Sfatuiesc, mai tot timpul, pe cei din jurul meu sa refuze statutul de
victime! De cele mai multe ori, devenim victime in urma unei
constrangeri, dar ramanem la statutul de victime din acceptare, in urma
acceptarii.
Oricine ma cunoaste stie cat de mult insist asupra
conceptului de “lume sigura”. Separat de vointa celorlalti si, uneori,
fara stiinta, constiinta, vointa noastra, noi avem drepturi! Unele, n-o
sa va vine sa credeti, date cu forta (am putea spune si asa). Drepturi
naturale, drepturi sociale, drepturi morale, etice, religioase si
dreptutr legale. Daca nu avem chef sa actionam conform drepturilor
noastre, se pot sesiza, considerandu-ne fara discernamant, institutii
abilitate sa ne apere drepturile.
Geneza ne spune ca Dumnezeu l-a
creat pe om dupa chipul si asemanarea sa. E drept, de atunci, au trecut
niste milioane de ani si omul, inventiv din fire, a operat asupra sa
modificari spectaculoase (de la geneza altruista si sublima). Cu
siguranta, ceea ce vedem, azi, uitandu-ne in oglinda si uitandu-ne la
chipurile altora (prin actele lor), e mult si din mult laudata
inventivitate a omului. Neindoielnic ca omul, daca ar fi vrut sa ramana
sub tutela bunului Dumnezeu, nu parasea gradina aia fermecata, si, daca
ar fi vrut sa ramana sub pecetea primului Creator, nu se investea cu
liberul arbitru si nu mai opera milioane de modificari la modul sau de-a
fi, gandi, simti, actiona.
Pe de alta parte, ca un “blestem”,
cam tot ce a inventat omul seamana cu modul sau de functionare originar.
Motiv pentru care avem drepturi si legi care sa ne apere, azi. Stiu,
mai mult sau mai putin. Dar sunt.
Intr-o alta ordine de idei, ii
invat mereu pe cei din jurul meu sa nu ia o hotarare pripita in a
actiona (in urma: unui fapt, intamplare, prejudiciante sau nu). Le
recomand, intodeauna, o perioada de gratie de patruzeci de zile de
distantare de la intamplare, apoi, alte patruzeci de zile de decizie.
Pare aberant, dar la mine a dat roade intodeauna. A actiona imediat
inseamna lipsa de precautie, fanatism si, uneori, lipsa ratiunii. La
furie, subiectivism, disperare, nu e bine sa actionezi nici in ceea ce
priveste clasificarea gandurilor, a sentimentelor. Exclus in a avea
actiuni, daca nu este vorba, binenteles, de a-ti salva viata, a salva
alte vieti, a iti apara drepturi fundamentale imediate.
Mi-a
venit randul (din pacate) sa vad daca ma pot subordona propriilor
teorii, sa vad daca pot actiona asa cum ii sfatuiesc pe altii sa
actioneze! E greu! Ai intodeauna sentimentul ca ceva din tine e gresit
si ceva din tine il determina pe agresor sa te abuzeze. Ai sentimentul
si frica ca “lumea” te va identifica, nu cu persoana careia i s-au
furat, abuziv, demnitatea si drepturile, ci cu persoana care nu le-a
detinut vreodata.
Candva, in copilaria mea, pusesem pe peretele
camerei mele un citat: “Cand n-ai demnitate, o poti pierde din orice;
cand o ai, nu ti-o poate lua nimeni si nimic”. Garantez ca e greu sa
faci delimitarile (de simtire) intre cele stiute din carti, intre
teorie, si realitatea de-a actiona conform teoriilor pe care le-ai
imbratisat.
Deci, de mai bine de optzeci de zile, sunt pusa in
situatia de-a decide daca accept sa fiu victima sau nu si, respectiv, de
a actiona sau nu in consecinta. Am respectat, cuminte, propiul termen
de distantare si de decizie (optzeci de zile), si am decis ca EU nu
accept sa fiu victima! Decid sa-mi stabilesc singura precedentele de
comportament si afect viitoare, singura, pattern-urile si singura,
modelele la care ma voi intoarce ritualic sau nu. Mai mult, decid ca
drepturile mele sunt ale mele si ca acolo unde incepe libertatea mea se
sfarseste libertatea altora.
Am intalnit, cunoscut, citit mult
despre persoane care acceptasera ca sunt victime, dupa ce, in prealabil,
in mod abuziv devenisera victime, se actionase asupra lor ca asupra
unor victime declarate sau predestinate. Stiti frustrarile acelea pe
care le avem cand citim despre lagarele naziste sau alte
nedreptatati/atrocitati, stiti frustrarile legate de subiectele unor
filme in care empatizam cu personaje care devin victime, in urma unor
abuzuri nepermise etc? Studiind fenomenul indentificarii atat cu victima
interioara, cat si cu victima exterioara, am simtit, pe parcursul
anilor, aceeasi consumanta frustrare. Am putea presupune ca insistenta
mea in a-i sfatui pe cei din jurul meu a nu accepta sa
fie/devina/identifice cu victima, ar putea avea legatura cu frustrarile
create de precedentele (din studii si nu numai) din teoria identificarii
cu victima si acceptarii acestui statut.
Pe de alta parte, si
frustrarea ca o asemenea acceptare/identificare creeaza premisele
intregului comportament viitor si intregului spectru afectiv-emotional.
Asadar, vehementa cu care militez pentru refuzul fiecaruia dintre noi
de-a refuza sa fim victimele primului abuzator (de orice natura) imi
pare unicul mod rational de-a raspunde oricarei forme de abuz. Filosoful
a spus-o frumos si poetic: “Daca asta e jocul pe care mi-l propui,
atunci eu refuz sa-l joc!”. Uneori, atat este de simplu sa raspundem
unui abuz. Alteori, aceasta gaselnita filosofala nu ajuge. Ce facem
atunci?
Habar n-am! Eu am decis sa actionez si sa spun: “Refuz sa fiu victima!”.