In toate lunile acestea, am avut un sentiment…de-a dreptul straniu. Ca blogul nu mai e al meu, e al unei persoane care nu sunt eu. Mi-a fost imposibil sa mai intru sa mai scriu ceva pe aici.
In egala masura, intrebarile dumneavoastra…pe strada, prin mail-uri etc. E greu de raspuns la toate, am reusit, insa, sa gasesc o sinteza a lor. Sa zicem.
1). Eu nu am fost psihologul, psihoterapeutul celor din trupa Hi-q, ci un consultant colaborator. Binenteles, confidentialitatea totala vizeaza ambele registre de colaborare profesionala. Confidentialitatea, in sine, face parte (sau ar trebui sa faca) din toate spatiile noastre de functionare, inclusiv cele private. O prietenie presupune confidentialitate toatala. Iubirile, la fel. Presupun ca si relatiile intre vecini ar trebui sa presupuna asta.
Eu am incalcat, cu buna stiinta, confidentialitatea obligatorie cu Hi-q…si n-am incalcat-o! Probabil, pare o gluma proasta, dar faptul decizional, in sine, a presupus mai multa responsabilitate decat va imaginati.
Pe de o parte, trebuia sa-mi apar fostii colaboratori, pe Florin si pe Mihai, si, evident, sa-i pun la adapost, pe de alta parte, a ii apara si a ii pune la adapost pe cei doi, din pacate, a presupus un set de decizii care nu ma puteau expune in alt fel, decat ca om incorect si…pe de alta parte, in calitate de om cu drepturi si cu discernamant, trebuia sa-i “spun” Danei Nalbaru ca refuz “jocul” ei.
In adolescenta, m-a marcat tupeul replicii unui filosof. Filosoful, greu incercat de Dumnezeu (ii moare familia, pierde tot) se razvrateste si are tupeul de neimaginat de-a i se adresa Lui Dumnezeu cu urmatoarea formula: “Daca asta este jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc!”. Imi amintesc ca m-a frapat logica razvratirii filosofului. Nu-mi imaginam ca cineva (mai ales cineva a carui credinta era atat de mare) ar avea tupeul si curajul sa se adreseze direct, cu o asemenea replica, Lui Dumnezeu.
Uneori, noi, fiecare dintre noi, decidem (sau ar fi bine sa decidem) ca nu vrem sa jucam anumite jocuri. Este de-a dreptul obligatoriu pentru siguranta integritatii noastre, de orice natura. Dupa patru luni de neacceptare, eu am decis ca nu vreau sa accept “jocul” Danei Nalbaru si al sotului sau, Dragos Bucur. Era dreptul meu!
Daca isi imagineaza, insa, cineva ca eu, dupa sase ani de colaborare, tot ceea ce aveam de dat despre trupa Hi-q era ca Florin ma intreba intr-un mesaj ceva despre un articol de pe blogul sau, sau ca Mihai ma intreba cum sa se mascheze la un bal, suntem nebuni cu totii! Erau miii de lucruri, mii de secrete, mii de mail-uri, de sms-uri. Eu m-am gasit, din toate, sa le dau pe cele in care Florin avea treaba cu un articol de pe blog si un altul, in care Mihai nu stia in ce sa se costumeze la un bal. Sa fim seriosi!
Fie vorba intre noi, vorbind intruna, am avut grija sa nu divulg, naiba, ceva ce-ar putea face rau fostilor mei colaboratori, mai mult, sa am grija ca tot ceea ce spun sa-i puna la adapost. Numai eu stiu cate eforturi au existat in culise!
2). Despre Dana! Danei nu-i mai datoram ceva, Dana s-a absolvit singura de orice as fi decis eu ca-i datorez si m-as fi constrans sa-i datorez! In plus, s-a ivit o noua datorie a mea fata de Dana Nalbaru. Aceea de a o invata ca, daca te comporti antisocial ( ma exprim elegant) comportamentul tau va avea urmari, ale caror consecinte vor viza, pana la urma, tot viata ta! Aveam datoria asta si fata de urmatorii oamenii cu care urma sa relationeze Dana Nalbaru, nu numai fata de Dana Nalbaru, vis a vis de care, in sine, m-am considerat si ma pozitionez in continuare ca absolvita de orice fel de datorie.
3). Toate “secretele” care au fost spuse au avut ca unica menire punerea la adapost a fostilor mei colaboratori, Florin si Mihai. Am depasit de mult varsta vanitatilor inutile, am depasit si spatiul afectiv alocat lor. Eu nu am dat niste “secrete din casa” ca sa dovedesc ca le stiu sau pentru a ma razbuna. Nu am necesitate de asa ceva, nu mi-ar fi rezolvat vreo problema existentiala, n-ar fi facut ca viata mea sa fie mai buna. Am stiut exact ce dau si de ce dau! Daca as fi vrut sa ma razbun, va asigur ca rezultatul ar fi fost altul…in plus, aveam la indemana si toate parghiile necesare. Daca, Doamne fereste, n-as mai putea detine controlul asupra luciditatii principiilor si interdictiilor proprii, si as decide vreodata sa pun in act o razbunare subiectiva a carei unica miza e doar razbunarea, pe langa faptul ca demersul mi-ar parea de un grotesc total, mi-ar fi foarte greu sa mai convietuiesc cu mine.
Din punctul meu de vedere (cu siguranta, profund subiectiv), Dana reactiona destul de impulsiv si, din acelasi punct personal si subiectiv de vedere, aceeasi Dana lua sau putea lua decizii impulsive, bazate pe instinctualitatea generata de moment. Drept urmare, mi s-a parut absolut necesar sa repet, ori de cate ori mi-a stat in putinte, la tv, ca Dana Nalbaru va pleca din Hi-q. (Nu ca, in fapt, nu as crede asta! Dar n-as fi spus-o, daca ar fi fost vorba doar despre o certa convingere personala). A trebuit s-o spun si s-o tot repet, pentru a-i pune la adapost pe fostii mei colaboratori (Florin si Mihai) si proiectul proaspat inceput, in formula: Dana, Florin si Mihai.
Fie si numai pentru a nu-mi da mie dreptate sau a nu se adeveri declaratiile mele, indiferent cat de furiasa ar fi fost, Dana n-ar fi putut pleca din Hi-q sau n-ar fi putut amentinta Hi-q cu plecarea ei, asta insemnand sa-mi dea mie dreptate si sa confirme spusele mele. M-am asigurat, asadar, ca proiectul Hi-q este in siguranta, indiferent de declaratiile mele si de nemultumirile Danei, indreptatite sau nu.
Intr-o alta ordine de idei, pe piata, existau destule suspiciuni, conform carora baietii de la Hi-q s-au impacat cu Dana Nalbaru fiindca erau disperati, nu mai aveau bani, concerte etc. Singurele sms-uri pe care le-am facut publice si in care, cica, le dezvaluiam fara scrupule “secretele” au fost acelea in care eu dovedeam public, cu “inscrisuri” ca baietii nu erau atat de disperati sa se impace cu Dana Nalbaru, impacarea fiind doar una circumstantiala, oarecum firesca, cum se intampla sa fie unele intamplari. Nu trebuie sa fii analistul pamantului ca sa iti dai seama ca, la o cercetare nu foarte amanuntita, nu numai ca n-am incalcat vreun cod deontologic, ba, chiar m-am tinut cu dintii de el, ca mai aveam vreo obligatie sau ca nu mai aveam.
Presupunand ca unica mea obligatie (decisa de mine, binenteles…altminteri, in urma evenimentelor, puteam decide cam ce aveam chef. Am decis, insa, sa nu depind de cheful meu, ci de structura principiala careia vreau sa ma subordonez)…repet, presupunand ca unica mea obligatie era sa lucrez conform intereselor fostilor mei colaboratori, gasesc ca am lucrat, cu varf si indesat, ca am avut chef, ca n-am avut. Eu si ei stim ce alte lucruri ar fi putut fi spuse, cate si de cu o cu totul alta natura, daca eu as fi vrut doar sa ma razbun, sa-mi dau importanta sau sa nu vreau/intentionez sa-i protejez. Mi-am protejat colaboratorii si dupa ce am incheiat colaborarea cu ei si o voi face si peste treizeci de ani. Nici macar un singur om care a lucrat vreodata cu mine nu va fi in nesiguranta cu mine, fie ca o stie, fie ca n-o stie! Punct!
Dana? E simplu! Nu numai ca mi-a incalcat flagrant drepturile, nu numai ca a indraznit sa-si aduca barbatul de acasa ca sa rezolve o probleme de ordine interna pe care o putea rezolva singura, dar actionand intr-un mod atat de lipsit de precautie, din punctul meu de vedere, Dana a pereclitat interesele fostilor mei colaboratori, Florin si Mihai, punandu-le in pericol: planurile, scopurile, munca de ani intregi. As fi gandit cert acelasi lucru si daca Dana si-ar fi adus barbatul de acasa ca sa rezolve o problema cu impresara trupei sau PR-ul trupei, cu sunetistul sau tobosarul. As fi fost chiar mult mai categorica decat am fost in cazul meu, i-as fi anuntat pe Florin si Mihai ca Dana este un pericol pentru afacerea lor…si ei stiu ca asa as fi facut! Si impresara lor stie ca asa as fi facut! In privinta mea si a deciziilor mele, sunt sigura ca multe lucruri erau foarte clare.
Florin si Mihai sunt doua persoane care se comporta extrem de adaptativ si viabil, din punct de vedere al comunicarii, relatiilor sociale. E greu sa faci asta. Ei au inteles, insa, ca cei care nu-si insusesc si asuma lectiile si regulile comportamentale de actiune sociala, pierd! Pierd intodeauna! Intr-o forma sau alta! Indiferent ca s-a intamplat cu mine, ca s-ar fi intamplat sau se putea intampla cu altcineva, din punctul meu de vedere, Dana putea constitui, intr-o singura secunda de instinctualitate, un pericol pentru proiect, pentru afacerea lor. Mihai stie parerea mea despre aceste lucruri, am discutat-o de multe ori, in diferite momente sau intrebari ale intalnirilor noastre.
Datoria mea (chiar daca, in fapt, nu mai era) era sa ma dau peste cap si sa retez, cat de repede puteam, orice posibil comportament dictat de primul moment al Danei Nalbaru, chiar daca incheaiasem colaborarea cu Hi-q. Asadar, trebuia s-o indic drept impulsiva, ca ea sa fie precauta in a mai actiona asa, de teama ca cei cu care intra in contact sa nu-si aminteasca spusele mele si sa-mi dea dreptate. Stiu ca orice om e vanitos si tine la imaginea lui, la parerea celorlalti despre el. Asadar, Dana Nalbaru urma sa se controleze de acum incolo, fie si pentru a nu-mi da dreptate sau satisfactie. Nici nu-mi doream altceva, de fapt…este total improbabil ca eu as fi putut credea ca Dana Nalbaru ar mai fi putut repara vreodata ceva in ceea ce ma priveste. In egala masura, mult din ceea ce am intentionat la vremea respectiva a fost ca, acolo, in proiectul lor, Florin si Mihai sa fie in siguranta. Va asigur ca, daca as fi vrut sa fac rau proiectului Hi-q, altfel ar fi stat lucrurile. Nu se pune vreodata problema de astfel de lucruri! Mi-ar repugna orice ar actiona asa.
Recapituland, desi pare ca am dat publicitatii, fara scrupule, secretele Hi-q, va asigur ca acest lucru nu s-a intamplat si nici nu se va intampla vreodata! Orice “secret” am dat am considerat ca era sau ca VA PUTEA FI de folos, intr-o zi, fostilor mei colaboratori. Am si acum convingerea certa ca tocmai “secretele” pe care eu le-am facut “publice”, incalcand “deontologia” vor fi singurele lucruri care ii vor scoate intr-o zi din necaz pe fostii mei colaboratori. Om trai si om vedea! Eu am incercat sa ma asigur ca nu va veni vreo astfel de zi, dar nu se stie vreodata! Am vrut sa fiu atat de sigura, incat, intr-o zi, ei sa aiba de ce se agata. Eu si ei stim cat a valorat ajutorul meu in toti acesti ani, ma indoiesc ca Florin si Mihai si-ar fi pierdut intr-un asemenea hal mintile, incat sa nu stie ca n-as fi plecat, pana nu m-as fi asigurat ca vor fi acoperiti si in viitorul in care eu nu voi mai fi alaturi de ei. Va asigur, vorba vorbei, ca lucrurile nu sunt intodeauna ceea ce par a fi. Eu nu sunt un om care tradeaza! Nu voi fi, vreodata, un om care tradeaza!
Cunosc multi oameni si, intamplator, cu totul intamplator, cunosc oameni ale caror secrete ar putea fi de interes public. Nu ii cunosc de ieri, de alaltaieri, de doua, patru luni…ii cunosc de cinci, sase, zece, cinsprezece ani. Prin natura intamplarilor, ii cunosc in asa fel, incat ei ar fi putut fi in nesiguranta, daca eu nu as fi, TOTAL, un om de TOTALA incredere si siguranta pentru ei. Ma indoiesc ca cineva si-a auzit tainele, fie si macar din gura unei singure alte persoane, tainele incredintate mie. Sunt un om sigur cu mine, sigur cu ceilalti si sigur pentru ceilalti. Total si din toate punctele de vedere. Asta este si motivul pentru care, aparent, m-am abatut de la “regula” in cazul scandalului (oribil) pe care l-am pornit impotriva Danei Nalbaru. Faptul ca Dana Nalbaru a atentat la conceptul de lume sigura, relatii sigure, conceptul de siguranta totala, indiferent de circumstante, variabile de risc.
Imi invat colaboratorii ca intodeauna exista variabila de risc, dar ca se poate cladi o arhitectura macar presupus sigura in jurul lor. Totul porneste de la siguranta pe care o oferim celorlalti si de la eforturile constante pe care le depunem ca ceilalti sa ne ofere siguranta. Zi de zi. Cand cineva ma intreaba despre ce eforturi este vorba, raspund simplu: acceptarea celuilalt, respectul pentru celalalt, consolidarea stimei de sine a celuilalt, datoria pe care o avem ca ceilalti sa simta ca ii consideram credibili si ca avem incredere in ei. Orice om isi doreste sa fie acceptat, crezut, respectat, valoros si de incredere pentru ceilalti. Cand cineva ma intreaba: “Pai, si daca eu nu cred asta despre persoana respectiva?”, intodeauna raspund:
- Atunci, nu vei fi in siguranta cu persoana respectiva! Siguranta noastra, de zi cu zi, depinde de credintele, perceptiile si reprezentarile noastre de zi cu zi. Nu poti fi in siguranta cu un om pe care nu-l accepti neconditionat, cu un eu si un sine al tau pe care nu le accepti neconditionat, cu un om pe care decizi sa nu-l respecti, valorizezi, crezi! Nu ai cum! De ce crezi, accepti, respecti si valorizezi mai putini oameni, de-aia vei fi intr-o mai mare nesiguranta! Nu una spirituala, filosofica, ci una reala, la propriu, o nesiguranta care va fi chiar nesiguranta! Omul nu poate fi in siguranta, daca nu face niste eforturi; de-a-si ridica o casa rezistenta, o barca rezistenta, un scaun rezistent, o bicicleta rezistenta…nu stiu de ce ne imaginam ca am fi in siguranta, daca nu legam relatii rezistente. Rezistenta unei relatii, de orice natura, nu se bazeaza pe iubire, pe regrete, pe confesiuni, iertari tardive, declaratii de avere. Rezistenta unei relatii se bazeaza pe respectul, aprecierea, valorizarea, credibilitatea pe care le-o oferim celorlalti. Si, cel mai mult, pe consolidarea stimei de sine a celuilalt. Permanent, asta este efortul pe care trebuie sa-l depunem, daca vrem sa traim in siguranta!.
Uneori, oamenii imi spun: “Nu stiu ce sa zic….!” ………. Tac, mi se rupe inima ca oamenii nu stiu ce sa “zica” la lucruri atat de simple si de la indemana.
Postări
Cu 4 ore în urmă
.jpg)
.jpg)
