineva care sa te controleze, monitorizeze pe tine, ca regizor-actor, factorul obiectiv dispare aproape cu desavarsire inghitit de factorul subiectiv, actorii iti raman descoperiti, cautand solutii sub o umbrela gelatinoasa de subiectivitatea orientata spre interior …atentia, din punctul meu de vedere, este mult scazuta etc. Pe langa “conflictul de interese”, estetic, uneori, poate da rau!

Pe tot parcursul spectacolului, nu mi-am putut scoate din cap ca “ala e regizorul si si-a facut/ “pastrat” rolul pentru el”. Stiu, e aberant sa te gandesti la asa ceva, dar, daca eu m-am gandit, s-au gandit si altii. (Am notat dinadins ca m-am gandit la asta! Daca nu sunt foarte impresionati de personalitatea si talentul regizorului-actor, garantez ca oamenii se gandesc la acest lucru! Din punctul meu de vedere, meseria de actor si meseria de regizor sunt MESERII DIFERITE! Vad, acum, pe toate gardurile afise cu noul spectacol, tot in regia lui Emanuel Parvu, joaca tot Emanuel Parvu, tot Bendeac … fac sa para totul un serial …parerea mea este ca le va prejudicia amandurora …teatru nu e serial tv. In plus, daca unul dintre ei ar sta ascuns in spatele afiselor, ar auzi comentariile: “Tot Emanuel Parvu, tot Bendeac…!!”, spuse cu saturatie, depreciativ! Nu de publicul lor, binenteles!”).

Il accept pe Malaele ca regizor-actor pentru ca are ani multi de actorie si talent in spate, a dovedit ca este actor, ii ramane de dovedit ca este regizor (dovedind deja)! Il accept si pe Mel Gibson. In mare, din aceleasi motive! Ca teza, imi displace, insa, ca regizorul se da jos de pe scaunul de regizor si urca pe scena! Ma enerveaza la culme si la tinerii regizori sau la studentii la Regie, cand ii vad jucand in propriile filme! Candva, nu au decis bine! Fie cand au decis sa fie regizori, fie cand au decis sa fie actori! Repet, din punctul meu de vedere, sunt meserii diferite. A le amesteca, in acelasi produs, imi pare lipsit de precautie si lipsit de subtilitate. Cumva, si lipsa totala de modestie! Stiu, exista un numar de nenumarat de precedente, dar nici macar asta nu confera vreo legitimitate exacta faptului (in afara necesitatii absolute …si sunt cazuri si “regii”, cand aceasta “necesitate absoluta” se arata, estetic, a fi nepartinitoare. Malaele, de exemplu, se poate incadra in categoria necesitatii presupuse ca absolute!). La marea majoritate din cazuri, insa, din punctul meu de vedere, se pot strecura mult prea multe neglijente, firesti pe inversarea de roluri… Ca sunt si multe exceptii fericite…stim exact care este rolul exceptiilor!

Din punctul meu de vedere, regizorul stie si isi asuma ca nu va aparea vreodata pe scena! Meseria lui consta in a se bucura din ce a realizat pe scena aceea pe care el nu va urca! Insist, m-a deranjat pe tot parcursul spectacolului ca stiam ca regizorul (Emanuel Parvu) e protagonistul. Asteptam sa treaca mai repede scenele cu el, numai ca era peste tot! Din motive inconstiente, nu-i luam in seama personajul, ba, mai mult, aria dezinteresului meu se largea si asupra celorlalte personaje. Din ce in ce mai des, vad ca regizorii prefera, insista sa joace in propriile spectacole, filme. E urat, ineeficient, naste neglijente si duce la accentuarea unor aspecte sau legaturi narcisice. Nu stiu de ce, dracu, radeam toti asa de Sergiu Nicolaescu ca a jucat in toate filmele pe care le-a regizat?! Iata ca e o tentatie de la care este greu sa te tii deoparte! Din pacate!

Fie Emanuel Parvu n-ar fi trebuit sa fie regizorul spectacolului, fie n-ar fi trebuit sa fie protagonistul! Presupun ca s-ar fi ajutat mai bine pe sine, ca actor, lasandu-se condus de altcineva. Solutiile sale regizorale, dupa umila mea parere, fie au fost subtiri, redundante, fie au contrazis niste “principii” sa le zicem “clasice” a “tehnicitatii” acestei meserii. O decizie regizorala rezuma si compune intreaga experienta estetica a celui care se afla in spatele ei. E ca in management, un manager bun este acela care dintr-o suita de decizii, alege decizia cea mai buna. In arta, insa, pozitionarea si experienta estetica sunt pragurile capitale ale gusturilor si “deciziilor” noastre! Stiu ca nu ne imaginam ca un regizor ar trebui sa citeasca enorm, sa cunoasca foarte multa arta, sa aiba o cultura solida…credem, prosteste, ca un regizor trebuie sa stie sa puna in scena un spectacol… Indiferent ce-ar insemna asta! Gasesc ca gresala capitala a spectacolului “Doctori de femei” se rezuma la aceeasi semnatura pe afis in dreptul regizorului si in dreptul protagonistului. Dar e numai parea mea, iar parerea mea tine, evident, de “gusturile, pozitionarea si experienta mea estetica”. Ma indoiesc, asadar, ca voi fi o voce credibila!

In aceeasi ordine de idei, ca tot suntem la capitolul regie, se zvoneste ca Bendeac are probleme cu autoritatea, ca nu se subordoneaza unui regizor. Daca este asa, e grav! Actorul are un barometru care ii va gasi si identifica propriile coordonate; un regizor (bun) se presupune ca este atent la barometrul dupa care publicul va descoperi, identifica coordonatele personajelor si povestii. Pe o scena, intodeauna, esti vazut din afara…din foarte din afara. Meseria de regizor si meseria de actor sunt meserii diferite, un regizor bun trebuie sa citeasca mult, sa aiba palsticitate de cretie, gandire, expresie. Numai in urma acestora va face diferente.

Aseara, intr-un grup, niste actori povesteau ca lui Bendeac nu-i place sa lucreze cu un regizor, ca el este propriul sau regizor, asta fiind si motivul pentru care Bendeac prefera/alege sa lucreze in regia prietenilor actori. Nu cred ca este asa, Bendeac este actor. Nu este pentru prima oara cand aud astfel de speculatii si cred ca le-au auzit multi. Este trist, pentru ca regizorii care ar vrea sa lucreze/apeleze la Bendeac, vor ezita, renunta s-o mai faca, circuland despre el astfel de zvonuri pe piata. Motiv pentru care am decis sa si abordez acest subiect! Eu, una, ma indoiesc ca Bendeac ar refuza colaborarea cu un regizor, pe motiv ca este atat de vanitos si egocentric, incat considera ca este singurul care se poate conduce.

Revenind! Chiar si asa, cu “nemultumirea” mea ca regizorul a jucat in piesa (si n-a avut un rol mic, asa, de “fan”), piesa este una buna, bine inchegata (scenariul e unul de referinta al genului). Succesul la public nu e relevant (se poate aduce in discutie publicul), dar e bine ca are public, e imbucurator pentru ideea de teatru. Sunt doua ore (cred) in care razi, in care esti si uimit. Eu nu le-am simtit!

Mi-a placut mult Titieni, Adrian Titieni n-are cum sa nu-ti placa! Curat, atent, strans pe “joc”, a facut un rol pe masura acestor atribute. Il placi, nu-l suspectezi, il crezi. Foarte curat si foarte aplicat pe indepartarea formelor de prisos…astea sunt cuvintele mele pentru el! Alaturi, evident, de toata admiratia! Nu e onest ca (doar pentru ca ma asteptam ca Adrian Titieni sa nu dezamageasca) am atat de putine cuvinte pentru el! Adaug doar ca personajul lui Titieni o salveaza si pe nevasta-sa si pe nevasta lui Bassinet, ba, in plus, il salveaza si pe doctorul Moulineaux (facand, in fine, din acesta un adulterin, asa cum era musai rolul acestuia; doctorul Moulineaux alegand, din motive numai de el intelese, doar sa faca pe vexatul confuz si, cumva, pe abulicul la anaghie. Practic, ofiterul Aubin (Adrian Titieni) si servitorurul Etienne (Vlad Corbeanu) joaca adulterul lui Moulinex, iar soacra (Adina Popescu) il sustine, docorul Moulineaux ramanand doar cu placerea de-a fi adulterin). Adrian Titieni trebuia trecut de trei ori trecut la distributie, ca un fel de ventriloc subtil de nuante.

L-am lasat la urma pe Vlad Corbeanu (Etienne), un actor tanar pe care l-am descoperit de curand cu mare surpriza! In piesa, n-a avut un rol de intindere, dar a reusit sa scoata din el mai mult decat intinderea rolului! Desi bezmetic si ametit de bautura pe acolo, pe Etienne n-ai cum sa-l ignori! A reusit sa se evidentieze, “purifice”, pe o portiune mica de rol. Daca n-ar fi umblat ametit si pana peste cap de agitat pe acolo (in ciuda faptului ca ameteala bauturii il face confuz si nu tocmai pe toate ale lui) nu m-as fi prins ca e vreun impediment ca doctorul Moulinex o inseala pe pacienta schizofrenica pe care o trateaza. Etienne, insa, o joaca pe nevasta inselata, nevestei inselate nemairamanandu-i altceva de facut decat sa chitaie. In plus, Etienne dinamizaze si plaseaza in zona conflictului comic intrarile si iesirile tuturor celorlalte personaje din scena. Daca n-ar fi fost Etienne sa poarte grija conflictului in casa doctorului Moulineaux, nici nu m-as fi prins ca in casa acestuia exista vreun conflict! Iarasi, din motive numai de el intelese, doctorul Moulinex alege sa se comporte ca si cum servitorul Etienne il enerveaza si incurca, nu toate acele personaje cu care el a stabilit legaturi conflictuale. In fine, daca n-ar fi fost Etienne, nici nu m-as fi prins ca e vreun pericol ca amanta doctorului Moulinex vine in casa acestuia fara vreo precautie, asteptandu-ma ca pacienta schizofrenica sa primeasca o injectie, daca o apuca psihozele. Lui Etienne ii revine sarcina de-a ne lamuri ca nevasta doctorului, desi proasta si ridicola, e chiar nevasta acestuia si stapana casei si nu pacienta sau ruda cu probleme psihice de la tara. Etienne o respecta si se teme de soacra lui Moulineaux mai mult decat Moulineaux…si mi se pare si normal, Emanuel Parvu joaca in “Hair” nu in “Doctori de femei” si, jucand in “Hair” nici nu prea are nevoie de contur, personajul lui si toate personajele din jur, fiind oricum drogate.. Pericolul aparitiei in casa doctorului Moulineaux a colonelului Aubin (sotul amantei lui Moulineaux) e jucat tot de ametitul de Etienne, doctorului neparand sa-i pese prea mult ca el este cel care se culca cu nevasta colonelului Aubin, nu Etienne, care alearga pe toate usile ca la cursele de cai, ca sa salveze o situatie de care lui Moulineaux pare sa nu-i pese. Moulineaux alege sa-l lase pe Etienne sa rezolve situatie comica si conflictuala si cu nevasta-sa si cu soacra, el fiind mai mult un filosof cinic al carui rol nu prea l-am pricepe, daca nu s-ar da altii peste cap sa-i asigure importanta rolului in intriga. Asadar, am putea spune ca pe Emanuel Parvu, regizor fiind, l-au jucat actorii pe care i-a ales in distributie, actorii lui stiind ca el este si protagonistul si protagonistul este, intr-un fel, emblema specatacolului. Devotati actori!

Pe Vlad Corbeanu l-am mai vazut si in alte spectacole. Are o forta nebanuita pentru varsta lui (biologica si profesionala), o pasiune pe masura. Spectacolele in care el joaca…poate, nu sunt edificatoare, dar merita sa-l cunoasteti…! Din punctul meu de vedere, este unul dintre cei mai talentati foarte tineri actori. De curand, am avut ocazia sa-l urmaresc la realizarea unui film in care a jucat …dincolo de talent, are un mod de lucru aproape matematic, dispune de o formula de eficienta (cu care ar putea rezolva logaritmi, daca n-ar fi nevoit sa se concentreze pe joc). Am vazut niste secvente cu el (la montajul filmului). Fusese filmat in toate incadraturile posibile si din toate unghiurile de filmare… monteorul era de-a dreptul socat ca nici macar intr-o singura incadratura nu avea un deget altfel pozitionat… A jucat ca si cum un matematician ar fi stat cu rigla langa el.

Pe Vlad Corbeanu il puteti vedea (atat cat veti putea vedea) si pe blogul meu, la lista aceea de urmaritori. L-am descoperit si eu de curand. Daca nu-i vedeam numele, habar n-aveam cine este! Nu stiu de ce, naiba, a ales sa se puna cu o fotografie in care nu are cap! Ma rog, puteti vedea o esarfa si o camasa alba. Cred. Foarte probabil sa fiu foarte subiectiva in privinta lui, dar mie imi place foarte mult Vald Corbeanu ca actor. (Desi m-a infuriat ingrozitor de mult, la un moment dat, ca om). Sunt convinsa ca multi regizori vor avea mult mai putine batai de cap, distribuindu-l. E foarte talentat, atent, se poate concentra al naibii de bine, are precizie, fiabilitate si o memorie maniacala. E inca tanar si rolurile mari de-abia de acum ii vor bate la usa. Eu, una, pariez pe el!

Rezumand, mergeti la “Doctori de femei”, noi trebuie sa urmarim, admiram si actorii nostri care au ce manca, nu este vreo virtute sa ai sapte milioane pe luna si asta sa te legitimeze ca actor mare si credibil…cel mult, asta este un fapt regretabil si unul dintre cele mai oribile lucruri care formeaza viata unui artist! Mihai Bendeac apare la televizor! L-a imitat pe Banel, pe travestitul ala, pe nu mai stiu cine…a muncit cinstit, n-a dat in cap, n-a cersit, n-a inselat …ba, am putea spune ca a muncit pe branci sa ajunga aici! Faptul ca apare la tv si are ce manca ar trebui sa ne bucure (in fond, e un artist, nu e Sexi Braileanca)…asta nu-i diminueaza cu nimic nici talentul, nici munca, nici pasiunea si credinta pentru meseria lui! Bendeac este un actor bun, mult mai bun decat ne-am astepta si am avea chef sa-i dam credit… E un actor bun!! E un actor de forta!! …Astept sa-l vad pe Bendeac intr-un altfel de rol, pe o scena sau intr-un film, unul la care nu s-ar astepta cineva (ca sa nu mai existe constatarea aia imediata: “Asta stie sa faca Bendeac, sa te faca sa razi!” - desi, sincer, nu e putin lucru). Bendeac inca n-a dovedit tot, o va face, insa!

Stiu ca Bendeac nu crede in “premii”, a declarat-o pe toate drumurile, dar astept sa-l vad pe Bendeac intr-un rol de Cannes. ( Sper sa nu pierd pariul!)

“Doctori de femei” este un spectacol bun, reusit si merita cu prisosinta succesul la public pe care il are. Se bazeaza pe un scenariu bun si pe patru actori buni (Mihai Bendeac, Adrian Titieni, Vald Corbeanu, Adina Popescu). Revin la ideea iniatiala, nu stiu de ce genul bulevardier e vazut, fara noima, ca un gen facil! Nu e un gen usor de realizat, e un gen care pretinde actori cu vocatie specifica acestui gen, necesita multa atentie (in ciuda aparentului facil), multa energie si un fel de cronometru nevazut permanent in dosul miscarilor si intrigilor. Spectacolele bulevardiere sunt bune, daca sunt bune, asa cum orice alt gen de spectacol e bun, daca e bun! “Doctori de femei” e un spectacol bun! In pofida faptului ca, dupa parerea mea, Emanuel Parvu s-a lovit cu stangul in dreptul.