Suntem primitivi, desi ne aflam in perioada medievala!

Toata lumea l-a blestemat pe Basescu, cand acesta a adunat cainii de pe strada si i-a dus unde i-a dus, i-a castrat, le-a pus insigne-n urechi etc. Evident, asa cum sta bine unei gloate dezorganizate, l-au blestemat si l-au huiduit si cei care nu iubeau animalele, ba, chiar le urau din tot sufletelul lor, mic si dezorganizat. Numai ca, acum, dintr-o data, aveau ce blestema, ce polemiza, isi puteau permite si ei o atitudine civica si democratica, asa cum ne obliga o constitutie civilizata. Ma rog, saracul Basescu, presupun, ca, dupa actiunea de-a curata strazile Bucurestiului de niste animale (pentru ca, in fond, indiferent ca-i mai cumparam de pe la magazinele de profil, ii tinem in casa si ne plimbam cu ei in lesa, cainii, neindoielnic, sunt animale! Cel putin, asa ar fi logic sa fie, daca ne luam dupa randuielile din carti…nu ca ne-am lua!), n-a mai putut dormi noaptea de reprobii, blesteme, injuraturi, urlete, vaiete si tot tacamul de atidudini democratice ce apartin unei gloate.

Asadar, desi era pentru prima oara cand un gospodar civic curata Bucurestiul de animale, noi am fost foarte ofuscati si cuprinsi de umanitatea descreierarii noastre, ne-am trezit ca tinem cu animalele, ca le vrem in preajma noastra, ca le vrem libere, sigure si procreand ca in jungla, ca vrem catei in fata si in spatele blocului, pe strazi, prin parcuri, in fata magazinelor, in dosul restaurantelor, in parcari etc. Ce mai conta ca eram capitala europeana, ce e aia capitala europeana, aia e in Europa, acolo, la ea, si asa Uniunea Europeana nu ne ajuta cu nimic, noi, aici, suntem omenosi, milosi, ne plac animalele (repet, cainii sunt animale!) lasate de izbeliste pe strazi, nu ne pasa ce mananca, unde dorm, daca sunt sanatosi, turbati, daca se vor inmulti mai mult ca noi, daca nu vor fi zece caini la om…important era sa ascultam de pornirile aleatorii, primitive, si sa aparam, nu conteaza ce…oricum, la gloata, nu conteaza mobilul, conteaza ca, aparent sau dintr-o data, poate avea un mobil. Daca Basescu se hotara atunci sa prinda toti cainii, sa-i stranga, sa-i tunda, coafeze si sa le puna funde-n cap si medalioanele la gat, s-ar fi suparat gloata si atunci, ar fi urlat ca Basescu arunca cu banii publici pe fundele si medalioanele de la gatul cainilor. Eu, daca as fi fost Basescu in perioada aceea, n-as mai fi putut dormi, stiind cate blesteme mi-am luat! Se duceau muierile descreierate pe la biserici si manastiri, ii puneau lumanari, acatiste si-l blestemau ingenuncheate. Atat e de pioasa natia asta!

Ma rog, probabil si lui Basescu i-a fost frica, vad ca n-a mai strans niciun caine de pe strada! E drept, intre timp, a ajuns si presedinte, asadar, nu mai era treaba lui sa stranga cainii…si oricum n-a apreciat cineva. Ideea e ca, acum, pe strazile din Bucuresti, cainii se plimba ca prin jungla! E drept, e foarte frumos, e ca la o stana sinistra, ajunsa pe mana extraterestilor, care au impodobit-o cu neoane, cladiri inalte, pravalii si forme de viata umane…asa cum au vazut ei prin cartile civilizatiei terestre. Cainii sunt fie blanzi, fie nervosi, fie jumuliti, ciufuliti, rapciugosi, nemancati, cu burtile supte, fie rotofei, musculosi, in erectie si cu narile frematande, sunt duioase imaginile cu catelele cu tatele pana la pamant alaptand sau plimband dupa ele carduri de catelusi, simpatici, e drept, dar care vor creste mari si vor deveni fie rapciugosi, ciufuliti, jumuliti, cu burtile supte, fie musculosi, rotofei, in erectie si gata de acuplare.

Eterna Romanie idilica nu ne paraseste nici aici, la secole distanta de Romania medievala…dar ce, naiba, vorbesc, la noi Romania medievala a durat mai mult de un mileniu, a durat si dupa ce perioada medievala apusese in toate colturile intunecate ale lumii. Nu ca am fi avut spade si cavaleri (ma si indoiesc ca am avut asemenea specimene vreodata), dar am avut cai, boi, capre, gaini, fantani, boarfe nespalate, private in fundul curtii, lighene in care ne-am spalat si in epoca tehnologica si tot asa!
Acum! Mergi pe strada si cainii stau toloniti la soare, in haite, stau pe sub masini, in dreptul usilor de acces la supermarket-uri, la intrarea in scara, pe bulevarde, la trecerile de pietoni, iar la semafoare, cainii asteapta, frumos, ca si oamenii sa se faca verde. Asta ne poate spune foarte clar de cat timp si in cata armonie noi si cainii am convietuit impreuna.

Vara trecuta, am fost muscata de un caine la iesirea din Herastrau. Am avut noroc! Ma atacasera zece! Erau idilici, e drept, vreo cinci erau albi ca-n povestile cu Harap Alb sau cu Colt Alb, ceilalti erau negri, ca lupoaica legendara si marinimoasa care i-a alaptat pe Remus si Romululus. Ce frumos! Stateau ca-n desenele animate inofensive, tolaniti in iarba, in haita lor, am trecut pe langa ei, m-au atacat, unul m-a muscat de picior, ceilalti, asa idilici, albi si pufosi cum erau, m-au inconjurat, urlau si latrau infiorator, isi aratau furibunzi coltii imensi, convietuim de atata timp cu ei, strabat civilizat intersectiile cand semaforul se face verde, dar tot animale sunt! Asta ca sa fie clar!

In momentul in care m-a muscat primul, vorbeam la telefon…cand m-am dumirit ce se intampla si i-am vazut pe toti in haita lor idilica in jurul meu si repezindu-se ca animalele turbate la mine, am inlemnit, apoi, in disperare, am inceput sa tip, incat persoana cu care vorbeam a crezut ca vad un cataclism. Stiti ceva, desi intrarea Herastraului era plina de gura casca, n-a sarit nimeni! Tuturor le-a fost frica! Inclusiv celor doi dobitoci care se tinusera zece alei dupa mine, spunandu-mi ce frumoasa sunt! Nu sunt asa frumoasa, imi spuneau ca sunt frumoasa pentru ca, probabil, aveau o erectie sau vroiau sa aiba, asadar, complimentele erau obligatorii…ideea este ca, daca si la doi disperati sa aiba o erectie le-a fost frica sa intervina, desi ma uitam disperata la ei si, desi, logic, neghiobii ar fi vrut din tot sufletul lor sa fie barbati, asa cum pretindea mult ravnita erectie…e clar ca idilicele animale cu care convietuim nu sunt catusi de putin idilice, nici pufoase, nici adorabile, sunt, asa cum tot insist sa va conving, animale! Care n-au ce cauta pe strazi, in parcari, in parcuri, la intrarea in magazine, la intrarea in scarile blocurilor. Trebuie tinute in tarcuri, in rezervatii, in casele iubitorilor de animale, oriunde, dar nu de capul lor pe strazi sa se gospodaresca singure.

M-am saturat de asa zisi iubitori de animale, care n-au nicio treaba cu iubitul acestora, iubitul animalelor insemnand responsabilitate, stiinta, maturitate si discernamant! Nimeni nu le teasala, nu le ingrijeste, nu le da de mancare, nu le duce la veterinar, nu le ia acasa, ca sa le iubeasca, daca tot nu se pot abtine, cu abnegatie si devotament, pana acestea mor! Nu, domnule, iubim animalele, asa, pe strazi, abstract, poetic (poetic, din mintea noastra, lipsita de orice poezie oricum), le iubim mai ales daca vine Basescu sau altul si le strange, pentru siguranta, pentru curatenie, pentru ele, pana la urma…si pentru ca asa se face in secolul asta! Nu, domnule, noi ne aflam inca la stanele la care ne-am inceput existenta, animalele domestice, cum sunt cainii, trebuie obligatoriu, sa habiteze in jurul nostru, ca sa ne apere de lupi, chiar daca nu mai sunt lupi si chiar daca nu le mai dam mamaliga. Sunt bune sa fie! Mor de foame, de sete, de frig, au boli de piele, sunt schiloade, schioape, calcate de masini, au blana jumulita, dar e bine sa fie! De ce sa nu fie?!

In nicio capitala din lume nu mai umbla cainii pe strazi ca la noi! Bine, vorbesc prostii, la noi au si haite! Conditiile de mediu prielnice le permit structuri si organizari. Parca suntem in Iugoslavia de dupa razboi, numai ca nu avem copaci cu radacinile-n sus si cladiri tranformate in moloz de la bombardamente. Macar, acolo, cainii schiloditii si naparliti faceau parte fireasca si prozaica din ansamblul dramei istorice. Dar ce te faci cu cladirile lucioase din marmura, de cate saisprezece etaje, inconjurate de haite de caini nemancate si jigarite, cand te dai jos din masina in pantofi cu toc si taior impecabil?! Sau cand mergi pe strada si vorbesti la mobil (mai stiti ce ne uimeam cand eram mici si ii vedeam pe aia din filmele cu agenti secreti care urmareau extraterestri, vorbind la telefoane fara fir) si o haita de caini te ataca, ca in codru? Sau cand mergi cu bicicleta sau cu rolele! Ma rog, pare bizar cand iesi dintr-o banca lucioasa de ultima generatie si te amusineaza niste caini, carora din frica sau din precautie, trebuie sa le spui: Cutu, cutu, desi n-ai chef de niciun cutu, cutu! E la fel de bizar sa treci cu masina peste cadavre de caini, imprastiate sinistru pe sosele, cadavre peste care au mai trecut si altii! Pare bizar sa ajungi la spital sa-ti faci vaccinul antirabic, iar acolo sa stai la coada, pentru ca ca cei muscati de caini sunt multi si nu-ti poti face vaccinul atat de usor!

Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, desi, sincer, nu-mi prea pasa, numai ca vreau eu sa spun, asa, ca am chef! M-am nascut cu animale in casa, de cand ma stiu, in casa la noi, au fost caini, nu unul, mai multi. Ai mei au crescut caini, au avut intodeauna caini. Dar i-au avut si i-au iubit in casa! Nu i-au iubit poetic si abstract, pe strazi si pe la ghene! Imi plac animalele, dar, om civilizat fiind, le plac si le iubesc nu din jungla aduse pe strazi, le plac, la tv, in jungla, acolo in habitatul lor natural sau de pe strazi, aduse in casa, hranite, educate, protejate. Din punctul meu de vedere, asta inseamna sa iubesti animalele, nu sa innebunesti de furie ca un primar s-a hotarat sa le faca un bine si lor si noua, ba, si mai putin, sa faca ceea ce se face in secolul asta in astfel de situatii.

Ca suntem primitivi, debusolati, haotici, ghiolbani si fara discernamant, nu incape nicio indoiala! Ca, primitivi fiind, suntem de-o cruzime legitima cu primitivismul nostru, iarasi nu incape vreo indoiala. Ne imaginam, insa, cu lipsa de discernamant caracteristica hoardelor primitive, ca suntem generosi, piosi si umani, lasand animale slobode, nemancate si haituite pe strada si lasandu-i pe ceilalti, semenii nostri, sa se descurce cum or putea cu ele! E drept, inainte vreme, tot romanul avea o furca cu care sa se apere…in contemporaneitatea noastra civilizata, nu mai avem nelipsita furca, dar din memoria noastra inca nu a disparut, motiv pentru care, la semafor, sare sa se ia la harta cu tine oricine! Evident, isi inchipuie ca are inca o furca la el si se afla pe gradinile stramosilor, unde iti faci dreptate singur, tu cu furca ta! Americanul are o vorba pe care eu o ador: Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea ta! Dar cum noi ne aflam inca in epoca medievala, nici nu avem idee de niste opinii si drepturi constitutionale democratice si de proxima civilizatie. Probabil, o sa ne aflam in perioada medievala pana in epoca extraterestra! Ne vor gasi extraterestrii sau atlantii disparuti in plina epoca medievala! Va lipsi furca, dar constiinta ei va face cat zece furci la purtator!

Un alt lucru care ma scoate din minti la primitivismul nostru, pe langa altele un milion, este bucuria si oribilitatea marlaneasca de-a nu-ti putea vedea de treburile tale! Nu, domnule, noi stam tot in fata pesterii, ne scobim in nas, ne mancam paduchii si radem in hohote, scuipam si scoatem sunete nearticulate, la vederea celorlalti! Normal, e absolut firesc, primitivi fiind! Numai ca altii au aflat ca se poate iesi din pestera, au iesit si acum stau pe aceeasi pajiste cu cei care dorm si traiesc tot in pesteri! Iar asta nu e lucru usor! Unul poate sa-ti dea in cap oricand, iar celalalt crede si stie ca e lucru sfant capul altuia. Si tot asa!

Eu sunt un om care se imbraca ca toate visele! Recunosc! Cei care ma cunosc stiu despre ce vorbesc si pot depune marturie! Nu mai am parul ala liric si duios, sunt tunsa afro, adica am o claie explodata in cap, care alaturata bazaconiilor din vestimentatia mea, imi dau o mare si fericita libertate sa fiu coerenta cu mine, sa ma recunosc, sa ma identific cu ceea ce sunt de fapt…si, nu in ultima instanta, sa fiu libera si fericita! Lucru de care am nevoie, il gasesc obligatoriu si pe care sunt obligata sa-l fac pentru mine. Asadar, merg pe strada (asa cum am tot spus, am mania mersului mult pe jos, motiv pentru care sunt si asa de suparata pe povestea haitelor de caini) si nu trece o zi sa nu fiu injurata ca la usa cortului, comentata, huiduita, sa nu ma traga cineva de par sau de haine, sa nu vrea cineva sa faca o poza cu mine (cum faci cu clovnul de la circ) etc.

Acum! Daca eu m-as fi nascut asa, ciufulita si imbracata ca toate visele, ceilalti n-ar fi avut obligatia sa ma tolereze si sa ma accepte asa?! Cum ii acceptam pe cei cu ochii oblici care nu arata ca noi, cum ii acceptam pe cei de alta culoare, pe shaolinii rasi in cap etc?! De ce, naiba, trebuie sa ma tot feresc eu din calea unora si a altora, ca sa nu ma traga de par sau sa nu-mi urle in ureche, cand eu am atatea pe cap si atatea pe care sa le fac din placere?! Daca eram clovnul de la circ si job-ul meu era sa merg imbracat in clovn pe strada ca sa destind fruntile sau ca sa fac reclama circului unde prestez, as fi fost impiedicata sa-mi fac treaba de cei care nu au nicio treaba, numai ca acestia nu au nicio treaba?! Pai, societatea asta civica cu cine tine, cu cei care n-au nicio treaba sau cu cei ce au?! A, am uitat, suntem in plina epoca medievala, nu avem constitutie, nu avem drepturi cetatenesti, nici democratice, nu avem libertate de expresie, avem oi, boi, caini, suntem imputiti si ne scobim in nas. In plus, putem scuipa pe oricine si putem iesi in strada cu furca. Daca ne-am muta cu totii in America, am avea si noi dreptul la vorba aia: Libertatea mea se sfarseste acolo unde incepe libertatea ta! Ce vorba frumoasa extraterestra!
Read more...

Adevarata manipulare se instaureaza prin teroare!

Eu cred ca nu se poate trai cu banuiala sau constiinta provizoratului! E ca drobul de sare de pe soba. Poate pica, in orice moment, nici nu stii cand. Chiar daca n-a picat, va pica…intr-un fel, e ca si cum ar pica, in fiecare moment…traiesti dezastrul…o iei de la capat, din nou si din nou, ca in drama bolovanului sisific sau in drama sfasierii ficatului lui Prometeu. Desi smuls, in fiecare zi, de-un vultur, in fiecare noapte, se regenereaza!

Nu poate fi bine sa fii intr-o relatie despre care stii, in fiecare moment, ca se va sfarsi, sa ai un job, in care nu ai nicio siguranta, sa stai intr-o casa din care stii, in orice moment, ca vei fi dat afara, sa ai o prietenie despre care stii ca se poate termina, sa stii, in orice moment, ca poti fi arestat sau ca maine se declanseaza un razboi! Ca totul este relativ, asa o fi, ca asa si este si ne-am saturat, pana peste cap, de uzitarea unei afirmatii, total stiintifice si de bun simt, de altfel, dar care in bezmeticeala uzurii sale, a ajuns sa insemne totul si nimic! Ca totul e relativ, asa o fi; dar ca anumite lucruri pot sa dureze, sa conteze, sa fie vesnice…ei, cum o fi?! Si pentru minte si pentru suflet?! In fond, cand ni s-a dat vesnicia, ca promisiune, n-om fi fost pacaliti cu nerusinare si mintiti ca la usa cortului si, chiar si asa, in aceasta banuiala, macar ni s-a dat! Parca e mai bine fara bolovanul ala de sare, nu?!

Suntem competitivi, suntem mai buni, mai performanti si, nu in ultima instanta, mai morali, daca stim ca lucrurile vor dura! Nu discutam de ce; e limpede de ce!

A fi crezut, a fi in siguranta, a fi protejat, neamenintat inseamna, pana la urma, sa ti se recunoasca ca esti om, ca ai dreptul la viata! Opusul acestor lucruri inseamna anihilare.

Un om anihilat nu poate da rezultate, un astfel de om nu mai are nici rezultatul constiintei sale. A trai in teroare e ca si cum ai accepta o crima sistematica si repetata impotriva ta! Genul de crima odioasa, in care mori de mai multe ori, stii cum e si o iei de la capat.

Ii tot aud pe foarte multi, vorbind, asa, brambura si cu totala nestiinta, dar multa frenezie si aparenta stiinta, despre manipulare! Singura forma totala si autentica de manipulare se realizeaza prin teroare!

La restul colaboreaza acceptul nostru, construit si motivat pe interesele noastre, aspiratiile noastre! Formele “usoare” de manipulare nu pot fiinta fara existenta unor interese, motivatii, in interiorul nostru, care sa ne faca apti, dispusi si disponibili pentru manipulare! Cei mai multi cred ca MANIPULAREA asta e, asa, o entitate-monstru, pe care unii o poarta in buzunarul paltonului si o scot la iveala ca pe o jucarie care face: Hap! Gata, s-a realizat “manipularea”, Doamne, fereste!, de-asa primejdie, care vine pe negandite, pe care nici n-o simti!

Saracii de noi, putem fi manipulati si daca mergem cu tramvaiul! Asa este, daca murim de dragul tramvaiului si daca vrem sa ne plimbam cu el incontinuu! O prietena imi spunea ca fusese manipulata (banuia) sa manance un anume fel de inghetata! Asa o fi fost, daca ii placea inghetata, nu avea bani de-o alta inghetata, ii era lene sa se gandeasca la o alta alegere si nu avea o alta aspiratie mai puternica in viata. (Presupun ca ii ramasese in cap, fara sa stie, exemplul acela, binecunoscut in “istoria” manipularii, cu cele doua cinematografe din America, unde, intr-unul, in timpul filmului, fusesera “folosite” acele fraim-uri interzise, drept urmare, in subliminal, se inregistrase comanda de-a cumpara o anume marca de inghetata, asa ca, la finele filmului, cei care fusesera in cinematograful cu pricina, dadusera buzna si cumparasera respectiva inghetata. Numai ca, fraime-urile respective nu se numesc “interzise’ fiinca sunt interzise poetic, chiar sunt interzise prin lege si de catre lege, se pedepsesc, real, iar din din punct de vedere legal, nu pot fi folosite…si, fie vorba intre noi, ele nu se pot folosi intr-o discutie, intr-un tramvai, pe strada, in timp ce-ti speli masina…nu se pot folosi nici macar intr-un milion de discutii, ai nevoie de-un ecran, de-un video proiector, pe care sa se monteze si proiecteze fraime-urile “interzise” sau, mai bine zis, sa fie scoase, ma rog, unul sau unii ar trebui sa se tina cu ecranul si cu video proiectorul dupa ei!).

Mai aud, cu stupoare, pe cate unii care cred ca-i poate manipula chelnerul sau targoveata din piata sau vecinul de sus sau fosta iubita, fostul iubit! Pai, daca n-ai nicio optiune de viata si nici stabilitate proprie, te poate manipula si pisica! Dar sa crezi ca, pe negandite si pe nebanuite, poti fi manipulat, incat sa faci nu stiu ce fel de acte impotriva vointei tale, e aberant si, oarecum, patologic, in sensul ca te apropie de rau blamata paranoia. Cand suntem “determinati” sa facem ceva, facem, de regula, fiinca vrem, fiindca exista interese adanci in acest sens, fiindca urmeaza sa ne alegem cu ceva sau, in cazul frumos si fericit, fiinca actiunea determinate ne face fericiti! Numai ca “manipularea” nu poate fi redusa si boicotata la asta! Doamnele acelea disperate care merg la vrajitoare nu sunt “manipulate” de vrajitoare, ele, pur si simplu, pot fi convinse de orice si oricine, inca inainte de a ajunge la vrajitoare, in plus, interesul lor e mare…practic, “persuasiunea” vrajitoarei se intalneste cu interesele lor, vrajitoarea e doar unealta, mijlocul intamplator, circumstantial, prin care propriile interese opereaza actiunea de “manipulare” in mintile si comportamentul ulterior al “bietelor” cliente, “victime” ale “manipularii”.
La fel se intampla si cu cei care isi doresc castiguri mari, imediate, improbabile etc… Nu camatarii, escrocii, asii in manipulare ii manipuleaza, ci interesele sau disperarea lor, ele fiind campul fertil si absolut necesar, pentru posibilitatea actiunii asa zisei “manipularii”.

Am o colega care crede ca barbatu-sau, care e absolvent de nu stiu ce stiinte politice, mastere in comunicare si relatii publice, o manipuleaza sistematic si premeditat sa faca ceea ce vrea el. Ori de cate ori ma prinde, imi explica si povesteste, cu incrancenare, in ce cerc psihologic negru se afla, in ce conspiratie de manipulare. Evident, asta i-au bagat-o in cap alte prietene destepte, care se pricep foarte bine la mintea nevoiasa a omului, care poate fi hipnotizata, in orice moment si biata minte sa nu stie! Asa e, mintea poate fi “hipnotizata”, dar numai daca mintea vrea! Altminteri, e imposibibil! Pana si iluzionistii sau farseori de balci stiu asta!

Am intrebat-o pe colega mea de ce crede ca o manipuleaza barbatu-sau!
Cum era de asteptat, mi-a adus cele mai aberante si patetice argumente. Barbatu-sau vorbeste foarte frumos, e foarte informat, a citit foarte mult, stie foarte multe lucruri, e un bun negociator, un bun orator, un fin analist, se pregateste incontinuu, citeste tot timpul, merge tot timpul la tot felul de specializari etc…sigur e un bun manipulator!
“E posibil ca barbatu-tau sa fie doar un tip cu capul pe umeri si cu picioarele pe pamant, care munceste ca descreieratul ca sa investeasca in sine si sa aveti voi siguranta zilei de maine?!”, am intrebat-o… “Nu! Sigur face toate astea ca sa ma manipuleze, asa cum face cu toti cei din jur…!”…. “Dar de unde stii cum face cu toti cei din jur?”..… “Am vazut cum le vorbeste, ce spune…in plus, e un negociator foarte bun! E aproape imbatabil!”…. “Pai, o fi un negociator foarte bun pentru ca are aptitudini in acest sens si a invatat de l-au gasit altele. In plus, faptul ca vorbeste frumos, fluent si argumentat, tot la faptul ca a muncit de l-au gasit altele se rezuma…ce lagatura are asta cu manipularea?!”… “ Are! Simt ca are! Eu de ce nu vorbesc asa?!... Altii de ce nu vorbesc asa?!... Ma face si pe mine si pe altii din cuvinte, asta e!”…… “ Pai, tu si altii, de care tu stii, nu vorbiti asa, pentru ca nu aveti datele lui, nu ati studiat, invatat, cat s-a incapatanat barbatu-tau s-o faca, in plus, e normal, ca oamenii sa vorbeasca, sa se exprime, sa “negocieze” diferit, in functie de datele proprii, de investitia in sine, de vocatie, meserie etc”… “ Nu e asa! Ne manipuleaza pe toti!... Pe mine, de exemplu, ma manipuleaza sa nu ma duc cu fetele in concediu, sa nu am ochii decat pentru el si asa mai departe… Practic, am ajuns dependenta de el, nu fac nimic fara el, nu ma gandesc decat la el!”…… “Pai, poate e normal sa nu te duci cu fetele in concediu, sa ai ochii numai pentru el, sa te gandesti la el, daca il iubesti si e barbatu-tau…!”… “Nu, ma manipuleaza! Stiu asta, se vede pe el, asa face cu toti! …Mi-au spus si prietenele mele!”…

Cam asa cu manipularea! Incredibil, dar oamenilor le vin in minte tot felul de nazbatii cu privire la acest subiect. Una, doua, ii auzi ca nu stiu cine i-a manipulat sa creada sau sa aiba anumite actiuni. Oare, daca n-ar fi auzit cuvantul manipulare, ce-ar fi pus in loc?!... Asa cum am spus, MANIPULAREA a devenit un fel de monstru de jucarie, pe care cate unii il tin in buzunar si face: Hap!, cand il scoti! Atat de simplu si atat de idiot!

Socrate a fost obligat sa inghita cucuta, fiindca legiuitorii cetatii au crezut ca-i “manipuleaza” pe tinerii cetatii la filosofie, cuget, la a se cunoaste mai bine, iar asta era, ca si acum, foarte primejdios, lipsit de moralitate si illegal! Mai mereu, oamenii de spirit, artistii, poetii, filosofii, oratorii de vocatie si altii deschisi la minte, cu cuget larg si in “menaj” cu harul au fost vazuti drept manipulatori periculosi, psihopati ai intentiei de-a manipula si seduce cu harul lor, numai pentru ca harul, asa cum este si normal si condamnat sa fie, deschide toate usile, sufletele, escaladeaza si suflete pustii, deschide si usi ruginite si inchise de mult timp, convinge si pietrele si apele curgatoare si ce-o mai fi! Exista o sumedenie de povesti in acest sens, unele mai mult sau mai putin de orientare magica…dar toate, fara exceptie, fac referire la har ca la un hublou magic, prin care se strecoara toate “luminile” diafane si toate fortele ce creatie magice si de seductie ale universului. Pai, daca harul are aceasta capacitate, oamenii care il “detin”, se afla in preajma lui, de ce n-ar detine si calitatile harului: lumina, putere, magie, seductie, credibilitate, fascinatie, expresie si expresivitate?! De ce sunt vazuti ca niste psihopati manipulatori, niste escroci ai expresiei si nu niste ustensile ale unor virtuti incontestabile?! Deseori, aud porcaria: “Vezi ca te face din cuvinte!” menita sa atentioneze in privinta primejdiei de-a te afla in preajma unui om cu har si cu invatura, sa creeze pericolul ascultarii sau asimilarii invataturilor lui!

Nu, domnule, noi trebuie sa stam in preajma prostilor, a marlanilor, a ignorantilor sinistri, acestia “nu ne pot face”, n-au “citit” carti, n-au aflat din ele cum sa ne mainipuleze, cum sa se joace “cu mintea noastra”! Cei frumosi la minte, inteligenti, informati si cu aptitudini creative sunt cei periculosi, ei au manipularea in sange, cu asta se ocupa, in fond, stiu atatea lucruri si de-aia sunt crezuti si ascultati, pentru ca manipuleaza! Am mai spus, traim intr-o lume incredibil de frumoasa pentru unii si absolut hidoasa in frumusetea care a consacrat-o! Cum se afla unul unde trebuie sa se afle un adevarat om, cum devine pericolul cetatii, escrocul numarul unu. Cei luminati si haruiti sunt pericolul (pentru ca te pot face cu vorbele lor mestesugite…neimportant de cata frumusete a fost nevoie ca sa se ajunga la acest mestesug), idiotii, sinistrii, scursurile, cei care au ignorat frumosul, litera, cuvantul, enuntul altora de secole, sunt virtuosi, cinstiti, aia care o dau si o spun pe drepte, aia care nu te fac, care sunt de incredere si care castiga tot capitalul de simpatie si de incredere. Uitati-va si in politica si veti vedea si aici, la capitalul simpatie, hidoasa eroare a constructiei de receptare a naturii umane, a carei luciditate s-a dus pe apa sambetei. Oamenii destepti sunt considerati mai putin morali decat prostii si escrocii sadea, acestia din urma suferind, naiba stie cum, in reprezentarea noastra bolnava si infricosata, de atributul inocentei! Cei informati, culti si cu harul discursului sunt pericole sociale, criminalii in serie ai mintilor noastre; cei prosti, ignoranti si penibili sunt considerati simpatici, sinceri si inteligenti “nativi”. Inspira, categoric, mai multa incredere!
Si mi se pare normal, in fond, nu poti sa dai ascultare si sa crezi pe unul care stie sa manuiasca cuvantul (pentru ca a invatat si l-a cautat), acesta, cu siguranta, se va folosi de carti, de cuvant, ca sa-si bata joc de noi! Noi trebuie sa avem incredere in prosti, pentru ca aceia sunt cinstiti si nu ne ”fac de cap”, in plus, in prostia lor, sunt foarte simpatici si par nevinovati.

Istoria e plina de exemple, in care prostii si ignorantii, cei care urau “filosofia” si cuvantul de spirit, au devenit tortionarii lumii sensurilor, evolutiei, civilizatiei, au distrus, fara scrupule, tot ceea ce li se parea amenintator, tot ce ce era folosofic, de spirit, de natura poetica, metaforica, simbolica, pentru ca si prostilor acestora, ca si multimilor imbecile, astfel de lucruri le pareau periculoase si “manipulatorii”. Toti despotii lumii, tiranii, dictatorii au fost de-o prostie animalica si de-o ignoranta devastatoare! Rezultatul – crime odioase, nedreptati de-o uratenie abominabila, ingradirea libertatilor si, neaparat, asasinarea frumosului, a libertatii de expresie, din fasa, apoi, din embrion! Intratat de mare le erau: teama, prostia, monstruozitatea ignorantei si uratenia cuvantului care le formula gandurile si principiile. Cu toate astea, inca ii credem pe prosti, ii adoram pe acestia, ii gasim simpatici, carismatici si, in felul lor, onesti! Periculosi sunt cei ce stiu, pentru ca aceia, evident, sunt cei care stiu ce sa faca cu mintile celorlalti si cum sa lucreze cu ele! Hai, ca ne putem da cu capul de pereti de cata prostie si mizerie zace in capetele noastre idioate! Prostie la care tinem si cu dintii, ca la principii de viata, greu dobandite si batute in cuiele indubitabilului!

De ce suntem asa, nimeni nu stie, pentru ca cei care stiu si ar putea sa ne spuna sunt considerati periculosii psihopati ai mintilor noastre intelepte. Ne-a spus filosoful ca somnul ratiunii naste monstri, iaca, na, suntem in parcul monstrilor si al distractiei de groaza!... Sa nu uitam sa ne ferim de oameni destepti, informati si care stiu sa vorbeasca…cu siguranta, isi vor bate joc de mintile noastre, curate ca lacrima, cu tot felul de manipulari arhicunoscute lor, psihopatii! Sa habitam in jurul prostilor, ca, acolo, e sinceritatate, umor si inteligenta “nativa”!

Probabil, nu intereseaza pe nimeni, dar promit sa scriu un post, la obiect, despre fenomenul asta al “manipularii” asteia care ingrijoreaza pe toata lumea. Nu cum il banuiesc, poetic si metafizic, ci, asa, cum l-au definit, clasificat si cotrobait aia desteptii, care se ocupa cu asta si, sigur, vor sa “ne faca” si sa ne manipuleze cu ceva ce numai ei stiu, de au nascocit asemenea teorii. Dar o sa-l scriu, fie si, asa, de distractie! (fie vorba intre noi, Ceausescu a fost unul dintre cei mai mari manipulatori si avea doua clase si nicio carte citita, asadar, teoria ca manipuleaza aia care stiu multa carte… sta in picioarele magarului…aia care stiu nu manipuleaza, conving pentru ca e logic sa convinga si sunt fascinanti, pentru ca si asta e logic, avand de partea lor atatea intelesuri, dintre care, prin natura lor, unele de ascultat cu sufletul la gura).

Ma voi hazarda si voi vorbi despre mecanismele psihosociale de realizare a INFLUENTEI SOCIALE: imitatia, contagiunea, comparatia sociala, disonanta cognitiva, sugestia, persuasiunea, manipularea… Vorba alora din Dosarele X., lucrurile nu sunt ce par a fi si adevarul e dincolo de noi…! Nimeni nu poate manipula, asa cum se crede, cu asa urmari nefaste, provocand si determinand actiuni, numai pentru ca stie, acolo, cateva poezii sau e toba de informatie! Manipularea e ceva mult mai urat, mai meschin si mai de suburbie decat frumusetea si onorabilitatea de-a vorbi din carti si de-a fi citit multe carti. Cea mai puternica si autentica forma de manipulare se instaureaza prin teroare! Restul sunt parteneriate in care actorii sociali sau cei civili sunt implicati de bunavoie, in urma intereselor personale sau de grup, a gusturilor, dispoziitilor, aspiratiilor, motivatiilor, gradului de civilizatie, cel de cultura si cel de constiinta de sine.

Manipularea nu e chiar monstrul din cutiuta cu butoni a filosofului, care face: Hap!, cand acesta deschide gura! Manipularea e mai usor de aplicat de catre prosti, ignoranti, lipsitii de scrupule, lipsitii de orice ordine estetica, pentru ca ea e teritoriul legitimitatii acestora.
Read more...

Asta e, traim intr-o lume de balivernisti!

E plina lumea de balivernisti! Daca ar fi respectate “cotele” artististice, aproape ar fi bine! Am trai intr-o mare si nesfarsita piesa de teatru. Unii s-ar descurca mai bine, altii mai rau; unii ar improviza mai bine, altii cum i-ar duce capul si lacomia. Una peste alta, e plina lumea de balivernisti, iar noi traim ca intr-o penibila piesa de teatru! De cele mai multe ori, de proasta calitate, pusa, la repezeala, pentru vulgul nestiutor sau pentru interesele noastre. Vai de capul lui de vulg si vai de capul lor de interese ale noastre! Ne batem joc de ambele, cu toata ambitia si toata poceala!

Chiar si asa, in ideea ca ne desfasuram, cu totala nestiinta, intr-o piesa de teatru, adaptata de la secol la secol, sunt aproape sigura ca cineva tot taie bilete, nu se poate altfel! Rolurile noastre sunt privite, comentate, nasc reprobii sau stupefactie. Fiindca intepretam dupa capul nostru, iar capul nostru are un singur stapan (si acela de capul lui si profound subiectiv), ma cam indoiesc ca facem niste roluri de antologie, care sa starneasca admiratia si rumoarea aia de perplexitate admirativa. Eu cred ca cei care ne privesc, cand nu sunt ingroziti, siderati, cand nu rad in hohote de prostia noastra si de ridicolul interpretarii, mor de plictiseala! Mai adorm, se mai trezesc si, una peste alta, asta e norocul nostru!

Iata ce propun, daca am stii ca traim si ne desfasuram, ca idiotii sau ca exhbitionistii, in fiecare moment al vietii noastre, intr-un fel de piesa de teatru, care e privita, comentata etc, oare cum am trai, oare ce am spune, oare cum am interpreta?! E exclusa orice fel de paranoia; sa zicem ca, in arta, totul este posibil si admis, cum si este! Nu e atent nimeni la firul evenimentelor, la coerenta lor, la pacate, la greseli, la legile respectate sau incalcate, unicul adevar, care incheaga povestea, e cel estetic, cel care traseaza si pune, cap la cap, niste linii frumoase, armonioase, care nu slutesc si nu agreseaza nici povestea, nici privitorul.

Mai precis, nu exista vreun adevar, cu atat mai putin, unul prestabilit, exista un singur posibil adevar, cel pe care, probabil, il stabilim noi, iar validitatea sa se rezuma la frumos, armonie, iubire, poate, pace, iertare, ca si asta sunt frumoase sau ar trebui si ar fi cazul sa fie! Oare in ce piesa de teatru am juca si ce fel de interpretare si personaje am crea, daca am stii ca, de fapt, traim pe o mare scena, dialogurile ni le facem noi, monologurile tot noi, noi stabilim miscarile, decorurile, scenografia, noi alegem muzica, noi trasam personajele, noi inchegam povestea?! Oare am mai renunta la baliverne sau tot pe ele am marja si ele pe noi, ca doar, vorba aceea, traim intr-o lume de balivernisti notorii!

Neindoielnic, mai urate decat balivernele si mai periculoase, desigur (dat fiind faptul ca, in poceala lor, balivernele raman, totusi, la stadiul oarecum inofensiv de ridicol si penibil) sunt agresivitatea si crima comisa impotriva iubirii! Prin iubire nu inteleg sexul, m-am saturat de iubirea inteleasa ca sex, pana peste cap! Nu pentru ca n-ar fi iubire ( pentru ca e sau poate fi ), nu pentru ca n-ar fi frumoasa ( pentru ca e si se dovedeste a fi, chiar si in beznele periferiilor sale, mai mult sau mai putin calcate, mai mult sau mai putin surmontate ), ci pentru ca iubirea aceasta, imediata si atat de mult inteleasa ca imediat, in egoismul sau de posesie si in fair play-ul ei contractual, subinteles si de cointeresare, poate avea abnegatia, altruismul si onestitatea sa! Ce ne facem, insa, cu iubirile, fara contract si necesitate imediata, care nu ne aduc folosul si adrenalina satisfactiei, dar de care ni s-a tot spus si dat de inteles ca sunt aluatul in care ne dospim, crestem, cele care urmeaza ne ne dea forma, gustul si fondul compozitiei?!

Intr-un post urmator, urmeaza sa scriu despre balivernisti, despre ei vroiam sa scriu, de fapt, dar, evident, balivernista, la randul meu, am dat-o pe baliverne! Cu siguranta, ceea ce-am scris mai sus sunt bazaconii; realitatea este ca traim intr-o lume de balivernisti!
Read more...

Gasesc ca totul e bine!

N-am mai scris de foarte mult timp pe aici! Am perioade cand nu deschid televizorul (cate doua luni), cand nu ma apropii de calculator, cand nu mai mananc anumite alimente etc. Nu pentru ca as fi vreo fanatica sau as avea vreo credinta, ci, pur si simplu, nu mai am timp, nu mai am chef, nu mai am ce n-oi mai avea! Acum, n-am mai avut timp si nici chef!

In plus, am constatat ca scriu mult si prost! Mai devenisem si patetica si impresionabila (presupun ca nu ma puteam abtine), iar asta m-a scos din minti. Nu pentru ca asta ar fi ceva neaparat deplasat sau urat, cat pentru ca imi iesise cu totul lipsit de eleganta. Prin eleganta inteleg, aici, relaxare, detasare si stropul acela de frumos firesc. Asadar, furioasa (sau nici macar) ca nu mai pot de drag (presupun) sa bat campii (urat), am hotarat (si nici macar n-am hotarat) sa nu mai scriu…desi, fie vorba intre noi, n-am mai scris pentru ca n-am mai avut timp si nici chef! Gasesc ca totul a fost foarte bine…sincera sa fiu, nici nu vad ce motive as avea sa scriu incontinuu! Cumva, devenise un obicei prost. Pentru mine! Inca inainte de-a aparea blogurile si scriam carti. Scriitura e un fel de exhibitie. Te arati, cui nimeresti si cui se nimereste, despuiat, te mangai lasciv si grotesc cum ai chef si frumusetea este ca nu te aresteaza nimeni, iar, daca altii urla sau fug ingroziti sau dezgustati, nu-i vezi, nu te prinzi si-ti inchipui, asadar, ca esti bestial. V-am mai spus eu ca traim intr-o lume frumoasa! Iata!

N-am mai vorbit de mult cu mama si mi-e frica s-o sun tocmai pentru ca n-am mai sunat-o, iar acum o saptamana, i-am promis c-o sun si n-am sunat-o. Asadar, de zile intregi, n-o sun pentru ca n-am sunat-o intr-o zi! Ce ziceti de absurditatea si de uratenia legilor morale pe care le respectam dupa capul nostru?! Candva, asa am facut si cu un iubit. N-am apucat sa-l sun cateva zile, am presupus ca s-a suparat si am fost nevoita sa nu-l mai sun deloc. In pofida vointei mele! Mi-o cerea noua ordine instaurata. Ordine pe care n-o simteam, n-o doream si cu care nu eram de accord, dar m-am supus ei, pentru ca nu ne putem abtine sa nu ne supunem lucrurilor inutile si, oarecum, sadice, prin asta legitimand, evident, splendoarea conditiei noastre de victime! Murim de drag sa fim victime si nici macar nu stim! De-aia ne si dam atata importanta! Stiind ca ne percepem ca victime, pana-n maduva oaselor, e absolut obligatoriu si compensatoriu sa fim Ecaterina Teodoroiu! Problema e ca nu mai stiu (la modul ca nu pot dezlana dupa “simptome”), daca Ecaterina Teodoroiu a fost martira sau erou! Aceeasi problema o am si cu Ioana D’Arc. Cred ca au legatura cu mama, psihanaliza pretinde ca totul are legatura cu mamele noastre.
Vezi, mama, oi fi oripilata ca nu te sun, cand, intre timp, dupa o copilarie, o pubertate si-o adolescenta, din cauza ta (cum pretinde psihanaliza, asta ca sa nu iei foc) eu nu ma prind care-i treaba cu Ecaterina Teodoroiu si Ioana D’Arc! Nu ca m-ar interesa sau ca m-as fi gandit, vreodata, la ele, pana la postul asta, cand mi-am amintit ca nu te-am sunat vreo doua zile, iar, acum, nu te mai sun, pentru ca nu te-am sunat vreo doua zile. Pai, e frumos, mama?! Din partea ta, vreau sa zic, ca eu, pare-mi-se, sunt victima sau as putea sa fiu, daca ma declar covarsita de vinovatie si ignor faptul ca mi-a fost lene si n-am avut niciun chef sa te sun! Presupun ca asta e cea mai sigura forma de iubire.

Ieri, am fost la o piesa de teatru, formata din mai multe “piese” de teatru, oribila! Toate partile au fost tipate si oribile, actorii tipau incontinuu, n-am inteles nimic, n-am fost frustrata, dar am fost furioasa, iar cand mi-a trecut furia, am fost perplexa! Perplexa ca o gasca de oameni poate munci atata timp ca sa faca ceva oribil! Nu stiu cine au fost de vina: actorii sau regizorul…?! Presupun ca regizorul, nu cred ca actorii au avut atata tupeu si entuziasm sa schimbe piesa, cu totul, fix in timpul spectacolului!

La iesirea din sala, asteptandu-mi prietenele, am dat peste o revista tabloid, prafuita, nu stiu de cand era, dar era mucegaita si am presupus ca e veche (asta daca nu, cumva, tabloidul respectiv, in urma unei inundatii in redactie, nu dona teatrelor exemplarele mucegaite, stiindu-se ca teatrele sunt sarace, nu au fonduri, iubitorii de teatru nu sunt in trend-uri, asadar, a arunca in foaierul teatrelor examplarele mucegaite e o forma de generozitate din partea redactiilor care se ocupa cu vanatul sclipiciului ). Ma rog, am vazut si am si citit un interviu cu una Andreea Tonciu, nu stiu daca ati auzit de ea, eu, informata cum sunt, am vazut-o, aproape ori de cate ori am deschis televizorul. Cu vreun an in urma, cand deschideam televizorul mai des, pentru ca aveam mai mult timp si aveam si chef sa deschid televizorul.

Domnisoara aceasta isi facea veacul la Povestiri de noapte, cred ca locuia acolo, la pupitrul oglinzilor de machiaj, loc in care, presupun, si-ar dori sa habiteze, toata tineretea, multe din femeile rasei umane. Andreea Tonciu urca ridicol niste scari interminabile fie in fusta scurta, pe dedesuptul careia i se vedeau chilotii, fie, evident, in chiloti. Urcatul scarilor ii evidentia coapsele anonime si zambetul tamp…urca scarile cu spatele, dar avea capul intors nefiresc spre camere, ca sa poata zambi seducator, Doamne fereste de-o asemenea seductie, sa faca pe periculoasa (desi, oricum, pericolul era evident la actiunea aceea de a urca niste scari care nu se mai termina, pe tocuri de douazeci de cm, in chiloti, cu spatele arcuit nefiresc, cu fundul sfidand gravitatia si cu gatul rasucit, ca sa poata privi seducator-miop ).

Ma rog, cand nu urca scarile, era intinsa pe-o masa, ca la morga, unii ii inbalsamau trupul, in fata camerelor (asa cum procedezi si cu mortii, care nu mai au pudoare si nici demnitate), iar ea povestea cum se culcase cu nu stiu care fotbalist sau fotbalisti, ca asta n-am retinut, cei ce-o intaratau, punandu-i intrebari, isi bateau frumos joc de ea ( in fond, pentru asta fusesera angajati la Povestirile de noapte; Nikitei ii gasisera solutiile regizorale de balena esuata pe tarmul marii noastre, in timp ce, imensa si oribila, aceasta facea si ea pe seducatoarea prin valurile inspumate). Apoi, Andreea Tonciu era unsa cu ciocolata, spunea alte monstruozitati, mergea si facea dus, evident, in fata camerelor, mai spunea alte monstruozitati, nu sunt sigura, dar, pare-mi-se, fotbalistii ii ocupau intregul camp de interes, dupa, mai urca niste scari multe, in chiloti sau in rochicioare pe sub care i se vedeau chilotii, era filmata de jos, fix intre picioare, asa cum se si cade, daca tot s-a ajuns aici…ce sa mai, despuiata, cu tot cu regia minutioasa si grotesca, era Scarlett O’Hara a zilelor noastre, urcand enigmatic scarile legendare care urmau sa-i aduca consacrarea. Cocotata pe scari, isi mai mangaia sanii, mai vorbea de fotbalisti si de inele de aur (Nu stiu cand ne va disparea fixatia inelelor din aur? Se pare ca nu vom scapa, vreodata, de influenta civilizatiilor turce si rrome), apoi, isi mai lua niste papuci de fetita inocenta din plus, se mai plimba in chiloti, isi arata sertarul ei cu chiloti, scotea chilotii si ii intindea pe pat, spunea ce-i faceau fotbalistii si ce le facea ea lor.

Ce credeti ca spunea, cu tupeu, Andreea Tonciu, in interviul din revista mucegaita pe care am gasit-o eu la teatru?! Am crezut ca visez!

La intrebarea “Care este cheia succesului pentru tine?”, personajul, mai sus descris, spunea: “Inteligenta si frumusetea”. De notat ca prima pe lista ei de bazaconii era inteligenta. La intrebarea: “Care ar fi cel mai mare rau care ti s-ar putea intampla?”, personajul raspunde: “ Nu stiu, sa-mi pierd iubitul”. Pana si animalele depind, intru totul, de instinctul lor de supravietuire, se pare ca involutia personajului a depasit cotele paroxiatice, situandu-se, acum, la nivelul leguminoaselor, radacinoaselor, formelor de viata fara vreo constiinta a supravietuirii lor! Cel mai mare rau care i s-ar putea intampla Andreei Tonciu ar fi sa-si piarda iubitul! Atat si nimic altceva! La asta a dus ultimul secol de civilizatie in chiloti! La anihilarea totala a instinctelor de supravietuire si a celor de specie, mobilul nou si cu totul mutant aparut in locul celor disparute si absolut legitime biologic, fiind cel de a fi sexy, indiferent ca esti moarta deja, ca unii te imbalsameaza ca la morga sau ca la casa de funeralii, fara nicio rusine sau consideratie, in fata tuturor, tu moarta si fara optiuni fiind, deja. La intrebarea: “Care este prozatorul tau preferat?”, domnisoara raspunde, cu aplomb, “Mihai Eminescu”! Sa fi citit domnisoara in chiloti “Cezara” sau “Sarmanul Dionis” si sa fi stiut ea ca Eminescu a scris si nuvele?! Greu de presupus, greu de ingaduit. Plimbandu-se in chiloti pe scarile alea, pun pariu ca habar n-ar fi avut nici macar de o singura strofa din Eminescu, dar sa aiba stiinta ca poetul a scris si nuvele pare desprins din S.F-uri. Sunt sigura ca domnisoara Andreea Tonciu a crezut ca Mihai Eminescu e prozator!

Ma rog, noroc cu Irinel Columbeanu, Monica Columbeanu, Lesko si mediatizarea, pe langa mediatizarea acestora, a numelui Sabin Balasa, pentru ca, la intrebarea: “Care este pictorul tau preferat?”, domnisoara a stiut sa raspunda: “Sabin Balasa”! ( Ma gandeam cum ar fi fost sa raspunda Caravagio, ce socati am fi fost cu totii!!). Nu stiu ce-ar fi facut, daca ar fi fost pusa sa vorbeasca despre tablourile lui Sabin Balasa…bine ca n-a fost! Ca si manelistii, in Romania, domnisoara detesta invidia (declaratie tot din interviu), la intrebarea: “Care sunt lucrurile in care investesti?”, raspunsul era, evident, “Intr-o relatie” (absolut nimic despre altceva; in fond, in ce altceva mai merita sa investesti intr-o viata de om?!). motto-ul ei preferat era: “Sa arat bine si sa fiu sexy”, iar personalitatea admirata, Pamela Anderson. Dar cheia succesului pentru ea era inteligenta, indiferent ce-ar fi insemnat, in capul ei, inteligenta.

In mare, asfel de interviuri umplu piata noastra de presa, astfel de personaje, asfel de posibile modele, devenite, cu trecerea anilor, din ce in ce mai mult, modele! Asemenea sarmanului Oedip, gasesc ca totul e bine! Prezentatorii show-urilor tv devin din ce in ce mai tampiti, asa cum e si firesc! Prezentatorii, moderatorii trebuie sa fie tampitii primi, in ordinea ierarhiei, mult mai tampiti, cu mult mai tampiti decat tampitii invitati, ca doar de-aia ei au fost alesi moderatori, iar ceilalti sunt doar invitati! Presa pe monden trebuie sa angajeze tampiti, care sa stie sa scrie cu admiratie despre tampiti, natiile trebuie sa sa tampeasca incontinuu, ca unica forma de supravietuire in fata mutatiilor survenite in evolutia speciei! Asadar, gasesc ca totul e bine!
Read more...

CE sau CINE e “Kantor”?!

Parintii mei au doi caini. Unul dintre ei este un caine-lup de graniceri, galben-maro, un exemplar spendid, mare, musculos, cu o privire vie si inteligenta. Poarta bizarul nume Kantor si intelege foarte multe cuvinte.

In ciuda marimii sale, Kantor este un caine deloc inspaimantator, este afectuos, prietenos, as putea spune, bland. Ai mei spun, amuzati, ca ar fi bine sa nu vina cineva neanuntat la noi in vizita, pentru ca ar exista pericolul ca, surprins si incantat de-o intalnire neasteptata, Kantor sa-l linga pe musafir vreo doua ore, impiedicandu-l sa intre in casa, daca acesta nu s-a anuntat.

Il vad pe Kantor numai atunci cand ii vizitez pe ai mei, uneori, e foarte dificil sa strabat curtea, fiind atat de mare si puternic, aproape ma tavaleste pe jos, de bucurie ca ma vede si, binenteles, ca sa ma “pupe”. Kantor e cel mai afectuos caine din lume! Pentru mine si din punctul meu de vedere!

De ceva timp, de mai mult timp, de fapt, cand dorm, uneori, il visez pe Kantor! Visul e infricosator si Kantor, la fel!

Visez ca intru in curtea parintilor mei! Nu sun, evident, intru direct, in fond, e si casa mea!
Stiu, inca de cand deschid poarta, ca ma aflu in pericol! Nu mai am, insa, ce face! Kantor vine, in fuga, ca bezmeticul spre mine! Stiu ca e periculos (in vis), mi-e foarte frica de el, nu mai am timp sa ma intorc…in plus, intr-un fel ciudat, ma bucur sa il vad, in fond, eu il iubesc pe Kantor…sper, cu necugetare, ca poate alearga ca nebunul ca sa ma intampine, ca sa ma pupe, cum stiam ca face si cum face cu toti ceilalti… Vine, insa, alergand cu ferocitate spre mine, stiu ca ma mint, stiu ca-mi va face rau, ca vrea sa-mi faca rau, stiu ca ma uraste, ochii lui sunt plini de cruzime, coada pregatita pentru atac, maxilarele, coltii, intreg trupul mare si puternic! Intru, de-a dreptul in disperare!
Ai mei nu stiu ca vin, nu vor putea iesi sa ma apere, Kantor nu pare sa ma mai recunosca in vreun fel, sau, daca ma recunoste, tocmai asta il infurie. Nu mai am timp si cum sa ies din curte, e imposibil sa ma lupt cu Kantor, date fiind marimea si ferocitatea lui.
Incep sa-l strig inainte de a ajunge la mine, stiu, presupun, vreau sa-mi recunoasca vocea! Ii pronunt numele, incetineste fuga, stiu ca ma aude, recunoste, dar vine tot pregatit pentru atac. Stiu ca nu-l pot invinge si mai stiu ca nu-l pot face sa ma recunoasca cu adevarat! Decat, asa, mimetic, la suprafata, fara credinta, fara implicatii afective. Kantor nu mai e capabil de iubire, devotament, grija; Kantor e turbat! N-am ce cauta in preajma unui caine turbat, dar realitatea face sa fiu acolo, asa ca, disperata, incerc sa gasesc o solutie! Cum Kantor e turbat si, evident, nu mai are discernamant, nu ma pot baza deloc pe el, nu pot astepta, spera, ca ma va recunoaste, ca va stii ca, normal fiind, nu m-ar fi atacat vreodata…ma aplec, cu frica, precautie, disperare aproape, intind mainile spre el, spun incontinuu: “Kantor, Kantor, Kantor…!!”, ma priveste cu ochii injectati de ura, ma maraie, are coltii amenintator la vedere, tin in continuare, desi mi-e frica, mainile intinse spre el si ii spun pe nume! Ma musca, cumva de maini, nu prea tare, dar ma doare, reusesc sa imi pun palmele pe spatele lui, sa-mi strecor degetele in blana lui, il mangai, incontinuu, in timp ce ii spun pe nume, plang si mi-e frica! Se lasa cumva mangaiat, dar ramane tot la panda, tot gata de atac, tot nervos, tot amentintator, ma lasa sa-l mangai, dar ma maraie incontinuu. Stiu ca tot ceea ce fac e doar o solutie de moment, ca in momentul in care voi obosi si imi voi lua mainile de pe el, ma va ataca, pare aproape si mai furios, are ochii si mai cruzi, sta nervos si incordat ca un arc sub palmele mele…stiu ca voi obosi sa imi plimb mainile prin blana lui, pe spatele lui, iar atacul va fi crunt, poate, fatal! In vis, stiu, intodeauna, asta si am acest sentiment! Mangaindu-l, in timp ce ma maraie si isi arata coltii, incerc sa gasesc solutii! Kantor e un caine mare, puternic si plin de ura, nu ma pot lupta cu el…sper ca, poate, in timp ce il mangai, tata, mama vor iesi din casa si ma vor apara, mai sper, absurd, ca un prieten care imi poarta mai tot timpul de grija (e bizar ca ma gandesc la el in vis!) m-ar fi putut urmari (asa, fara motiv) iar, acum, ca sunt in primejdie, va sari si ma va salva de Kantor…
Continuu sa-l mangai si incerc sa gasesc si alte solutii… Imi spun ca, de foarte mult timp, Kantor se repede, asa, la mine, iar eu n-am gasit vreo solutie pana acum: nu am spus alor mei, nu am vorbit cu un specialist in probleme canine, practic, mi-e teama sa ma mai intorc intr-un loc drag…!! Stiu sigur ca, plin de ura cum este, Kantor nu mai e capabil de iubire sau de intelegere, cel putin, nu fata de mine (in vis, nu stiu cum e cu ceilalti), stiu ca voi fi, de fiecare data, in pericol, cand voi veni acasa, stiu ca ma va ataca din ce in ce mai violent…la fiecare nou vis, atacul este din ce in ce mai violent si ma tem sa nu fie fatal! (Asta ca sa intelegeti in ce teroare se desfasoara visul!). Ma dor bratele de innebunesc, mi-au amortit, stiu ca nu il voi mai putea mangaia mult timp, simt ca e din ce in ce mai nervos si mai agresiv sub palmele mele, maraitul lui a devenit un urlet insuportabil chiar sub urechile mele, cu disperare, imi spun ca, daca scap si de data aceasta, trebuie, neaparat, sa gasesc o solutie, altminteri sunt nebuna de legat si masochista! Ori aleg sa nu mai dau, vreodata, pe acasa, ori…si imi vine in cap injectia letala pentru Kantor…!
Intru, dintro data, in disperare, desi mi-e frica de innebunesc de Kantor, desi sunt clar in pericol in preajma lui, stiu ca il iubesc pe Kantor, nu ii pot face asa ceva, n-as suporta sa ii fac asa ceva…imi spun ca si Kantor ma iubeste, ca m-a iubit si mi-a fost devotat atata timp, plang, imi amintesc cum ma tavalea prin curte si cum ma pupa peste tot…nu, nu ii pot face atata rau lui Kantor…imi duc mainile murdare de blana lui la ochii, plang si ma ustura ochii, innebunit si turbat, Kantor se repede asupra mea, ii simt muscaturile, ii aud urletele fioroase, imi spun ca ma mint cu nerusinare, Kantor nu ma mai iubeste de mult timp, in plus, e turbat, nici nu-si aminteste cine sunt, ca-i sunt draga, ca trebuie sa ma apere, sa ma ocroteasca, e deasupra mea, ma priveste fioros in ochii cu maxilarele infiorator deschise, imi spun ca, daca scap si de data asta, chem hingherii, il urasc si eu, nu-l mai suport, nu mai vreau sa dau ochii cu el vreodata…ii vad pata deschisa la culoare de pe piept, ma cuprinde, iarasi, duiosia, imi amintesc cum il tineam in brate cand era mic, cum scancea, cum ma lingea, cum dadea din codita, plang, de ma gasesc altele, in timp ce Kantor imi perforeaza bratele, imi spun ca ar trebui sa-l dam altei familii, poate isi va reveni, e clar ca in familia noastra a turbat…inainte de a se repezi la gatul meu si a ma trezi urland din somn, imi spun ca va trebui sa imi iau un caine mult mai mare si mai puternic care sa ma apere de Kantor! Cu gandul asta, ma trezesc!

Astazi, cand m-am trezit, dupa ce am mai avut, inca o data, cosmarul asta (ca numai vis nu e!), n-am mai stat sa ma linistesc, sa imi spun ca e doar un cosmar, ca nu inseamna nimic, ca m-am culcat obosita si am citit nu stiu ce…! Voi sta, gandi, cauta si analiza bine CE sau CINE anume din viata mea este KANTOR si ce trebuie sa fac ca sa ma eliberez! In fond, Kantor nu este decat un caine, care imi pune viata in primejdie!
Read more...

Sa crezi ca detii ceva valoros…

O cunostinta imi spunea, ieri, foarte revoltata, ce inselatorii marsave sunt pe lumea asta…
Nu stiu de ce, naiba, sunt amuzata cand cineva imi vorbeste despre astfel de lucruri! In fond, sunt probleme de viata triste si reprobabile si exact asa le percep si eu. Ma rog, acord circumstante luciditatii mele, tinand cont si stiind inerentele deformari ale spatiului meu reprezentativ, mult tributar, daca nu intru totul, formelor stilistice, formelor de estetism, formelor si mijloacelor de expresie.

Ma rog, fata imi povestea, revoltata, cat de des isi luase teapa in ultimul an si, cel mai de curand, fusese cand isi luase teapa cu niste produse cosmetice si niste obiecte de vestimentatie, pe care daduse o caruta de bani, sub pretextul, varat sub nas de comerciant, ca acestea erau “aduse de afara”, evident, pe sub mana (de parca mai eram in epoca apusa!), ca erau nu de foarte buna calitate, ci de cea mai buna calitate, ca erau confectionate nu stiu cum, vandute, real, nu stiu cum, bla, bla, erau apreciate si consumate de toti astia care stiu. Fata isi luase cateva rochii de petrecere si nu stiu ce isi mai luase, pe care daduse o gramada de bani. Daduse vreo optsprezece milioane pe o rochie (asta asa pentru ca era pe sub mana, altminteri, rochia ar fi costat vreo trei mii de euro…), in mare graba si entuziasm ca face o afacere profitabila, achizitionase vreo trei rochii, doua perechi de pantofi si inca ceva, pe care daduse o suta de milioane (bani vechi, inca ma exprim si ma raportez la aceia). Tinuse rochiile la mare cinste in dulap, cheltuise alti multi bani pentru intretinerea acestora pe la curatatoriile chimice…dar, cel mai tare o infuria ca le purtase, cu mare pompa, fanfaronada si incredere in sine, pe la petrecerile simandicoase. Fusese sigura ca e privita, invidiada, barfita pentru creatiile de exceptie. Imi spunea furioasa ca deschidea dulapul si se lumina la fata cand dadea cu ochii de ele! Ce sa mai, rochiile o facusera foarte fericita!... Pentru ca fusese convinsa ca valoreaza mult, sunt de calitate si toti ceilalti recunosc aceasta calitate…

Asta pana, de curand, cand a insotit o matusa intr-un complex de-asta comercial cu lucruri foarte ieftine, in care ea nu calca…ma rog, in balamucul de acolo, la un stand cu rochii “de seara” foarte ieftine si-a gasit toate cele trei rochii de elita, pe care ea daduse vreo saizeci de milioane. Cea mai scumpa era un milion doua sute si cea mai ieftina opt sute de mii. A innebunit! Nu pentru ca fusese inselata la bani (ar fi dat banii aia oricum…), ci pentru ca tinuse atata la rochiile acelea, avusese atata grija de ele si de intretinerea lor, le purtase cu atata mandrie, se temuse sa le calce, intrase in disperare pentru orice inceput de tiv desirat, le tinuse in cinspe mii de folii, le iubise si iesise cu ele in lume inchipuindu-si ca detine piese de colectie.

O ascultam zambind si ma gandeam ca asa e si cu oamenii… Nu stiu de ce, naiba, zambeam, in fond, e …devastator!
Read more...

Sa lasi pe maine e o prostie!

Nu lasati pe maine ceea ce puteti face azi!... Intr-o zi, am sa va vorbesc despre proverbe. Cu mult timp in urma, m-am indragostit de ele! Aveam o carte in copilarie… Pe coperta, foarte sugestiv si comic, era desenat un nebun cu parul valvoi, ochii bulbucati, privirea fanatica, care incurca niste gheme de ata. In jurul lui, zece intelepti, cu parul alb, barbi lungi albe, fete cuminti, ochii ageri si maini pricepute incercau sa descalceasca, zadarnic, atele pe care le incurca nebunul.
Dedesupt, era scris: “ Ce incurca un nebun nici zece intelepti nu mai pot desface!”… Ma distra atat de tare desenul, incat mereu luam cartea in mana. Ma amuzau teribil fetele ingandurate si nedumerite ale inteleptilor si fata nebuna si incapatanata a nebunului. Din desen, reiesea, clar, ca inteleptii aceia nu vor reusi sa descalceasca, vreodata, ce incalcea nebunul. Drept urmare, am crezut si ceea ce scria dedesubt. Am inceput sa citesc si alte proverbe din interiorul cartii. Amuzata de desenul de pe coperta, am incercat sa le fac desene in minte. La unele, reuseam sa-mi imaginez lucruri care ma distrau teribil. Uite, asa, la o varsta destul de mica, stiam o groaza de proverbe, in plus, aveam si desenele lor in minte. Ani mai tarziu, ma loveam de situatii de viata, carora am vazut ca li se potrivesc proverbele intiparite bine in minte, cu tot cu imaginile lor… Am inceput sa cred in proverbe! …

Ma intorc la ce intentionam sa va spun! Sunt sigura ca toti ne-am lovit de acele lucruri lasate pe maine, care n-au mai fost rezolvate vreodata sau n-au fost rezolvate curand. Asa se intampla! Intelepciunea asta populara n-a pleznit-o la nimereala!
Sunt putin indignata! Pe mine. Pentru ca, in anumite situatii si cu anumite lucruri, am obiceiul acesta prost de-a lasa pe maine.
Stiti prostiile acelea confectionate din toate sarmele si toate materialele pe care le poarta fetele la gat! Cred ca se numesc gablonturi…nici nu stiu cum se scrie! Le gasesti peste tot, sunt colorate, atragatoare, fanteziste, se potrivesc la orice, pot completa o tinuta…le pui si fara sa completeze ceva, iti plac, sunt frumoase! Probabil ca reginele si Monica Columbeanu nu le poarta, noi, majoritatea fetelor, le purtam. Am purtat si eu si m-am trezit cu o alergie! Asa am crezut, ca e alergie! Ca va trece, daca nu le mai pun! Ei, bine, n-a fost alergie. De la metalele alea late si groase, care rugineau pe dedesupt, in timp ce dedesupt era pielea care nu mai respira, care transpira si se freca de ele, m-am trezit cu niste pete pe piele, care nu-mi creau probleme, dar care, privite de aproape, nu aratau bine, in plus, imi sensibilizasera intrega zona a epidermei ce acoperea sternul. Imi amintesc ca, o data, de la un sutien din dantela, deasupra, am facut niste rani care m-au speriat ingrozitor. Alta data, de la un fermoar. Ma rog, am stat mai mult de un an cu prostia aceea…unu, nu imi crea probleme, doi, am fost la doi medici. Unul mi-a spus ca imi va trece, daca nu voi mai purta gablonturi, altul mi-a dat drept tratament un anume detergent. Trebuia sa ma spal cu el pe portiunea aceea si atat. E drept, m-am spalat si nu m-am prea spalat cu el…avea un miros neplacut, in plus imi era lene la dus sa folosesc si alt detergent in afara celui pe care-l foloseam pentru tot corpul. Ideea este ca am ajuns la un alt doctor, mi-a dat un unguent, pe care l-am folosit trei zile si mi-a trecut cu totul! Mi-a trecut, de fapt, dupa doua zile. Vreau sa va indemn sa mergeti la doctor pentru orice problema mica ati avea! Daca nu va multumeste un medic, mergeti la altul! Putem trage de probleme care, de fapt, se pot rezolva “cat ai clipi din ochi”! Nu are sens sa le lasam pe maine, pentru ca “maine” nu le va rezolva! “Maine” nu e cineva care are actiuni si ne indeplineste dorintele! Am mai avut, de asemenea, o problema cu un fir de par ramas in carne (de la epilat) fetele stiu despre ce vorbesc…micul chistulet, lasat asa, chiar daca nu doare, e inestetic si se poate rezolva imediat! Evident, daca mergi la medic. Avem grija sa ne spalam hainele, sa nu avem cute pe ele, e pacat sa neglijam lucruri care tin de anatomia si, uneori, de starea noastra de sanatate! Mai ales cand sunt mici se pot rezolva intr-o clipa. E si pacat sa le lasam nerezolvate! Am observat ca, in cateva zile, ne putem rezolva lucruri, pe care le-am lasat mult timp nerezolvate, numai pentru ca le-am lasat pe maine. Am vrut sa va vorbesc despre asta, presupunand ca aveti, la randul vostru, mici sau mari lucruri nerezolvate (chiar astazi am vorbit cu o fata care, tot de la gablonturi, avea o iritatie urata pe piept si se gandea ca ii va trece de la sine…asa mi-a si venit ideea articolului) si le lasati pe maine, confirmand intelepciunea populara, care, din indignare fata de “maine”, s-a vazut constransa sa inventeze un proverb.
Read more...

Ne pot pacali ca sunt informati si destepti!

Pentru a nu stiu cata oara, mi se confirma un fapt! E greu sa-i citesti pe marii mistici, e greu sa-i parcurgi pe filosofii incarcerati in cuvintele lor lipsite de “rotunjimi” si promisiuni, cuvinte aproape matematice, formule, aparent, lipsite de seva, frumusete, adevar…uneori, e ca si cum ai escalada un munte sterp! E dificil sa citesti cu pasiune doctrina crestina, pare fie simpla, fie depasita, fie imbracata sumar in haina suficientei, fie previzibila, fie inspaimantatoare, fie infantila, presarata cu filosofeli puerile. Daca tot ai asistat la discutii si ai auzit ca se poarta sa ai stiinta de invatatura crestina, dai, acolo, cateva citate, contrazici, plin de filosofie, altele, mai aduci cateva exemple colaterale, recurgi si la justificarea ermetismului, ca ai auzit si de acesta, dar repede, cat poti de repede, faci fenta o mie doua mii, fandarea de dreapta si te intorci, cu maiestrie discursiva si evaziune filosofica fara precedent, la filosofiile ezoterice (am dat denumirea generica, pentru ca habar n-am cum sa le numesc!). Nu am nimic cu astfel de scriituri, am citit si eu aproape orice mi-a cazut in mana…si cu interes, curiozitate, uneori, mirare, alteori, un soi de emotie… Toate bune! In ultimii destui ani, toata lumea e deosebita, citeste “filosofie”, “psihologie” (stiti, cartile acelea scrise fie la bunul simt comun, fie tot in mrejele filosofiilor speculative), “lucruri superioare mintii si sufletului”, tot felul de intelepciuni care te fac, firesc, sa te intrebi, daca suntem atat de evoluati, de ce, naiba, lucrurile merg cum merg pe lumea asta?! Daca ne-a apucat asa strechea pentru evolutia sufletului si mintii noastre, pentru frumusetea, desavarsirea, iluminarea, meta-schimbarea radierilor metafizic-energetice, toate stranse in arhipeleagul inefabilei ordini universala, cum, naiba, nu-l putem citi pe Zola a carui “uratenie” e intrecuta doar de nebanuita frumusete si nu-l citim cu veneratie pe Pascal, cel mai incapatanat si fanatic filosof crestin?!

Toata lumea e filosoafa, iluminarea ne pandeste ca un porc mistret la fiecare cotitura a vorbelor mestesugite despre adevar, bunatate, detasare, impacare, armonie cu universul si cu ceilalti, nu mai stiu ce altfel de intelegeri ale ordinii lucrurilor, simturilor, energiilor, evident, tot fara precedent…bla, bla, bla! Repet, toate bune! Numai ca, de la un punct, cazi pe ganduri! Citatele din Osho nu mai contenesc (nu am nimic cu Osho, l-am citit si eu, mai mult, l-am citit in intregime, dupa cum am citit o groaza de alti autori de gen),… mai vine cate-un citat anemic din Nietzsche, evident, ala cunoscut de toata lumea, aflat ca motto pe alte scriituri sau prin cartile de bacaloreat, mai vine vreun citat, tot de maxima circulatie, care pare potrivit in orice situatie, din nu stiu ce antic (evident, filosof, ca nu se poate cum altfel…doar ei sunt de referinta!), cate-un vers, devenit proverb, deja, daca se poate, din Blaga, ca am auzit ca si asta e filosof…si-apoi fandam, cu repeziciune catre “versetele” ezoterice si nu ne mai oprim din uluitoarea disectie a vorbelor intelepte, care fac din noi niste docti in ale sufletului, minti, vesniciei si necuprinsului univers amestecat cu sufletul nostru, deja strabatut si cunoscut pana la epuizare, intr-o simbioza perfecta!

De admirat si de invidiat este ca toti ezotericii astia par foarte informati, inteligenti, cultivati, stapani pe sine, frumosi, armoniosi, sanatosi (in sensul metafizic sufletesc), de o intelepciune rar intalnita, vad lucrurile ca nimeni altii si sunt, domnule, superiori, sunt si asta se vede din limbajul si impacarea lor! Sunt shaolinii legendari, initiatii din emotionantele inchipuiri, inteleptii din mlastini! Nu-i poti contrazice, aproape nu-i poti intrerupe, zambesc vag cu ingaduinta la necredinta ta, adevarul si impacarea sunt tatuate pe chipurile lor ca alunitele pe chipurile indiencelor. Iti vorbesc cu veneratie despre adevarurile sufletelor, se asteapta, cu modestie si, evident, aceeasi impacare, sa-i asculti si crezi cu veneratie! Nu ezita sa te contrazica sau sa te informeze ca Isus se scrie Iisus (evident, daca scrii Isus, inseamna altceva, crezi mai putin in El, stii mai putine despre El si, fara tagada, nu-L intelegi si nu-I intelegi invatatura… Vorba profesorului meu de romana din liceu, forma fara fond! Am cunoscut oameni care citisera invatatura crestina pana nu mai intelesesera nimic din ea, de cate descopereau la fiecare cautare si scriau “Isus”… Apropos de asta, pe Wikipedia, lingvista Mioara Avram afirma: “ Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur I initial (nu Iisus)…. In literatura romana a fost folosita cu precadere forma Isus, care reflecta pronuntia unei parti semnificative a populatiei. Transliterarea Iisus in limba romana, folosita in Bibliile Ordodoxe si in majoritatea literaturii ordodoxe moderne, este o recurenta slavona, fidela scrierii grecesti….iar Biserica Ordodoxa romana a folosit scrierea slavona pana la inceputul secolului douazeci). Nu inseamna ca nu crezi in Isus, daca scrii cu un singur I initial si ca stii mai multe despre el sau crezi mai mult si mai cuvios, scriind cu doi de I. Inseamna doar ca scrii cum pronunti si cum l-ai tot intalnit in literatura… Dar nu aceasta polemica este subiectul pe care vreau sa-l “dezbat”!

Acum! De ce un anumit soi de “filosofie” (si ma refer aici la nebunia asta cu filosofiile ezoterice) prinde mai mult si-ti creaza si posibilitatea unui limbaj in terminologie specifica?! Simplu! Pentru ca e mult mai usor de inteles, accesat, retinut, rutinat, transformat in fanfaronada si in zorzoane pe tipsia limbajului. Pune-te si vorbeste ore in sir despre filosofii antici sau despre aia germani, vorbeste la terasa, la telefon, la mare, la soare, la aniversari, vorbeste, saptamani in sir, citand numai din Kant, Hegel, Descartes, Spinoza, Leibnitz etc, provaduind adevarurile lor de viata, cand simti nevoia de putina nebunie de relaxare, da-o pe-un Beckett, vrei o gluma seaca, da-o pe-un Ionesco (ca nu se poate sa fi citit atata filosofie si sa nu-l fi citit pe Ionesco, nu?!) ma rog, presupun ca e mult mai dificil sa vorbesti, vreo cinci ani, pe unde apuci si fara sa te-ntrebe cineva, din antici si din germani, in plus, parca n-ar fi nici asa de interesant, nu, ca, altminteri, absolventii de filosofie ar fi cei mai cool! Bag de seama, ca pe astia nu-i baga nimeni in seama, (desi stiu filosofie), daca filosofia tot a ajuns asa la moda acum si o mancam toti pe paine!

Aproape nu mai pot iesi pe undeva, fara sa intalnesc o persoana care s-a iluminat atat de bine si de mult, incat sa nu innebuneasca, daca nu ii ilumineaza si pe altii! Evident, “innebuneala” asta vine cu multa pace, liniste, impacare, iubire, iertare, toate la pachetul de super-promotie! Ma deruteaza, insa, ceva…cu toate cele mai sus enumerate, alea de bine si inefabile si superioare si de neatins omenirii pline de ura, urmariti atenti, daca aveti ocazia si ii aveti prin preajma, sa vedeti cat tin: pacea, iertarea, impacarea, detasarea, magistrala iubire, ingaduinta, intelegerea si (si mai abitir) mult provaduita generozitate! Va asigur ca foarte putin! M-as putea referi aici la pornirile, sentimentele, dorintele, pulsiunile etc mult tinute in frau, dar nu e cazul sa dau in ograda cealalta, pentru ca am amesteca ograzile si nu asta e intentia. Am mai observat la acestia repetatele acte ratate, care spun mult, dar iarasi trag cu ochiul in ograda vecina…

Intotdeauna, am stiut ca nu toti putem fi “sfinti”, ca sfintenia nu e usoara si poate chiar nu e de nasul oricui (si asta spre binele nostru, nu pentru ca stapanul universului nu ne-ar fi vrut pe toti sfinti!), am stiut ca straiele frumoase si lipite de corp iti fac corpul mai apetisant, ca zorzoanele pot sugera ideea de frumusete etc! Asta o stim cu toti! Nu am nimic cu invataturile facile; cu siguranta, unele pot fi parghia, treapta pentru urmatoarele…fara sa stiu la ce categorie se incadreaza urmatoarele, ca indiferent ce am citi e, categoric, mult mai bine decat sa lasam creierul in bezmeticeala goliciunii lui, ca obisnuinta cu intalnirea cuvantului in diferite ipostaze si aranjamente de si cu alte cuvinte nu poate fi decat benefica, dar, de aici, pana la pretentiile absolutului delirant e cale lunga, penibila, umilitoare pentru urechile fine si, oarecum, periculoasa pentru utilizator, in sensul ca-l poate arunca intr-o melodrama ieftina sau intr-o disertatie penibila, de unde grandoarea motivatiei si constiintei sale de maestru al stiintelor sublime il va scoate foarte ciufulit! Si n-ar fi mare problema, eu umblu ciufulita toata ziua, dar macar stiu, ma vad si imi asum! Mai si rad de asta, ca sa ma scot si sa capat ingaduinta! Dar, cred, e destul de dificil sa fii maestrul luminilor si sa arati ca clovnul de la circ (sa ma ierte clovnul, pentru care am toata consideratia!), cand tu vorbind despre toate nemuririle sufletului te astepti sa arati ca duhul de taina scos din cutie! Unde mai vezi cate o fata de-asta mulata toata, cu tatzele scoase pe-afara, ochii pe jumatate miopi de la intentia artistica a seductiei, vorbindu-ti, ametita toata, pe holul unui club, in urma unui concert deloc sfant, de cum stau lucrurile cu energiile sufletului sau ce-or fi sau cum s-or numi, cum stau lucrurile cu impacarea, lipsa urii, iubirea si generozitatea pentru ceilalti, ca, in secunda urmatoare, sa-ti spuna ca ceilalti s-au folosit de ea, ca a primit multa ura si nerecunostiinta in viata…pai, daca nu stii de toate astea, cum, naiba, le recunosti?! …. Pe cuvant de onoare, la iesirea dintr-un club, m-a oprit un tip cat un dulap (genul acela de musculos despre care te intrebi ce-o fi in capul lui de a acceptat o asemenea deformare) care…n-o sa va vina sa credeti, desi, de ce nu?, mi-a vorbit, pana au venit prietenele mele, tot despre cum e sa te intelegi cu ceilalti prin pace si iubire, mi-a vorbit de puterea mintii si armonia cu universul ( Nu ca n-as crede in asa ceva, nu ca mi s-ar parea aberant, dimpotriva, cred, cred mai mult decat sunt dispusa sa arat, numai ca am formulele mele, iar in formulele astea intra alte formule si in formulele alea, altele! Am ceva, insa, cu formulele speculative si mi se pare normal sa am!). Si mi-a mai si spus ca nu vorbeste “d’astea cu oricine”! Sunt sigura ca ma asteptase toata noaptea pe mine! Imi statea scris in frunte ca sunt deosebita!

M-am intalnit, absolut intamplator, cu un om pe care il respect foarte mult. O persoana care si-a petrecut intreaga viata intre carti, citindu-le sau scriindu-le! Zeci multi de ani a stat in picioare, langa o catedra, cu fata la un amfiteatru in care generatiile de studenti se schimbau si, probabil si domnia sa trebuia sa se schimbe, pentru ca vremurile se schimbau si, poate, filosofia nu mai putea fi predata cum fusese predata, acum zece ani, acum douazeci, acum treizeci… A acceptat invitatia mea de-a sta putin pe o terasa pentru a putea schimba cateva cuvinte stand la o masa. Domnul profesor imi vorbea despre o nepoata de la tara, vorbea simplu, necomplicat, cu umor…cand, pe terasa si-au facut aparitia trei cunostinte (toate fete) dintre care una imi era destul de apropiata. Ea m-a enervat cel mai mult! Mi s-a parut ca le-a “adus” si pe descreieratele alea dinadins! Imediat ce au avut loc prezentarile, dementele nu s-au mai oprit! Le auzeam si credeam ca visez! Imi crapa obrazul de rusine! Oameni buni, cum vorbeau! Ziceai ca intelepciunea lumii se revarsase in ele cu palnia! Au inceput, evident, cu iubirea, impacarea, detasarea, impreunarea sufletului cu universul, linistea, ruperea de realitate, omul stapan pe sine si pe pornirile sale, alinarea sufleteleor si alinarea mortilor…domnul profesor zambea curat si cuminte, ele il luasera pe Nietzsche de la autogara, isi pusesera bocceaua marunta pe sarmanul filosof si, acum, se catarau cu nerusinare in varful piramidei ideilor absolute. Mai mult, il contraziceau pe venerabilul meu profesor, fara ca domnia sa sa scoata un cuvintel! Descreieratelor le ajunsese faptul ca era profesor de filosofie ca sa-si faca numarul de saltimbance cu frenezia reginelor incoronate. Se ratoiau la domnul profesor, fara sa fie contrazise, nu stiu de ce si cum presupuneau ca domnia sa n-ar fi de acord cu iubirea, iertarea, frumusetea, impacarea, detasarea de cele lumesti si ce-or mai fi fost… “Am tamplele albe, stimabile domnisoare…la varsta mea, impacarea nici macar nu mai e o virtute. Am ajuns, fortat la ea, fara o cautare sistematica…”, a spus zambind cald domnul profesor. Nu le-a convenit nici asta, nu le convenea nimic, aveau argumente contra pentru orice…impacarea se simte…nu stiu ce rahat simti in plexul solar si nu stiu ce vibratie in frunte… Apoi, citate cu ghiotura din Osho, domnul profesor le-a spus ca Osho, cu siguranta, e genial…nu le-a convenit nici asta, nu poti pur si simplu sa spui ca Osho e genial, trebuie sa-l intelegi si bietul om care-l intelesese pe Goethe nu-l putea intelege, evident, pe Osho…mai mult ca sigur, nu trecuse prin contopirea universala si nu-i crescusera simturi in frunte…oricum, profesorul meu a scos cateva cuvinte, iar ele s-au folosit, cu mojicie, de toate citatele din cartile de bacalaureat, pentru a-si fundameneta filosofia cu iubirea, impacarea, detasarea si iertarea si pentru a contrazice…nu stiu pe cine, ca vorbeau numai ele! Se intrerupeau, vorbeau cu intretaieturi, abordau zambetele acelea slinos-detasat-ingaduitor-superioare, spuneau, in totalitatea, banalitati cu valoare de adevar mare, vorbeau, cu fluiditate, despre concepte pe care nu le cunosteau, nu le intelegeau, nu se puteau apropia de ele decat cu pasii aceia saltati oribil al desuetului trivial…dar stiti ceva, nu stiu cum, naiba, in toata mizeria aia ordinara de enunturi, pretentii, adevaruri de cuget…ele pareau, intradevar, destepte, indepartau si apropiau formele si formulele cu abilitate de scamatori…iar profesorul meu parea un domn in varsta de la tara, inocent si ignorant, nedumerit de cata cunoastere poate sa existe pe lume! Recunosc, cu stupoare, ca ele pareau mult mai inteligente ca profesorul meu! Si mult mai informate! Asistam, stupefiata, la intreg specacolul si nu puteam distruge imaginea asta absurda! Daca n-as fi stiut ca una este vanzatoare la Mall (bine, scuze, persoana de relatii cu publicul) si n-ar fi terminat nu stiu ce sectie de masaj si acupuncura la nu stiu ce facultate de sport, as fi crezut ca sunt doctorante in antropologia religiilor. Doamne, iarta-ne de ce feste ne pot juca scamatorii convinsii ca sunt genii!!

Profesorul meu a plecat, dupa ce ne-a achitat la toate nota de plata, spunand ca natura lucrurilor e simpla si descifrata de simturi. Atat!...

Stau si ma intreb, acum, daca nu e nimic in neregula cu natura lucrurilor, inseamna ca e ceva in neregula cu natura simturilor… Zic si eu!
Read more...

Andressa

Am hotarat ca acesta sa fie blogul despre care scriu saptamana aceasta. Andressa are 24-25 ani si se afla pe locul 37 in Ze list.
Off, daca stateam pe blogul ei mai putin, imi era mai usor! Am stat, insa, mult, destul de mult si, acum, acest lucru ne poate prejudicia, deopotriva, amandurora! Mie ca scriu si am obligatia sa fiu obiectiva, ei, evident, pentru ca urmeaza sa scriu despre ea! Categoric, nu trebuia sa citesc atat! (“Atat” insemnand mult!).

Andressa, pe primele pagini de pe blogul sau, m-a facut sa gandesc: “Imi vor placea, intodeauna, mai mult fetele ( Nu in sensul acela, dragii mei, J, desi mi-ar fi fost de mare folos…as fi avut, presupun, mai putine necazuri)! Cum scriu, cum vorbesc, cum animeaza spatiul din jur cu prezenta lor, la ce dezinvoltura apeleaza instinctiv, cum se eschiveaza, cu ce subterfugii de expresie ies la “bal”, cum isi revendica coordonatele personale si cele care urmeaza sa fie localizate de ceilalti etc (evident, ma refer la cele care fac si pot face asta, nu am vedere toate fetele, Doamne, fereste!). Imi place ca fetele pot parea mult mai detasate (motivul o fi lipsa tostesteronului), mult mai elastice, mai debordante si, interesant, par mai lipsite de blocaje. Cred ca asta se poate vedea si la varsta pubertatii, cand, in ciuda timiditatii lor, reale sau presupuse, fetele sunt mult mai dezinvolte si ofensive decat baieti de aceeasi varsta. Uneori, chiar si cei mai teribilisti dintre ei sunt devansati, real, la dezinvoltura si debordanta, de fete, nu intratat de teribiliste sau curajoase. S-ar putea sa ma insel!
Revenind la Andressa, mi-a placut! E tonica, dezinvolta, haioasa, neincrancenata ( lucru care te determina s-o citesti cu placere…admir lipsa de incrancenare, mai ales ca mie imi lipseste cu desavarsire! Nu ma prind ca o am, dar e evident ca o am!). are o scriitura vie, armonioasa, fluida, elastica, scrie mult, scriitura e imbibata, firesc, nefortat, de metafore, de consideratii haioase, detasate, are forta spontaneitatii si a umorului fluid, se autoironizeaza (dar nu flagrant, violent, ofensiv, ci in trecere, ca ceva neprevazut intervenit, fara voie, in naratiunile sale), nu se fereste sa fie subiectiva, subiectivismul, in cazul sau, reprezentand sarea si piperul articolelor sale. Inteleg ca fata e veche in blogosfera, are experienta acestui fenomen, in plus, categoric, are experinta speciificului de-a fiinta si de-a scrie pe un blog. Este unul dintre blogurile pe care, daca intri, aprope nu mai iesi, ti-e mai usor sa ramai, ti-e mai usor sa dai pagina urmatoare. Citesti, cu usurinta, articol dupa articol, afli o groaza de lucruri despre autoare, stii unde si-a facut revelionul, cum a calatorit, cand a mai vazut aceleasi locuri, cum, ce impresie i-au lasat, stii ce alimente consuma, ce alimente ii sunt interzise, afli ca e nevoita sa tina un regim sever, afli de interventiile chirurgicale pe care le-a avut, ce-a simtit, cum au decurs, cine a fost alaturi etc…ce sa mai, te imprietenesti usor cu ea, asta, probabil, este si scopul, in plus, intr-un fel nelamurit, iti devina draga, o iei la pachet cu tot, iti anuleaza, cumva, rezervele.

Ceea ce ar putea fi foarte bine ar putea fi, deveni, insa si rau! Stii ca ti-e draga si o iei in seama ca pe o fiinta draga! Cu toate lacunele inerente unei astfel de receptari! Motiv pentru care sunt si asa de nemultumita ca am stat atata pe blogul sau.
In primele pagini, mi-a placut imediat, cu usurinta, dupa vreo trei, patru pagini, mi-a fost draga si mi-a parut firesc sa-mi povesteasca, la nesfarsit (in fond, oamenii dragi ne pot povesti orice, nu ne irita, nu ne plictisesc, cumva, suntem interesati de ceea ce li se intampla …sau, cel putin, asa ar trebui), despre legumele si iaurtul degresat pe care le consuma, zi de zi, in multe posturi (sa nu fiu prost inteleasa, sunt vegetariana de foarte, foarte multi ani; stiu cum e sa mananci in fiecare zi, legume…e drept, mie nu-mi sunt impuse de un regim de sanatate, e alegerea mea. In cazul ei, interdictia, foarte probabil, naste necesitatea de-a vorbi despre modul de viata alimentar impus).

Pe de o parte, am descoperit, in primele pagini, o autoare vie, tonica, care scrie frumos si fluid si care te prinde cu stilul saltaret, vioi, neconformist, ludic, ironic al naratiunilor sale, pe de alta parte, in urmatoarele pagini, n-am mai fost atenta la autoare, n-am mai bagat-o in seama, am lasat-o in urma ca pe ceva insignifiant, pentru ca m-am imprietenit cu ea, iar atentia obiectiva si obiectivata s-au transformat in lipsa de atentie, ramanand, ca fond de participare, comoditatea fireasca de-a sta in preajma sa! Daca, in primele pagini, pot afla ca un anumit deodorant imi poate face galci (in cazul in care sunt sensibila), ca oricare dintre noi putem fi denigrati, putem deveni paria, pentru simplul si elementarul motiv ca am suparat, macar o data in viata, pe cineva care poate depune marturie ca suntem porno, de exemplu, sau ca nu avem caracter sau ca suntem nebuni, hoti etc (recunosc ca postul respectiv mi-a fost necaz ca nu l-am scris eu!)…si aflu si multe altele care imi sunt sau imi devin de interes, chiar daca ne parvin drept informatii doar din consideratiile personale ale autoarei si intamplarile ei…ei, bine, pe urmatoarele pagini, in urmatoarele posturi, ma intalnesc din ce in ce mai mult, nu cu autoarea, ci cu fata, pe care am inceput s-o cunosc, deja, stiu cine e, ce prefera, ce refuza, ce-si doreste, ce o binedispune, ce o infurie…

Nu mai stiu cine spunea ca un autor bun este acela care nu se vede niciunde in paginile sale, dar il simti peste tot! Evident, nu este cazul blogurilor, nicidecum, nu poate fi, asa cum am stabilit, deja, “filosofia” blogurilor are la baza genurile de scriitura epistolar si tip jurnal ( la cele din categoria celor mai active, se intrezareste, contureaza stilul media de informare) in plus, un blog cu un autor care nu se “vede” nu are, presupun, vreo sansa. In cazul Andressei, faptul ca se “vede” nu este in vreun fel deranjant, ostentativ, nu creaza vreo urma mica de sufocare, ba, chiar incepi sa o cauti, te bucuri sa o regasesti, reintalnesti, e ca si cum ai suna-o…stati la taclale, radeti, ai, integral, confortul unui interlocutor degajat, jovial, inteligent, cu rafinament nefortat, nedus in zona pretiozitatii…dar se pierde sentimentul de forta (parerea mea), esti mai tentat sa crezi ca o urmaresti, preferi sa o citesti, pentru ca e comoda, lipsita se ostentativitate, e vie, tonica, pare, asadar, generoasa, nu-ti face nervi, ore proaste, nu-ti ridica probleme incomode, mai mult, le rezolva si pe cele ridicate de ea…le rezolva, asa, zambind, cu optimism, debordanta, ca pe ceva real, dar minor, care se intampla si se va tot intampla, important este sa fii bine cu tine si sa treci mai departe! Inteleg de ce e de atata timp pe piata, de ce se afla pe un loc bun intr-un clasament, sunt sigura ca si eu voi intra pe blogul ei frecvent, de acum incolo, nu de alta, dar e bine, te face sa uiti de probleme, o citesti cu placere si fara effort! O citesti fara efort chiar si acolo unde ideile sunt bune si sunt redate bine, de foarte multe ori, cu reala virtuositate stilistica. Din pacate, acest “fara efort” iti poate crea sentimentul de joaca, ceea ce nu este ceva rau neaparat, putini dintre noi se pot juca frumos, fara sa fie redundanti sau sa te plictiseasca/irite…Ei, bine, Andressa reuseste asta, dar, desi poti sta pe blogul ei cinci ore, fara efort, fara sa simti, la fine, ai sentimentul ca a fost prea usor! Uiti ca ai stat acolo pentru ca blogul ti-a parut interesant, ramai, mai degraba, cu sentimentul ca ai ramas atata timp pentu ca a fost placut si comod!

Daca avem in vedere ce inseamna un blog si ce inseamna reusita unui blog, cred ca datele pe care le are Andressa au adus-o pe primele locuri in clasamente si, categoric, ii sunt si ii vor fi de folos in continuare. Daca vremurile se schimba (desi vremurile nu se schimba, vreodata, mai devreme de sute de ani!), Andressa va avea nevoie de mai multa forta! De a puncta si de autor! In plus, renuntarea la particular (sau macar ingradirea lui) si “orientarea” spre o mai mare universalitate. S-a tot spus ca omul inteligent tinde spre o mai mare universalitate, iar geniile sunt, de-a dreptul, universale…Indiferent ce-ar insemna astaL! … (Am tot vrut sa mentionez ceva, replica asta: “Indiferent ce-ar insemna asta” am luat-o de la cineva si nu cred ca ma voi mai putea dezbara, vreodata, de ea! Imi place si imi rezolva multe! Fiind, oarecum, lenesa, am nevoie de ea!)…
Read more...

Retineti, va rog, acest anunt!

Scuze! Am vazut cum arata textul meu, pe blog, ieri…nu se intelegea nimic! Nu stiu cum s-a copiat asa, fara pauze, fara paragrafe, nu stiu de ce n-am mai verificat…ma rog, azi, l-am recopiat.
Ca tot suntem in zona asta, vreau sa spun ceva ce de mult vreau sa spun! Mai intru, din cand in cand, rar si-mi mai citesc cate-un articol de pe blog…cu mare suparare, vad cate greseli s-au strecurat (inclusiv de gramatica elementara) tot de suparare, citesc si un altul, descopar si acolo greseli. Ceea ce pentru oricare dintre voi ar parea facil, adica sa faceti corecturile de rigoare, mie imi face parul maciuca! Asta inseamna sa intru in blog cu user si parola, sa reeditez textul si abia apoi, sa corectez! Cei care ma cunosc foarte bine, stiu cat de greu voi face acest demers (mai mult ca sigur ca nu-l voi face, chiar daca necesitatea lui e de bun simt total!)
Imi cer scuze, asadar, pentru o asemenea mojicie, cum imi cer scuze si pentru greselile gramaticale impardonabile si apelez si inainte si dupa, la clementa si intelegerea voastra! Eu, probabil, nu le-as oferi, dar am tupeul sa le cer. Deci, scuze si multumiri anticipate (de mult timp, n-am mai auzit de multumiri anticipate)…multumirile sunt, evident, ca sa va impresionez si sa ma iertati mai usor !
Read more...

“Unele lucruri nu pot fi desfiintate”!

Sunt lucruri care nu pot fi desfiintate! Pot fi inlocuite, dar nu distruse. Chiar si cand sunt uitate, amprenta lor ramane in tine ca o matrice-matrita, ca un stigmat nevazut al fiintei tale interioare. Nu totul poate fi inlocuit, desi nimic si nimeni nu e de neinlocuit.

Pentru a-mi scrie cartile, a trebuit, a fost necesar sa stau, ani intregi, sa ascult multi oameni, diversi oameni... Am ascultat ore intregi, zile intregi, povesti de viata ale altora (de regula, oameni in varsta…aveau mai multe amintiri, se distantasera de ele)… Am invatat multe, am invatat sa recunosc formule, specific si diversitate, identitati, sa separ nuantele, sa delimitez psihologii, sa fac diferente, nu de ordin imediat, cunoscut, ci de natura subtila, neprevazuta, intre cei educati si cei mai putin educati, intre cei din mediul rural si citadin, intre cei care se tem si cei care se tem mai putin, intre cei marinimosi si cei aparent marinimosi etc.Timpul investit in povestile, de tot felul, a fost unul dintre bunurile cele mai cu cap dobandite. Mi-a fost de folos pentru sute de pagini, imi va fi de folos si de acum inainte!

M-au surprins cateva lucruri, care s-au aratat a fi zone comune, in povestile ascultate!

* Sa n-ai incredere in sfatuitori! Mai ales, daca acestia sunt de sex opus! ( si nu sunt din familie!). Nu le cere, vreodata, acestora sfatul despre o poveste de iubire care iti creaza probleme, confuzii, durere! Te frigi, chiar daca ei nu sunt rau intentionati. Isi vor proiecta propriile angoase, propriile insatisfactii, propriile incertitudini, in plus, inconstient sau constient, va interveni un sentiment de gelozie, apropiat celui de rivalitate, existent, oricum bazal, in registrul comportamentului nostru si motivatiei de supravietuire.

* Nu cere sfatul persoanelor de acelasi sex cu tine, decat daca acestea sunt fericite, implinite, impacate! Celelalte vor proiecta, la fel, propriile angoase, propriile infrangeri asupra problemei cu care te confrunti, iar sfaturile lor iti pot distruge “intamplarea”, iar, uneori, o intamplare poate avea repercursiuni asupra intregii tale vieti!

* Nu cere sfatul unei persoane care are aceeasi meserie sau aceleasi aspiratii in acest domeniu cu cel/ cea despre care ceri sfaturi! Cu siguranta, iti va da sfatul cel mai prost cu putinta (pentru problema ta) si, de multe ori, sfatul si amanuntele cele mai periculoase! Inconstient, o va face din aceasi nevoie de supravietuire! Asta in cel mai bun caz!

* Nu cere sfatul celor din familie sau celor foarte, foarte apropiati, daca acestia au vazut ca suferi! In intentia, poate cinstita, de-a te proteja de suferinta, vor uri, cu incrancenare, persoana care te-a facut sa suferi! Chiar daca suferinta ta n-a fost provocata de ea si chiar daca binele sau fericirea ta depind de respectiva persoana! Vor vedea si mai mult un monstru in respectiva persoana, daca fericirea ta depinde de ea.

* Nu cere sfatul celor suparati pe viata; orice alta viata sau forma de traire e dusmanul lor!

* Sfatuieste-te cu cei naivi, cu cei fericiti, cu cei “saraci cu duhul”, daca reusesti sa ajungi la o intelegere, cu nebunii, cu cei aflati in stare avansata de ebrietate atc…vor face ceea ce fac si terapeutii; nu-ti vor da sfaturi, nu-ti vor lamuri ceva, te vor asculta, ajutandu-te sa gasesti singur raspunsul. Poate, nu-l vei gasi imediat, dar il vei gasi!

* Raspunsul nu se cauta numai cu mintea, se cauta si cu inima! Motiv pentru care ne-au fost date amandoua. Cand mintea nu mai desluseste, inima poate avea intuitia sa! Mintea s-o asculti cu inima si inima s-o asculti cu mintea. Unde va gresi una, va intelege cealalta!

* Nu spune, vreodata, ca ceva iti este absolut indinspensabil; acel ceva va trezi ura! In plus, va naste aceeasi forma de rivalitate inconstienta.

* Nu aminti ca omul dupa care suferi e absolut deosebit; vor sari toti sa-l distruga! O astfel de remarca starneste sentimentul periculos de concurenta!

Lista ar putea continua, dar ar insemna sa scriu si peste vreo trei zile la ea!

O alta zona comuna observata de mine in povestile de viata ale multor “traitori” a fost ideea, mitul marilor iubiri care nu rezista, poarta in sine germenele propriei distrugeri, ca forma de supravietuire dintr-o carcera prea densa sau devine, din motive variate, o zona periculoasa pentru ceilalti si e distrusa, fara scrupule, din exterior.

Mai este mitul celor haraziti sa fie impreuna. Unii se recunosc, sunt “cuminti” si povestea acestora e cea fericita.
Mai sunt aceia mai putin intelepti sau mai putin stabili, cei care agonizeaza intreaga viata, cautandu-si linistea, dupa ce si-au refuzat “destinul” (de vazut ca mai toti cei cu care am vorbit credeau, intr-un fel sau altul, intr-o forma de destin prestabilit, iar “destinul pe care si-l face omul cu mana lui” se dovedise a fi adesea problematic, dat fiind faptul ca omul nu gandise tocmai limpede, luase decizii la suparare, manie, neiertare, iar urmarile, pe termen lung, adusesera suferinta si resemnare fata de drumul ales. Nicidecum, insa, fericire, impacare!).
Mai sunt si aceia care se opun, din diverse motive ( vanitate, neacordul familiei, sfatuitori prosti, personalitate violenta, neiertatoare etc), oameni care au nevoie de razboi si isi transforma viata intr-un razboi! Cu ei, dorintele lor, suferinta lor! (Acestia sunt aceia sado-masochisti, cei care isi gasesc in suferinta si razboi legitimarea si, uneori, o forma agonizanta de pseudo-fericire).
Mai sunt si victimele fara vina sau cele colaterale.
In aproape toate povestile de viata, am intalnit aceste “filosofii” extrase de “traitori” care au lasat in urma aceste povesti sau de martorii directi a unor astfel de intamplari.
Zona comuna cel mai des intalnita a fost a amintirilor repudiate care rezista, a iubirilor mari care te urmaresc toata viata (zona pe care o intalnim in toate operele mari, indiferent ca e vorba de legende, poezie, jurnal, roman, cantec de vitejie, cantec de dor, cantec de opera, cantec modern, linii, forme plastice etc).
Cel putin doua din zece persoane varstnice pe care le-am ascultat, indiferent ca erau femei sau barbati, din mediu rural sau citadin, aveau in spate o asfel de poveste de iubire sau aveau stiinta de o asfel poveste de iubire. Povestile se deosebeau de la om la om, de la psihologie la psihologie, dar, ca fond, ideea era aceeasi: o iubire mare neimplinita sau pierduta prin forta imprejurarilor, care te urmareste toata viata! Cei din mediu rural povesteau cum, la fine de tot, in ultima clipa, inainte de-a muri, asfel de oameni isi vedeau iubirea repudiata sau nerezolvata, in diferite fantasme. Chiar daca pe omul pe care il iubisera nu-l mai vazusera de saizeci de ani. Preotul le canta la cap, iar ei nu mai auzeau, nu mai vedeau altceva in afara viziunii agonice care intrupa omul pe care-l iubisera in urma cu saizeci de ani! Chiar daca aveau copii, familii si isi petrecusera intreaga viata alaturi de un alt om. Satenii din satul bunicilor mei povesteau cum chiar si vrajitoarea satului care, cu siguranta, avea un card mare de pacate pentru care sa dea socoteala in ultima clipa, in acele ultimele clipe, l-a vazut “pe dinaintea ochilor” pe cand delira, tot pe un iubit de-al ei din tinerete, de care se despartise, “dar inima ii ramasese lipita de el”…acesta statea sub un cires mare, o astepta, ea venea zambind, pe un cal alb, avea un cos cu merinde la ea, zambea si era nespus de fericita! Numai asta a bolborosit pana a murit… Oare sfarsitul sa ni se arate sub forma marilor iubiri?!

O alta vecina de-a bunicilor mei, care traise toata viata cu barbatul cu care se maritase, dupa ce se despartise de cel pe care il iubise mult, inainte de a muri, tot pe iubitul pe care-l parasise il avusese in delirul ultim. O doamna bibliotecara mi-a spus o poveste asemanatoare despre fratele dansei, care murise fulgerator in urma unei boli necrutatoare si, spre stupoarea tuturor, inclusiv a neveste-sii, “plecase la brat”, zambind, tot cu o iubita pe care, se pare, ca n-o putuse uita.

Povesti ca astea am auzit sute. Unde e mitul si unde e realitatea?! De ce le-au inventat oamenii, de ce s-au legat de ele, de ce le duc mai departe, de ce se raporteaza, fara stiinta la ele, ca la un nod de referinta nevazut?! Eram surprinsa ca ii intrebam cu totul altceva, iar ei imi povesteau astfel de lucruri. Chiar si cinicii care pretindeau ca nu cred in ele. Mai mult, aproape orice “cinic” avea, undeva, in spate, intr-un con de umbra al necredintei, o astfel de poveste, in care nu credea, dar de care se debarasa povestind-o, culmea, cu furie si, uneori, durere, frustrare. Cu siguranta, povestile de iubire formeaza, asa trecatoare si banale in amanuntele lor private, istoria nevazuta a acestei lumi, starea interioara de legitate si conditionare emotionala a fondului eteric uman, in tot ceea ce ar putea insemna devenirea sa, legatura nevazuta, dar precisa si de neextirpat dintre arhetip, amintire, simbol, trecut, prezent, viitor, amintire uitate, amintire neavuta, sperante, teama, decizii, toate amestecate intr-un malaxor nevazut si transformate intr-o pasta cu care, ritualic si cu necesitate, ne zugravim si curatam odaile interioare. Nu vad altfel motivul pentru care exista atatea astfel de povesti, sunt povestite ai atunci cand e de povestit altceva, sunt povestite si atunci cand cei care le povestesc nu cred in ele sau au fost intrebati altceva. Am scris astazi despre asta, pentru ca, cu mirare, am vazut ca, daca intrebam despre un om de vaza din trecut dintr-un targ oarecare, primul lucru care mi se povestea despre el era o mare poveste de iubire a acestuia. Ba, si despre un om suspectat de sfintenie, primul lucru adus in poveste era tot o poveste, reala sau inchipuita, de iubire a acelui om. Sa fim adusi aici, oare, pentru a iubi?!

Oare fericirea diversitatii si alegerilor fara ingradituri, a ofertelor, daca nu nelimitate, de maxime posibilitati, pe care le ofera epoca noastra sa ne fi scapat de astfel de deliruri?! Sa fi fost acele deliruri rodul unor educatii pline de interdictii, unei totale forme de nelibertati, de fapt?! Sau, in lipsa oricarei interdictii manifestate din exterior, noi sa nu avem, de fapt, putinta libertatii, infatisate sub forma alegerilor pe care le dorim cu toata fiinta, din cauza numeroaselor slabiciuni, vicii, vicii de procedura din comportamentul nostru?!

Nu-mi ramane decat sa sper si sa cred cu toata convingerea, cum si cred, ca oamenii de azi uita mai usor, sunt mai putin “deliranti”, au mai multe motive sa fie fericiti si mai putine ocazii si motive sa traiasca in trecut! Mai ales ca, in fiecare zi, suntem in goana dupa viitorul nostru si, mai ales, vorba reclamei, ca viitorul suna bine! Cu tot cu apocalipsa sau ce ne-o mai ameninta!

Acum multi ani…eram copil…pe strazi, isi facea veacul, desi avea casa si familie, un batran bizar, care umbla vara in palton si avea cel mai frumos zambet din lume! Atingea copiii pe crestet cu miscarea aceea cu care incerci bostanii vara si intreba, pe fiecare in parte: “S-a copt bostanul?”. Copiii radeau de se prapadeau si alergau sub bratele lui pentru a fi incercati! Datorita zambetului uluitor, vocii cu octave joase, calde, intime, datorita parului alb stralucitor, incheieturilor fine si, evident, din cauza paltonului bizar purtat pe timpul verii, imi intrase in cap ca e un spiridus. Ma tineam, ori de cate ori aveam ocazia, dupa el, il prindeam de mana si, tacuta, il urmam pe toate strazile pe care se plimba. Ai mei erau disperati, desi il cunosteau pe batran, iar tata il respecta foarte mult. Il stia si el tot de cand era copil… Se pare ca, si in copilaria tatalui meu, omul fusese tot deosebit si tot trist!

Astazi, mi-am amintit ce mi-a spus, intr-o zi, intruna din plimbarile noastre, care, de fapt, se desfasurau in tacere. Aveam sase ani. Mergeam si, brusc, fara sa ma priveasca, fara sa mai spuna altceva, a rostit: “ Sunt lucruri care nu pot fi desfiintate! Pot fi inlocuite, dar nu distruse! Chiar si cand sunt uitate, raman in sangele tau. Unii oameni nu pot fi inlocuiti, chiar daca nimeni si nimic nu este de inlocuit!”…

… Nu stiu daca adresase cuiva cuvintele acelea sau doar innebunise umbland vara pe strazi in palton…
Read more...

Se vede egoismul?

De ce oare ne deranjeaza atat de mult prietenii, cunostintele, partenerii de viata etc obsedati de carierele lor?!

Stiti, sunt acei oameni care numai despre asta vorbesc, numai la asta par sa se gandeasca, numai asta pare sa-i anime, sa le retina atentia, sa-i determine sa se concentreze! Nu stiu daca ati cunoscut, eu am cunoscut! E, intradevar, foarte dificil! Cum abordezi un alt subiect, raman pe dinafara. Se plictisesc, devin irascibili, ii irita aproape orice amanunt, ii enerveaza pana si tonul vocii celui care le vorbeste. Revii la ei si la cariera lor, se anima, se pot concentra, sunt vii.

O colega imi povestea, ieri, ca traieste in casa cu un asfel de om. Viata lor depinde de realizarile lui. Zilele lor sunt bune, doar daca e suficient de multumit sau magulit de ceea ce se intampla in acest sector al vietii sale. Atitudinea lui narcisista si narcisica a ajuns la asemenea cote paroxiatice, incat o acuza pe ea, cand ceva nu functioneaza bine in stralucita sa cariera. Viata lor in comun e viata lui!

Am intrebat-o de ce nu-i spune cat de egoist este, de ce nu vorbeste cu el deschis despre egoismul si egocentrismul sau? Mi-a spus ca ar fi de-a dreptul imposibil, stiind sigur, in urma multor discutii, ca el nu se vede deloc asa. El crede despre sine ca este un om detasat, obiectiv, catusi de putin interesat de cariera sa, generos, impartial, cu simtul umorului si foarte deschis. Ca ea ar fi cea egoista, cea care deformeaza realitatea (special pentru a avea motive sa-l acuze ), cea care este preocupata de sine, cea care il neglijeaza etc. Oare unde s-o afla adevarul si oare unde si la ce mijloc s-o situa adevarul, in general, in mintile noastre si in realitatile noastre, asa cum le percepem sau suntem dispusi sa le percepem si intrebuintam?! Cum nu-l cunosc pe el, nu pot stii, presupune, cine dintre ei este cel care exagereaza, al cui adevarul, cum sunt lucrurile, de fapt! Evident, nu spun ca, daca l-as cunoste, lucrurile mi-ar fi clare! Lucrurile nu mi-au fost clare nici macar cand a fost vorba de mine si de viata mea, de cei pe care ii cunosteam indeaproape. Am facut si avut erori dupa erori, drept urmare, eu scriu ce scriu, numai ca sa ma aflu in treaba si pentru ca subiectul imi pare interesant, nu ca as putea lamuri, in vreun fel, lucrurile.

Am intrebat-o pe colega mea de cate ori ii vorbeste lui despre cariera sa, visele sale, aspiratiile sale, neimplinirile sale! Mi-a raspuns ca, la inceput, mai vorbeau si despre asta, dar ca, in ultimii trei ani, au vorbit numai despre cariera lui, visele lui, reusitele lui, planurile lui de viitor. Puneau impreuna pe picior planurile lui de viitor, era constransa sa participe, in ce fel putea, la realizarea lor. Am insistat sa-mi spuna de ce nu vorbeau si despre ea. Mi-a spus ca este imposibil, pentru ca el se plictiseste imediat. Ba, si mai de necrezut, ii spune ca devine plictisitoare!
Neindoielnic, femeia e de-a dreptul timorata, eu as spune traumatizata, dar, presupun, as indrazni prea mult, necunoscand, real, situatia si necunoscandu-l pe el. In plus, habar neavand, eu, la randul meu, cate urechi am in cap!

Altceva ma intreb! Merita un om, o iubire, o relatie…sa te sacrifici (indiferent despre ce sacrificiu ar fi vorba), sa renunti la sinele tau, la visele tale, la nevoia, absolut necesara, de-a avea si tu vise si de-a avea curajul si condtitiile sa le verbalizezi, marturisesti, construiesti alaturi de cineva, numai pentru ca omul pe care il iubesti a umplut tot spatiul vostru comun (repartizat egal, de altfel) doar cu visele lui, cu nemultumirile lui, cu frustrarile lui, cu egocentrismul si cariera lui, cariera care nu e si a ta, nu-ti apartine, nu-ti aduce satisfactii, ba, intr-o instanta cu probleme, iti poate crea frustrari si prejudicii?! Pana la urma, pana unde putem merge din iubire?! Si ma refer si la cel care da si la cel care cere!
In plus, merita sa te temi? Nu mai conteaza ca te temi sa vorbesti, sa ai pareri, sa povestesti despre tine, sa ai si tu partea ta de vise sau de spectacol. Merita sa te temi ca esti plictisitoare, neinteresanta, ca nu esti suficient de importanta?! Merita sa scurtezi povestile la nesfarsit, numai ca sa nu il plictisesti pe el, sa renunti, cu totul, la ele, numai ca el sa nu-ti mai spuna ca esti plictisitoare, merita sa traiesti pentru visele si gloria lui, in timp ce la tine ai renuntat cu totul si tie ti se permit din ce in ce mai putine lucruri?! Merita?!

Intrebarea numarul doi ar fi: ne dam, vreodata si cu adevarat seama, in ce situatie de viata ne aflam, cum suntem, cum am devenit, ce facem, ce pretindem, ce oferim, ce reprosam, daca suntem rationali sau irationali, drepti sau nedrepti? Ne dam seama?! Sau, prinsi in vria dorintelor noastre, indiferent de ce natura (pulsionala, de marire, de ego, de mai bine), uitam, cu totul, de cel de langa noi, uitam sa ne mai punem intrebari, ignoram, cu buna stiinta, sa ne mai vedem, evaluam, fi obiectivi, in primul rand, cu noi si fata de noi! E la indemana sa fim obiectivi in ceea ce ne priveste, e greu, e usor, nu e de interes…sau, asa, cum presupun, este total peste mana, dat fiind faptul ca, atunci cand este vorba de noi, ceea ce este cel mai la indemana e calea facila a binelui nostru. Neaparat privat si, uneori, imposibil de impartit la doi, asta bastardizandu-ne vanitatea!
Read more...

Vreau sa ajung la sinteza lucrurilor?

Plec dimineata de acasa si ma intorc noaptea. In scurt timp, sper sa reincep sa postez cum postam odinioara… Bizar si usor dramatic suna, uneori, “odinioara”! Pornesc, insa, de la ideea ca “odinioara” ar trebui sa se potriveasca si fara vreo poezie!

Am muncit, nu stiu daca mult, nu mai stiu ce inseamna mult, la un proiect, care se va finaliza in curand. Si practic si teoretic, muncesc la trei proiecte, care nu mai stiu cat inseamna, dar trebuie duse la capat, cum mi-am si dat silinta, cu toata responsabilitatea estetica si toata responsabilitatea etica. Unul va fi gata, sper, in doua saptamani…sper ca, apoi, sa fiu aici iarasi, sa scriu mai mult, sa scriu mai des! Mi-e dor sa scriu, mi-e dor sa-mi imaginez ca ma cititi!

Nu poti sa afli lucruri despre tine, daca nu traiesti! Cu stupoare, am aflat multe lucruri despre mine! Intr-un fel, e foarte bine ca nu mai am timp sa scriu; cine stie ce alte lucruri as mai afla, scriind!

Candva, am vrut sa prezint mamei pe cineva. Mult timp dupa aceea, mama ma intreba nedumerita si revoltata: “ De ce-oi fi vrut sa-mi faci cunostinta cu o persoana pe care urma sa n-o mai vezi nici tu?!”… Da, mama avea dreptate, de ce-oi fi vrut eu sa-i fac cunostinta cu un om pe care urma sa nu-l mai vad nici eu?!

Astazi, m-am intrebat cati dintre noi ducem la critici si, daca parem ca ducem, ce se intampla, de fapt?! Ducem sau ne prefacem?... Sunt aproape sigura ca ne prefacem!

Etic, uman, filosofic, psihologic, s-a tot discutat despre gelozie! Este gelozia rezultatul si dovada iubirii sau gelozia este inversul iubirii?! Filosofic, poate fi inversul iubirii, dar, real, ce-o fi?!... Am observat ca si caini sunt gelosi.

De curand, am observat ca incep sa sintetizez lucrurile. Pana acum, n-am fost capabila deloc de-o asemenea virtute! Incep sa reduc lucrurile, intamplarile, impresiile la ceea ce este esential! Mi-e mult mai usor, tinand cont ca duc in spate o viata intreaga de exagerari si elaborari! E ca si cum ai slabi zece kg. Te misti mai usor, respiri mai bine!

Am stiut dintodeauna ca frumusetea are multe chipuri. De ceva timp, ma debarasez de teorii pentru a palpa realitatea! Stiti ceva, realitatea e sublima, dar nimic nu poate inlocui visul! Teoretizarea are regalitatea sa! Neindoielnic, “visul” e mai frumos ca realitatea…si asta nu pentru ca e vis, ci pentru ca omul nu participa! O sfinti omul locul, dar imaginatia e aliajul perfect pentru alchimie. Fanaticii alchimisti de odinioara (iarasi “odinioara”!) au cautat unde nu trebuia! Au pornit din locul harazit, dar au ajuns la gara! Si la aia metaforica si la aia de argou.

Am observat ca, daca sintetizezi lucrurile, visezi din ce in ce mai putin! Nu mi-e dor de exagerari, dar o sa am nevoie de ele! Atat e de simplu si, uneori, de necesar sa devii urat!

Frumusetea are toate chipurile din lume si uratenia la fel! Daca iubirea seamana atat de mult cu ura (si sigur seamana, dupa parerea mea), frumusetea seamana foarte mult cu uratenia! Nu exista o masura a lor, pot fi de confundat, de nedelimitat, de nedescris si nepartajat dupa canoane exacte…le simti numai daca le simti! Mai mult, le simti numai in functie de cum esti in stare sa simti! Cum, naiba, sa se inteleaga doi oameni pe lumea asta, daca nu vor sa se intalneasca la mijloc, mijlocul fiind proprietatea altcuiva, pe care nu poti intarzia prea mult, nu-ti poti cladi o casa, nu poti ramane toata viata…?! Nu e obligatoriu ca fiecare om sa aiba o proprietate, dar sunt de parere ca fiecare om trebuie sa detina un loc al lui, in chirie sau nu, de unde sa nu poata fi alungat decat daca are cheful, nevoia sau exagerarea de-a se alunga singur.

Mi-e dor sa-mi imaginez ca ma cititi, mi-e dor sa fiu fericita ca ma cititi, mi-e dor sa exagerez ca ma cititi! Mi-e dor de inca alte cateva lucruri de care, cu toata exagerarea pe care mi-o permit, n-ar trebui sa-mi mai fie dor!

Uneori, mi-e dor de un vecin care, seara tarziu, bea o cana de vin pe treptele casei. Nu mi-e dor de vecin, nici nu-l cunosteam, mi-e dor de-o imagine cu care nu m-am mai intalnit vreodata de atunci…
Read more...

Buddha’s blog

Mi-a fost foarte greu, saptamana aceasta, sa scriu despre un blog anume! Am cautat, am frunzarit blogurile…sunt multe!

Noaptea trecuta, am dat, intamplator, peste un blog…am dat la modul ca am mai dat de vreo trei ori de el, la fel de intamplator, cu luni in urma si, de fiecare data, am ramas si am citit. Contrariata si curioasa! Noaptea trecuta, am dat, iarasi, de acelasi blog si am ramas, desi aveam treaba (incepusem articolul despre un alt blog, despre care intentionam sa scriu saptamana aceasta)…Am stat ore intregi, pe Budhha’s blog (din pacate, mult din orele de care vorbesc s-au consumat pe nemultumiri tehnice!) si m-am gandit ca, daca chinezii au inventat si busola si feng shui-ul de vreo trei ori, pentru ca, in miile lor de ani de civilizatie, tot uitau ca le inventasera, deja si le mai inventau o data, dupa ce ramaneau fara ele, faptul ca am intrat intamplator pe un blog pe care, ori de cate ori intrasem, ramasesem nedumerita pe acolo, m-a facut sa ma gandesc la busola si feng shui-ul chinezilor si sa abandonez articolul despre blogul ales pentru saptamana aceasta.

Iata-ma, asadar, scriind despre un blog care se numeste Buddha’s blog…ca sa-l citez pe autorul care semneaza articolele: “Alexandru Negrea (Buddha) este autorul acestui articol”…. Hotarasem ca, o perioada, sa scriu despre blogurile vedetelor, pentru ca, din motive lesne de inteles, acestea par a avea cel mai mare capital de imagine pana si aici, in sectorul blogurilor, iar asta, in anumite conditii, este, deopotriva de instigant pentru toti autorii de bloguri.
Apoi, m-am gandit ca ar bine sa am, pe fiecare articol, blogul unei vedete si blogul unui “civil” si cred ca la ideea asta o sa raman!

Articolul asta, insa, va fi despre Buddha’s blog, un blog, din multe puncte de vedere, halucinant! In sensul unei “tehnicitati” de intampinare halucinante si in altul, care m-a castigat si pe mine, al unor abordari si redari de realitate, halucinante in forma lor de luciditate seaca! Habar n-am cum stau lucrurile cu blogosfera, competitia de aici, clasamentele…de ce unii se afla pe primele locuri, am auzit tot felul de teorii, de la cele de strategie tehnica, cele care respecta regulile formei, regulile matematice, regulile care respecta dinamica interna, cunoscuta in amanunt, a acestei activitati de blogareala… Teoriile privind capitalul de imagine acumulat anterior, care te ajuta sa ai un blog de succes, ramanand printre primii clasati, fara sa fii nevoit sa cunosti vreo strategie, sa respecti vreo regula, sa faci cine stie ce eforturi pentru forma sau pentru fond. Mai sunt si blogurile “inocente”, gen jurnal, unde autorii treaba lor ce-or respecta si ce-or stii in materie de strategie in acest domeniu, intra si scriu si ei, cand au timp, ce simt si ce le da prin cap! Nu sunt in masura sa fac clasificari de natura tehnica, nu sunt in masura, in genere, sa fac aprecieri de orice alta natura, privind acest fenomen. Asa cum am convenit deja, in fiecare saptamana, in rubrica aceasta, voi scrie impresiile mele despre un blog. Asa cum si sunt ele, personale si limitate la gustul si discernamantul meu.

Buddha’s blog este un balamuc curat! In sensul bun, daca o exista vreun sens bun, al balamucului. ( Poate in presupunerea ca doctorii au ajuns sa le semene destul de mult pacientilor, cu rezerva ca primii si-au pastrat discernamantul ). Nu mi-a mai fost dat sa citesc atat de greu ceva ce intentionam, deja, sa citesc (si ma refer aici la blog), datorita formei, datorita structurii, formatului blocului! Nu-mi vine sa cred, am ramas si am citit, nu pentru ca vroiam sa scriu despre Buddha, care este Alexandru Negrea sau viceversa, nici despre blogul sau, asa cum am mai spus, urma si scriam, deja, despre un alt blog. Am ramas si am citit pentru ca nu m-am putut abtine! Habar n-am cine e Buddha (sa-mi fie cu iertare, daca ar fi trebuit sa stiu!), am vazut ca omul e pe locul douazeci si sapte in blogosfera si in alt fel de alte clasamente, e la fel de in fata. Nu stiu daca cunoaste nu stiu ce fel de subterfugii in ale fenomenului, conform teoriilor si speculatiilor care circula (nu in cazul sau; in genere, in cazul acelora aflati primii in clasamente), ideea e ca Buddha duce! Are o acuratete, o putere de munca, pofta si putere de scris, cum mai rar mi-a fost dat sa vad! Parca e un tanc! Scrie despre orice: diverse, stiri de actualitate, informatii de actualitate, fantezii proprii, fanteziile altora, realitate, se vede ca e informat, ca vrea sa fie. Ma uimeste, insa, altceva! Disciplina, puterea de munca, seriozitatea, din spatele “neseriozitatii”, investita in blogul sau. In toate actele, inclusiv in cele artistice, seriozitatea se pune peste piatra de temelii, care are si aia investitia sa de seriozitate, talentul trebuind sa fie serios! Adica nu serios fata de ceva, ci serios, in sine, ca geneza! Alexandru Negrea ( Buddha) scrie bine, as putea spune ca scrie chiar foarte bine, e evident ca are stiinta de gramatica limbii romane, scrie cu acuratete, stie sa cristalizeze, sa se detaseze prin cinism, umor si, uneori (si aici zambesc), prin egoism, lipsa de modestie, ofensiva, demonstrativitate (aia care te obliga sa faci valente) …si, daca unii vor crede ca asta fac toti si e lucru la indemana, eu sunt de parere ca asa este, numai ca este frumos si surprinzator ca toate astea sa apara intr-o forma cristalizata, sigura, nedesueta, asumata si ca schimbare necesar-estetica a registrelor de expresie si de comunicare.

Genul meu de cititor n-ar ramane prea mult timp pe blogul Budha’s blog, in ciuda faptului ca blogul sau are un aspect atatator! Pentru ca sunt obisnuita cu o conventie vizuala a lecturii (si ma refer strict la forma ei); a accesa zeci de butoane, a apasa nu stiu cate clicuri ca sa gasesc si ca sa citesc in intregime un articol ma poate deturna de la intentia de-a citi chiar ceva ce mi-a starnit subit interesul. Cititorii ( hai, sa le zic cu obisnuinta) si-au dezvoltat (pe parcursul confruntarii cu obisnuinta) niste modele de receptare, vizualizare, recunoastere, care nu sunt chiar metehne! Asa cum orice cititor european (si nu numai) este obisnuit si recunoaste scrisul de la stanga la dreapta si, inconstient, recunoaste ce semnifica si alte lucruri in functie de aceasta obisnuinta-reflex de a citi ( de adaugat ca si pana pe actori, pe scena, ii urmarim in functie de obisnuinta-reflex de-a citi; actorul pe rolul principal va fi, de regula, in dreapta scenei. Sau actiunile importante din dramaturgia spectacolului), asa si cititorul cu experienta (sa zicem), care este altul decat cititorul de ocazie, de conjunctura sau cel aflat intr-o statistica, are si el anumite obisnuinte-reflex, dintre care una ar fi sa nu fie impiedicat sa citeasca integral un text si, daca se intampla, sa nu fie impiedicat de mai multe ori!

Ca sa citesc articolele lui Buddha am fost nevoita sa fac adevarate cascadorii! Cum am obisnuinta de-a lectura pe care o are un anumit tip de cititor, nu sunt prea rabdatoare, nu ma fascineaza butoanele si nici nu am prea multa intelegere pentru ele, drept urmare, clicurile pe care le-am tot dat m-au exasperat peste masura si, daca autorul nu m-ar fi prins, pe bune, cu dezinvoltura, tehnica lui de scriitura si subiectele abordate, cu siguranta, m-as fi lasat pagubasa. De vazut ca nu m-am lasat, in ciuda obisnuintelor reflex de-a ingurgita un text (obisnuinte de care nu este nimeni raspunzator) si am ramas, buimaca si contrariata pe acolo (pana m-am prins ca nu pe puncte, puncte trebuie sa dau click, ci pe titluri…spun asta, pentru ca si altii se pot afla in dilema mea, punctele, puncte nascand confuzia ca acolo se continua textul, sa abandoneze si sa rateze un text bun ). Neindoielnic, cititorii lui Buddha sunt cititori de noua generatie, mai obisnuiti cu cititul on-line decat cu cititul cartilor, cei pentru care accesatul butoanelor si clicurile nu constituie o problema (acceseaza si la nimereala, dau click pana nimeresc ), in plus, acestora, aceste modalitati frecvente de intrerupere si cautare le pot da sau determina sentimentul dinamismului, vitezei, sentimente-identitati care guverneaza lumea de azi, evident, in cautarea unei identitati.

Dar ce te faci cu cititorul care duce, Buddha, cititorul care te-ar putea consuma zilnic, pentru ca si tu duci si pentru ca el are obisnuinta si nevoia sa-i consume pe cei care au talent si duc in ceea ce consuma ei?! Acesti cititori pot fi la fel de importanti pentru tine, ba, uneori, chiar in fata celorlalti, pentru ca “meseria” lor este sa citeasca, asta vor sa faca, asta cauta, iar tu, Buddha, stii sa scrii frumos si cu acuratete, ai putea oferi, zic si eu, o piata de desfacere mai larga si cu mai putine intortocheturi, prin care sa nu fi nevoit sa treci ca prin labirintul Minotaurului si nici sa stai la coada de o suta de ori pana cumperi un produs intreg! Spun asta, pentru ca mi se pare bizar ca cineva sa produca si comercializeze cercei si sa se adreseze exclusiv barbatilor, stiut fiind faptul ca femeile sunt acelea care cumpara mai multi cercei, pentru ca ii tot schimba, vor sa-i pastreze, sa detina o colectie, sa fie la moda si, in plus, nu pot sta fara cercei…chiar daca, azi si barbatii poarta cercei! Cu siguranta, nu-si vor cumpara vreodata atatia cercei precum isi cumpara femeile, care, intr-un fel sau altul, nu pot fara cercei! Daca tot scrii bine, ai putea sa ii ai in vedere si pe cititorii de “profesie” sau pe cei absolut pasionati de acest hobby, nu de alta, dar sunt cititori seriosi, care duc, care asta fac – vor sa citeasca!

Categoric, ai un blog si data fiind natura pietei de desfacere, iubitorii de bloguri, consumatorii de bloguri si cei care or avea blogul in sange, daca exista asa ceva, sunt si trebuie sa fie publicul tau tinta! Drept urmare, aspectul blogului tau, formatul, modul in care este dispus textul, spatiile de reclama, toate celelalte spatii necesare, gandite etc sunt in concordanta cu piata ta de desfacere, ba, as putea spune ca Buddha’s blog este unul dintre cele mai interesante bloguri pe care le-am vizitat, din punct de vedere al “amenajarii”. La cat ma pricep eu! Sunt sigura ca asta conteaza, dar nu am caderea si priceperea sa fac diferente la acest nivel. Ma pricep foarte putin la bloguri! Unde ma pot hazarda sa imi dau cu parerea, asta neinsemnand ca ma pricep mai mult, este asupra naturii continutului si formelor de expresie. Cu totul si cu totul, din punctul meu de vedere! Conditionat, desigur, de experienta mea estetica si experienta mea de lectura. Iar, in aceste registre, Alexandru Negrea ( Budha) a fost, realmente, o surpriza placuta!

Imi plac: aplombul cu care scrie, puterea de munca (are texte lungi…alea pe care veti reusi sa le faceti lungi…ca, altfel, va fi foarte frustrant), respectul pentru gramatica si ortografie, am apreciat mult acuratetea, ideile bine cristalizate, lipsa floricelelor, forta, mesajul bine definit si delimitat, formele scurte de cinism la care apeleaza, descrierea filmului exterior din care lipsesc fotogramele care ar putea plictisi sau crea sentimentul de redundant, mi-a placut seriozitatea (insist in a-l suspecta de seriozitate in munca pe care o depune pe blog). Blogul sau arata ca o revista; aproape duce singur o revista in spate, ceea ce nu este putin lucru! (Cu exceptia articolelor scrise de Junky, articole de segment clar, cel muzical…si alea bine scrise si cu umor, dar cum stiu ca Junky e un tip inteligent si cu umor, voi lasa discutia despre Junky pana voi scrie despre Junki )! Cu siguranta, pentru a-si sustine blogul, Buddha trebuie sa citeasca, sa fie informat, sa fie la curent, sa aiba pareri, puncte de vedere, sa aiba timp, putere de munca si chef ca sa le scrie, stiinta de-a le scrie, suport motivational. Nu stiu cat castiga de pe urma numeroaselor reclame de pe blogul sau, acestea fiind aproape sigla langa sigla, dar, si, asa, in ideea ca ar castiga suficient sau foarte mult, seriozitatea si munca, pe care o depune pentru a avea un blog, cum il are, sunt, cu siguranta, de apreciat si sunt, cu siguranta, calitati indiscutabile. Notez ca imi pare absolut de bun simt ca un autor responsabil care munceste cat munceste el pentru blogul sau – va asigur ca munca asta nu e usoara – care are ceva de spus, stie ce are de spus si isi pierde timpul spunand ceea ce are de spus, repet, mi se pare, nu normal, obligatoriu de bun simt, sa poata trai bine, chiar foarte bine, de pe urma unei astfel de munci, iar daca lucrul acesta nu se intampla, e dovada clara ca traim intr-o lume de nebuni!.

Cred ca Alexandru Negrea (Buddha) este un tip inteligent, talentat ( cu cateva luni in urma, absolut intamplator, cautand cu totul altceva, am nimerit pe blogul sau si am citit un post pseudo-sentimental, de fapt, non sentimental, un fel de replica, comentariu la sentimentalismul altora, care m-a inhatat, de la primele fraze si l-am citit contrariata, in intregime si, pe alocuri, jubiland, in conditiile in care, nu eram de acord cu premisele lui, parerile mele nu coincideau cu parerile sale, dar articolul era astfel scris si structurat, incat l-am citit cu deliciu si cu interes. Desi ma grabeam si cautam altceva, am ramas si am citit vreo doua ore pe blogul lui. Dupa, asa cum au facut chinezii cu busola si feng shui-ul lor, l-am uitat, dar m-am intors, iarasi la el, cand am avut nevoie sa scriu! Va dati seama, fie vorba intre noi, cam ce nevoie au avut chinezii de feng sui, daca, dupa ce au uitat ca l-au inventat si l-au mai avut odata, l-au reinventat si l-au reinventat la fel?! Lasa busola, ca aia s-a dovedit a fi necesara! ). Mai cred ca Alexandru Negrea ( Buddha) este un tip responsabil, determinat, de forta, de incredere in activitatea asta de a scrie, asa, in bezna mintii, pe aratura nimanui, pe o chestie de-asta care se numeste blog, pe care nu i-o promoveaza cineva, n-o poti cumpara de la o taraba, mie mi-a castigat increderea, aprecierea, cred ca are unul dintre cele mai bune bloguri din cate am citit! Ii urez succes in continuare si, tin sa adaug, cu toata pornirea, ca il invidiez pentru perseverenta, determinare si puterea de munca! Restul calitatilor de a fi autor de texte, care nu mi-au scapat si pe care le-am adus in discutie mai sus, sunt in gestiunea lui si las invidia deoparte ca sa nu fiu penibila J!
… Serios, Buddha (asa cum nu te cunosc si habar n-am daca ma vei citi vreodata!), mi-a placut blogul tau, asa, cu tot balamucul care mi s-a parut mie ca ar fi (culori, reclame, chenare, spatii, puncte, puncte…alea, punctele, puncte m-au enervat cel mai rau; cum vroiam sa citesc ceva, ma izbeam de ele! Si, fii sigur, ca nemultumirea asta e un compliment! ). Sunt sigura ca asa trebuie sa arate un blog profesionist sau care tinde spre asta, indiferent ce-ar insemna asta! Daca eu si cei ca mine am putea gasi mai usor arhiva, am putea citi mai liberi si mai in voie articolele si am fi cu totii mai castigati! Si tu si cei ca noi! Om fi noi oameni care citim carti, dar, la o adica, putem citi orice, nu de alta, dar avem obisnuinta sa citim si ne si place! Nu din fanfaronada, nu pentru ca ne plictisim, nu pentru ca nu avem ce face intr-o recreatie sau pentru ca vrem sa fim in pas cu o anumita moda, ci, pur si simplu, pentru ca ne place sa citim! In rest, stima si aprecierile mele!

Va invit sa-l cititi pe Buddha, desigur, daca reusiti sa gasiti arhiva si aveti rabdare sa dati click si pe titluri, dupa ce ati dat pe puncte, puncte si n-a fuctionat! Nu va lasati inselati de culori, reclame, chenare, aparenta tabloidizata ( presupun ca e forma de estetism cea mai avansata in materie de bloguri) care ar putea pacali ca textul e usurel; textul e bun!
Read more...

Nu mai conteaza ce invat, ma prostesc oricum!

Ajung tarziu acasa. Atat de tarziu si de obosita, incat nu-mi pot deparola laptopul. Adorm, regretand multe, ferindu-ma sa sper lucruri exacte. Prezentul e aglomerat, multe lucruri din trecut, dinadins refuzate, dinadins refulate…in mod bizar si infricosator, viitorul se leaga mult de trecut. Uneori, am sentimentul ca nu mai stiu cine sunt, ce caut, ce vreau! Mananc otova, traiesc otova, citesc pe apucate…nu mai am timp nici sa ma plimb. Cu asta ma impac cel mai greu! E patru dimineata, ma trezesc la opt! Ar fi trebuit la sase… Dorm putin de foarte mult timp! Mai dorm, cand apuc, cate saisprezece ore. Sper cu precautie de foarte mult timp! Intamplarile ma gasesc, debusolata si abulica, pe unde se nimeresc sa fie, pe unde, din inertie, raman din intamplare. Intamplarile vin in intampinarea mea, nu eu in intampinarea lor. Mai visez, rar, ce nu mai vreau sa visez. Ma trezesc, dimineata, incarcerata, din toate directiile, de impresia lipsita de orice actualitate a visului.

Imi spun ca am meritat orice lucru neplacut din existenta mea si, asa, am energie pentru intreaga zi. Nu in forma in care si-o spun victimele; n-am nici macar patosul acestei maretii. Imi spun ca am meritat, pentru ca nu am facut alegerile corecte, mai mult, ma salvez, spunandu-mi ca, acum, voi avea de invatat multe de pe urma lor. Se intampla, uneori, ca in tristete sa te trezesti foarte satisfacut! Camus era de parere ca Sisif trebuie sa fi fost tare incantat ca-i determinase pe zei sa-i dea pedeapsa vesnica de-a cara, la infinit, bolovanul acela. Urca muntele acela, hlizit tot, cand nu-l vedeau zeii si peste poate de satisfacut! Nu cred ca Sisif fusese atat de nebun, dar varianta pe care o propune Camus il salveaza pe Sisif de fatalitatea unei disperari, grau de imaginat si greu de dus. Motiv pentru care, accept, jubiland, lumina si solutiile regizorale pe care Camus le aseaza pe drama lui Sisif. Evident, ca si Camus, pentru a ma salva de intalnirea cu angoasele mele, intalnire atat de riscanta, il sacrific pe Sisif si n-am pic de consideratie pentru drama lui. Categoric, astea sunt cinism si neomenie! Uneori, pentru a ne salva de groaza unei tragedii, recurgem la ele. Cam atat de putin suntem dispusi sa ducem! Si, in felul meu pocit si limitat, ma bucur ca putem gasi puterea si fantezia unei asemenea necuvinte… Am multe de invatat, multe de uitat, multe de schimbat la mine, multe de lasat pentru maine…. Atat de multe, incat ar trebui sa angajez personal. Apoi, sa muncesc sa platesc personalul si sa uit cu totul de nemultumirile legate de mine. N-o sa fac asta, nu sunt atat de inteleapta!


Nu sunt un om bun, nici n-as avea cum! Nu sunt un om frumos, nici n-as avea cum! Micul meu spatiu privat a contat, intodeauna, foarte putin pentru mine. Motiv pentru care l-am si largit atat de mult, lasand portiuni intregi intacte. N-am stiut, n-am presupus, n-am stiut cum sa fac sa dispara aceasta neomenie! Am trait prea mult timp cu mine si am capatat fixatia sa ma protejez, alungandu-ma! Cu toata bezmeticeala, am vazut, uneori, in asta, o forma de putere. Ca orice om slab, m-am abandonat si am abandonat, inainte de a fi abandonata. Uratenia face sa nu ma fi prins, vreodata…cum nici acum, scriind, nu ma prind, speculez, fara credinta, in urma unei logici care nu-mi apartine. Decat, asa, la nivel contemplativ si la indemana bunului simt mimetic. Insusit, la suprafata, ca orice maniera, care nu-si arata necesitatea in micul spatiu privat.

Am atata de invatat si atatea de invatat…!! Uneori, pare ca doar atat ma intereseaza. Pare, in sensul ca asa traiesc! Daca n-as sti ce inseamna asta, as fi foarte nemultumita de mine! Ma feresc, cu aceeasi precautie, sa fiu impotriva mea. Am admis, deja, ca nu sunt si nu am cum sa fiu un om bun. Nu e singura mea mare ratare, mai am un intreg cortegiu. Intre timp, le port, umile si hidoase, in mine, intrebandu-ma cand, naiba, termin teancul de carti de la capul patului. Din ce in ce mai mult, stiu mai putine lucruri si ma prostesc! Nu stiu cum, naiba, se intampla tampenia asta!!

Se intampla, in timp ce eu nici macar nu am curaj sa regret intamplarile pe care nu le-am trait, greselile pe care le-am facut, oamenii pe care i-am pierdut sau cei pe care nu i-am cunoscut, iertarile de care n-am avut parte, pentru ca am avut grija sa fac sa nu le merit! Evident, in ciuda tuturor sacrificiilor, eu totusi ma prostesc! Uneori, ma gandesc ca voi merge la scoala si peste zece ani si voi deveni din ce in ce mai proasta! Daca n-as stii ce urmari are disperarea, as fi disperata!

Intre timp, s-a facut cinci! Intodeauna, intre timp, se face cinci. Mi-am aruncat ochii pe-“un” Marin Sorescu. “Lumea asta, daca nu-i tocmai o receptie, e un spectacol. Deschizi o usa si calci in miracol”… Spune el…

“E mai bine sa pari fericit”, spune Camus, dar mi se potriveste mai bine o alta cugetare a autorului: “Totul e ingaduit, exclama Ivan Karamazov. Si in aceste cuvinte, presimtim absurdul.”

De fapt, s-a facut sase. Aud, cu stupoare, ca-n miezul atator betoane exista pasarele. Nu stiu ce cu ce nu se potriveste, dar parerea mea e ca, daca ceea ce aud se numeste cantat, canta infiorator! Nici nu mai stiam ca exista pasarele pe lumea asta. Cel putin, nu in intersectia in care locuiesc.


Urasc caldura, urasc vara! Nu cred sa fi urat, vreodata, ceva la fel de mult pe lumea asta!

Cumva, vara ma absova de multe obligatii, iar asta ma scoate din minti! Trebuie sa am fata de vacanta si niciun comerciant nu comercializeaza astfel de masti! O prietena, actrita, imi spunea, ieri, ca vine vara si trebuie sa fie neaparat fericita. Cum, naiba, o fi sa trebuiasca sa fii neaparat fericita?! Nu ca nu ar fi o obligatie fata de tine, nu ca ar fi de refuzat asa ceva, dar cum sa-ti propui si sa nu te abati de la asta, stiind ca este vara, iar vara trebuie neaparat sa fii fericit?! Si daca nu esti, ce faci?!... Ea mi-a spus ca te prefaci si iti dai toata silinta! In plus, faci si acele lucruri pe care nu le-ai face in mod normal. Pentru ca, in vacanta, este permis orice! Avea dreptate Camus, in aceste cuvinte, presimtim absurdul.

Intre timp, am tot batut campii, n-am mai dormit si trebuie sa plec. Chiar daca, deja, e vara si trebuie sa fiu fericita, cum, probabil, avem obligatia sa fim si fara sa fie vara… Nu mai postez, postez, la un moment dat, cand ma intorc acasa, pentru a pleca iar. Ce fericita sunt ca este vara! Ajung acasa, cand ajung si sunt ca un porc! Ma spal, ma schimb, mai tarziu…sunt iar ca un porc. Neindoielnic, in Bucuresti e o mare fericire sa fie vara!
Read more...

Dementza!

Stiti sentimentul acela ca ai o linie telefonica directa cu cineva? Adica, ai un aparat in casa, altcineva are un alt aparat la fel, doar ridici receptorul si vorbesti! Fara sa formezi ceva. Uneori, ridici receptorul si nici nu vrei sa vorbesti! Legatura s-a facut subit, auzi respiratia celuilalt, e acolo, nu e nevoie de “alo”! Alteori, rastorni receptorul din greseala…legatura s-a facut, iar tu doar stergeai praful!

Te urci, intr-o zi, cu bezmeticeala, pe casa si tai firele!
Read more...