Despre mine, despre noi

Mai multi oameni (care ma cunosc bine) mi-au semnalat cam acelasi lucru. Ca este o mare diferenta intre “eu” cea din viata de toate zilele si “eu” cea care scrie pe blog.
Initial, am ignorat posibila delimitare. Apoi, intr-o zi, asezandu-ma sa scriu, mi-am constientizat starea de spirit, noul ambient al sinelul, in preajma actului de-a scrie. In momentul in care pun mana pe tastatura, intradevar, ma modific. Incercand sa constientizez, mi-am dat seama de un lucru. Pentru inceput, rapid (motiv pentru care nici n-am constientizat, pana acum) se produce o stare-actiune de curatare-igienizare. Ca si cum cineva dinauntru sinelui meu mi-ar stereliza (automat) mintea. Fenomenul se produce rapid, nu are preambul, preludiu, pur si simplu, se produce ca un fenomen de depresurizare. Am constantat ca ma distantez (automat) de mine, sentimente, afecte, prejudecati din dotarea proprie. Motivul pentru care, probabil, nici nu prea pot fi sentimentala cand scriu sau imi este imposibil sa scriu (cum o fac altii) despre mine (micile intamplari din viata mea, micile mele bucurii, momente de fericire etc). Odata constatand acest fenomen, am intrat pe bloguri si am vazut ca, intradevar, oamenii se pun mult pe sine in randurile scrise de ei, lucru care creeaza un sentiment confortabil de intimitate si, uneori, un soi de jovialitate cu cititorii. Nu m-am intrebat, vreodata, ce sentimente nasc cuvintele mele cititorilor. Acest lucru, desigur, e trist! Cand scriu, nu-mi pasa nici de sentimentele mele, nu-mi pasa nici de sentimentele cititorilor mei. E mult mai nepoliticos decat suna si e mult mai lipsit de moralitate decat permit cuvintele, alese cu stiinta, sa se inteleaga.

Ma gandeam, aseara, de ce scriu oameni pe bloguri? Pentru ca sunt singuri, pentru ca vor sa faca cunoscute si altora gandurile lor, pentru ca blogurile pot fi si o modalitate de comunicare/socializare…? Eu n-am cunoscut decat un singur om de cand scriu pe blogul asta. Daca altii, care au bloguri, cunosc oameni, cunosc mai multi oameni …inseamna ca nasc sentimente mai puternice. Decat cei care nu cunosc.

Nu sunt foarte pasionata de subiect, asadar, am sa-l abandonez. Totusi, nu pot sa nu ma intreb daca eu n-as vrea sa cunosc oameni! … Nu, nu prea!

Spuneam ca este o mare deosebire intre persoana care scrie aici si persoana care sunt (care par a fi). In realitate, sunt foarte putin patimasa, sunt calma, foarte putin implicata, detasata, impacata, nu sunt aproape deloc euforica si extrem, extrem de iertatoare. Cei care ma cunosc bine stiu ca pledez (maniacal, aproape) pentru cateva lucruri: omul sa se ierte pe sine (in primul rand), sa-i ierte (cu ghiotura) pe ceilalti, sa inteleaga ca nimeni de pe lumea asta nu ii vrea raul (in mod special), ca cei care ne ranesc au probleme etc. Eu nu prea sunt suparata de oameni! Eu nu prea sunt suparata deloc pe oameni! Nici pe cei care imi fac “rau”! Nu pot! Se intampla sa nu vorbesc ani buni cu o persoana sau mai multe, dar nu vorbesc firesc…in realitate, n-am fost suparata in viata mea pe cineva! Nu stiu daca e rau sau bine, cum ar spune un prieten, oamenii merita si au dreptul sa fii suparata pe ei, daca tot nu vorbesti cu ei ani la rand! Zambesc! Poate are dreptate. E un mod de-a acorda un statut si un elogiu “nevorbitului”.

Nu prea imi dau seama cum trece timpul si cat…in perioadele cand nu vorbesc cu cineva. Stiu, insa, intr-un mod bizar, ca as putea vorbi oricand cu un om cu care nu mai vorbesc, cu niste oameni cu care nu mai vorbesc.

Nu cred in socializare, nu cred aproape in nicio forma de socializare! Am constatat, cu stupoare, ca imi aleg aproape total aleatoriu oamenii cu care “socializez”. Mai exact, cum se intampla sa fie! Iar asta e …otova! Va trebui, categoric, sa ma gandesc putin la acest aspect!

Nu imi aleg partenerii de “socializare” si de dialog nici macar dupa confortul pe care il am socializand, dialogand cu ei. Ba, cei mai multi dintre cei cu care “dialoghez” cu predilectie, imi confera un disconfort total. Cum am insa obisnuinta (nu stiu daca e sanatoasa sau nu) de-a ma izola impecabil de afecte, de-a ma distanta (automat) de emotii si pretentiile sinelui meu…ma descurc foarte bine, la modul ca imi este foarte usor. Ce este, insa, cu adevarat trist (sau ar putea fi, daca mi-as da seama) este ca, asa cum nu sunt vreodata real suparata pe cineva, in acelasi fel, aproape nimeni, intr-o “socializare”, intr-un dialog, nu ma face prea fericita! Nu stiu daca este tot vreun soi de izolare a afectelor sau asa sunt au, dar presupun ca nu este foarte bine. Si, daca mi-as da si seama, ar fi de-a dreptul rau! Dar, deoacamdata, pentru mine, e cumva ok.

Mi-am intrebat prietenii daca ei ma percep ca optimista. Mi-am spus ca ma percep ca relaxata si impacata. Cumva, mi-a sunat insultator, ca si cum ei m-ar percepe ca si cum n-as avea vreo culoare anume. Ma rog, nu m-a stresat prea tare, am constatat (nu tocmai multumita) ca singura persoana care ma poate stresa temeinic sunt eu! La modul ca singurele nefericiri, suparari, sesizari care ma impacienteaza sunt cele care vin din interiorul meu. Cu siguranta, extrapolez asta si asupra celorlalti, de am mereu convingerea ca nimeni nu are ceva cu tine, ci ca are niste probleme.

Pe blog, sunt mult mai “inversunata” decat sunt in realitate! Daca m-ar intreba cineva, in realitate, ce parere am, de exemplu, despre Bianca Dragusanu, as spune, cu siguranta, ca este un om nefericit care isi cauta o “persona” (nu persoana), ca nefericirea totala vine din destructurarea sinelui si acest lucru ar trebui sa ne trezeasca compasiune si sa ne indemne la intelegere. Pe blog, insa, (si nu numai, in general, cand scriu, ma separ, intru totul de fondul meu sigur ambiental de afecte si emotii), sunt cu totul o alta persoana. De aici, nedumerirea prietenilor mei. Parca sunt un padurar care trebuie sa smulga puietii tinerii de langa copacii batrani. Nu numai scrisul ma transforma. Mare parte din munca mea se concretizeaza in consultante. In timpul unei analize, ma intorc iarasi la postura rigida a chirurgului. Asta e tumora, asta e tesutul sanatos. Evident, pentru eficienta, nu-mi permit sa ma abat.

Am o problema cu eficienta! Cand citesc, cand merg, cand gatesc, cand spal vasele, cand urc scarile, cand dorm. Imi numar, intodeauna, orele de somn. Indiferent, daca dorm putin sau mai mult. Pentru mine este o liniste “teribila” sa stiu ca, intr-o saptamana, de exemplu, intr-o noape, am dormit patru ore, dar, in alta, sapte ore etc. In felul acesta stiu, intodeauna, daca sunt mai putin eficienta, de ce sunt si cate vitamine sa iau… in toata povestea asta, insa, este ceva extrem de bizar! Eu sunt, fundamental, o aiurita incorigibila! Pot opera “fizicalist” si eficient numai cu teze, concepte, deci, in analiza. In rest, desi ma preocupa cate ore dorm si daca, intr-o zi, de exemplu, in alimentatie, am avut calciu, aproape ca habar n-am pe ce lume traiesc! Nu stiu la ce ora se inchid magazinele, nu stiu cum se pun bacnotele in portofel sa dai mai usor de ele, uit cum ajung la orice adresa, nu stiu cate minute faci dintr-un loc in altul, daca mergi pe jos (desi merg zilnic pe jos, cateva ore). Nu stiu cum, naiba, de nu ma prind de lucrurile astea! Cand vreau sa cumpar o carte, desi ma intereseaza, sunt foarte atenta la distanta dintre randuri, la marimea caracterelor, la intensitatea tusului. Daca toate acestea nu corespund, nu cumpar cartea, chiar daca am mare nevoie de ea. Prefer sa citesc altele zece in plus, ca sa aflu din ele ce as fi aflat, poate, dintr-o singura carte. Imi pare mai eficient sa-mi protejez ochii, sa citesc fara eforturi fizice, organice, decat sa pierd mai mult timp cu mai multe carti. In scest sens, le-as sesiza editorilor sa aiba mare grija la modul in care decid sa tipareasca o carte. Presupun ca nu sunt singura atenta la lucrurile astea!

Procedez la fel si cu filmele, subtitrarea lor etc, cu alimentele, imbracamintea. Nu-mi dau seama cum nu-mi pot da seama ca e mai practic, de exemplu, sa mergi pe un trotuar curat decat pe un trotuar cu namolul pana la genunchi! As fi in stare sa merg km intregi pe un trotuar cu zapada pana la brau, desi trotuarul paralel ar fi curat. Pur si simplu, nu mi-as da seama! Spal, de multe ori, vasele cu o apa atat de fierbinte, aproape data in clocot. Foarte rar, imi dau seama ca as putea s-o amestec. Ma fericesc, de fiecare data, ca exista manusi groase din cauciuc, prin care simti mai usor fierbanteala.

Am citit cateva bloguri foarte “optimiste”. Te fac sa zambesti. Am presupus ca, in spatele lor, se afla persoane foarte optimiste. Numai ca, obsedata fiind cu clarificarea lucrurilor care tin de orice fel de conceptualizare, am intrat pe blogurile unor persoane pe care le stiu foarte bine. Am vazut ca si scriitura acestora imi pare foarte optimista si starea de spirit pe care mi-o lasa este una in registrul confortului, dar, cunoscundu-le bine, mi-am amintit ca ele, in realitate, sunt persoane cu un dramatism destul de ridicat, inclinate spre patos si spre impresionabilitatea conditiei umane. Mi-am dat seama ca eu, fundamental, cred ca, in sine, conditia umana e absolut uluitoare, ca nu ma supara aproape nimic la conditia umana si la viciile, lacunele sale, dar, cand scriu, de exemplu, par a ma pozitiona ca ma exaspereaza toate aceste lucruri. In realitate, imi par atat de normale, in sensul ca sunt atat de previzibile, incat nu-mi produc vreo surpriza anume, iar disconfort, catusi de putin! … De ce, naiba, pare ca m-ar pasiona, m-ar interesa si m-ar surprinde mai mult, infinit mai mult decat o fac, de fapt, nu-mi dau seama. Probabil, are legatura tot cu ideea de “eficienta”. Ca la teatru, pui o anumita lumina pentru ca, dramaturgic, registrul o cere.

Ma intreb daca eu as putea sa vin sa scriu pe aici ce fac in fiecare zi? Probabil, as putea, de ce nu? Real, ma indoiesc! … Am avut o perioada in care scriam aproape in fiecare zi. Dupa un timp, mi-am dat seama ca nu era eficient. Nu mai acumulam. Asa cum e important sa stiu cate ore dorm pe noapte, daca am avut sau nu calciu in alimentatie intr-o zi, ma preocupa si pe alte paliere, daca acumulez sau nu. Am observat, de exemplu, ca scriind ma tampeam! Ramaneam prea mult cu mine si nu mai puteam sa fac diferente. Am fost foarte suparata!