Viitorul e un ghem incalcit. Cineva l-a aruncat pe podea odata cu prima noastra clipire si de-atunci ghemul se rostogoleste leganat in fata noastra, lasand in urma un fir urias ca o dara de istorie. Iar pe firul asta pasim noi, cautand mereu sa prindem ghemul din urma.
"Se desira" – spun cei melancolici, "se descalceste" – zic pozitivistii.
Dintr-un ghem asa de mic te si miri cum de se poate scurge un fir atat de lung. De lung ce e, privindu-l pe masura ce ni se asterne sub picioare, avem senzatia ca firul e drept desi, pentru ca ii urmeaza leganarii ghemului, e de fapt sinuos ca o sosea de munte.
Alergand pe dara lui terestra ni se intampla uneori sa ajungem ghemul din urma pentru cate o jumatate de clipa. Destul cat s-aruncam atunci o privire inauntru si sa ne incarcam cu cate-o imagine care va urma, ascunsa deocamdata in valtoarea ghemului. Stiti imaginile smulse asa din ghem sunt intamplarile acelea de neinteles pe care, daca le povestesti intr-o carte, risti sa pari un mincinos, in timp ce, daca le spui la un pahar cu vin, devii dintr-odata o persoana fascinanta. Ca atunci cand stiai despre tine ca vei locui candva intr-o camera vopsita in rosu sau ca atunci cand stiai despre altcineva ca va manca, intr-o zi precisa, pentru prima oara baclava.
Viitorul e un ghem incalcit. Pe urma lui de asa colorata calcam noi, in permanenta fascinati. Cu cat firul e mai lung si ghemul mai mic, cu atat ne intrebam mai des cum vom arata pe dinauntru atunci cand ghemul se va fi intins in fir. Nu stiu sa va zic asta, dar cu un lucru va pot consola inca de pe acum: rostogolire nu inseamna golire de rost, ci dimpotriva.