Fix amenintarile ne lipseau!

Sunt sigura ca alte popoare au luptat, in locul romanilor, pentru drepturile democratice ale romanilor! Romanii s-au trezit, traumatizati si fortati de imprejurari, cu ele pe cap! Motiv pentru care nu au ce face cu ele si nici nu fac! Se duc sa voteze, asa cum se calca in picioare si pentru apa de Boboteaza din biserici. Fac ce face toata lumea! Noi n-am ajuns inca la nivelul de constiinta, suntem, inca, la nivelul de gloata!

Acum cateva seri, am vazut-o pe Ileana Ciuculete la tv, evident, unde altundeva decat in celebra emisiune de baliverne ieftine a celebrului barfitor Cristi Brancu. Ileana Ciuculete evalua, alaturi de amfitrionul barfelor, vedetele autohtone.

Ca doamna Ileana Ciuculete, altminteri o mare cantareata, era la gara cu cascadoriile dumneaei de observatie si evaluare e, categoric, de netagaduit, netagaduit in sensul de oripilant…dar ca o artista ca dumneai se expune prejudiciant si fara sens sa devina mahalagioaica categoriilor ieftine de imagine e, neindoielnic, jenant pentru cariera artistei si asteptarile noastre. Batand campii ca in folclorul hibrid pe care dumnaei il interpreteaza, stimata artista si-a dat cu parerea despre viata personala, viata de cuplu si viata sexual-adulterina a unor artisti de pe piata, cu acelasi aplomb cu care o face pe fetiscana nurlie cand povesteste despre viata dumneai amoroasa. Binenteles ca toti erau prietenii ei, si Cerebel si Smiley (ca doar e de varsta lor, sunt in aceasi gasca si interpreteaza acelasi gen!) si Botezatu si Enache si nu mai stiu cine. Distinsa doamna a descoperit o metafora pe gustul dumneai estetic-muzical si a spus-o cu satisfactie “intelectuala” ori de cate ori a avut ocazia, adica, de fiecare data, cand trubadurul barfelor o punea si pe distinsa doamna sa barfeasca. Doamna Ileana Ciuculete a conchis, asadar, de fiecare data si pentru fiecare barfit in parte, ca omul “trece prea usor de la o nota muzicala la alta”. Ce frumos! Ce arta a rostirii si a evaluarii! Numai o doamna a notelor inalte putea face astfel de diferente oratorice si de logica! Ma rog!

Doamna Ileana Ciuculete i-a facut albie de porci pe toti pomenitii in emisiune si nici nu se putea altfel, din moment ce era invitata in hidoasa emisiune a lui Cristi Brancu. Emitea judecata de valoare dupa judecata de valoare, isi da cu certitudinea smintita despre toti pomenitii, ii certa pe toti ca n-au urmat exemplul dumneaei de viata si amor si, desi habar n-avea cu cine isi imparte viata fiecare, declara, ca vraciul satului, ca toti canta la prea multe note, metafora dumneai preferata. Habar n-avea ca Cerebel e insurat sau ca Smiley e cu Laura Cosoi (a descoperit uluita asta), a facut pe autostiutoarea, vorbea ca si cum ea si baietii golaneau impreuna…ce sa mai, pe folclorul certitudinilor sale, ii denunta pe cei doi si pe toti de care era intrebata, ca umbla azi cu una, maine cu alta si era foarte suparata ca nu fac si respectivi ce a facut ea. Neimportant ca nimeni nu stie ce a facut ea! O doamna aflata la mine in vizita mi-a spus ca ea si-a lasat barbatul si a luat barbatul alteia. Asa m-am lamurit de ce doamna folclorista se comporta si vorbea ca si cum ar fi golanit pe coline cu adulterinii pe care ii frunzarea. Ma rog, pe toti ii sfatuia sa se insoare mai repede! Poate ca doamna, dupa ce si-a pus la punct viata amoroasa, a facut scoala de popi si marea taina a cununiei a devenit obsesia vietii ei.

Neputand sa nu il pupe bine si amoral pe Cristi Brancu (in fond, omul o invitase sa faca pe judecatorul suprem), Ileana Ciuculete l-a sfatuit pe Cristi Brancu sa candideze la functia de presedinte de stat, pentru ca dupa chivernisita sa parere de artista a notelor, toata tara l-ar fi votat pe ilustrul barfitor. Inteleg ca doamna Ileana Ciuculete castiga o groaza de bani de pe urma nuntilor bietilor oameni din tara asta, de ce, naiba, doamna Ileana Ciuculete are o parere atat de proasta despre oamenii care i-au facut viata lipsita de griji si de ce isi bate joc de ei, public, greu de inteles! Cum a putut pretinde doamna ca o tara intreaga l-ar vota pe Brancu, jignind atata lume, iarasi greu de priceput! Pe de alta parte, doamna a dat-o pe golaneala toata emisiunea, asa ca n-am priceput nici de ce a facut-o pe golanca, daca ii ardea asa buza sa indemne la sfintele cununii pe toti ratacitii. Ma rog, ne-am obisnuit cu totii ca “artistii” din tara asta sa nu aiba niciun fel de coerenta cu ei sau cu spusele lor, motiv pentru care pare absolut lucid ca oricine care apare mult la tv sa poata aspira si candida la functia de presedinte!

Presupun ca predictiile folcloristei i-au dat mult de gandit lui Cristi Brancu, motiv pentru care, doua zile mai tarziu (habar n-am daca vad emisiuni in reluare, asa ca descrisa cronologie e aleatorie), Cristi Brancu si nevasta-sa au facut o emisiune in care Cristi Brancu era presedinte, iar nevasta-sa, evident, era cea mai desteapta si mai sexy! Nu pentru ca, in actoria-i jalnica si jenanta, o juca pe Elena Udrea, ci pentru ca se juca, evident, pe ea. Pacatul in care “artistele” gen cad ca inecatele. N-am vazut mult, dar ce-am vazut mi s-a parut odios! Urat, vulgar, nejustificat, ieftin, jenant! Binenteles ca in imaginatia lor tupeista credeau ca noi, astia betegii la cap, credem ca ei fac divertisment si ca stam bezmeticiti de extaz in fata televizoarelor! Cine, dracu, le da astora bani ca sa faca asemenea numere de circ ieftin la tv si de ce?!

Nu m-am uitat cateva luni la tv, m-am uitat doua zile si mi s-a luat iar pentru cateva luni. Am mai vazut si circul electoral imprastiat ca ciuma peste tot, i-am mai vazut si pe disperatii care vor sa fure si in urmatorii patru ani, mancandu-se intre ei ca sacalii si comportandu-se ca la usa cortului, dupa ce se milogeau si faceau pe armata de ingeri a Domnului, sa ma ierte Dumnezeu! Macar pe acestia i-am inteles, in fond, furasera douazeci de ani, e lesne de inteles ca n-au niciun chef sa-i lase si pe altii sa fure. Evident, locurile trebuiesc pastrate cu strajnicie, milogeala, amenintari, disperare. Si eu as face la fel! Au toata intelegerea mea!

E lesne de inteles ca aproape toate televiziunile dau in Basescu. Acest lucru devine enervant! O atare insistenta, ca orice insistenta in sine (si ca filosofie), naste suspiciuni constiente si inconstiente. Nu zic ca Basescu nu merita terfelit, orice om politic care candideaza la o functie inalta in stat merita terfelit, actiunea, in sine, constrangand electoratul la o bruma de criterii de discernamant, dar sa vezi armate de papitoi care fac pe purtatorii de cuvant a gandurilor si parerilor tuturor romanilor, pe la toate tv-urile astea comerciale, dand pe dinafara de injurii, comentarii jenant nepertinente, asocieri si delimitari de pestera, bazaconii psihotice si elucrubatii manipulator-ghiolbanesti, chiar ca te apuca furia, nu de alta, dar trebuie sa-ti aperi demnitatea de om si demnitatea de a avea optiuni, altele decat cele manipulate si aruncate ca petardele de cei mult mai retardati ca tine. De ce, naiba, de atata amar de decenii, in numele natiei asteia vorbesc doar retardatii??!! De ce ei apar la tv, ei sunt lideri de opinii, ei au tupeul de-a trasa directii si directive, de-a sadi impresii, de-a cladi certitudini?! Ce, dracu, e in neregula cu natia asta?!

Sunt de acord ca Basescu sa nu mai fie votat, sa nu mai aiba aceasta sansa, Basescu a fost votat de studenti, de intelectuali, de oameni cu planuri reale, oneste, de oameni cu ganduri si constiinta. Oameni care credeau ca se mai poate schimba ceva, care mai credeau intr-un destin obiectiv, demn de dreptul natural al unei natiuni, oameni care vroiau sa lupte si maine pentru drepturile lor nenorocite. Basescu a parut, la momentul respectiv, o sansa. Studentii se inghesuiau la toate sediile de votare sa-l voteze, toti oamenii cu scaun la cap au crezut in el si l-au votat cu entuziasm scolaresc. Ce-a facut Basescu pentru acesti oameni?! Realmente avea o obligatie fata de ei, oamenii acestia au luat o decizie care ar fi trebuit sa-l oblige pe viitorul presedinte la la o incalculabila responsabilitate. Basescu ar fi trebuit sa faca, nu ceva, ci multe pentru oamenii de valoare din tara asta, oamenii de valoare din tara asta l-au votat! Astazi, cuvantul lor ar fi contat! E de presupus ca al lor cuvant ar fi sunat altfel decat cuvantul papitoilor de tot felul, care sunt lideri de opinie. Numai ca atatia ani de comunism nu ne-au maturat de pomana mintile; oamenii de valoare raman inca, dupa sapte decenii, fantomele ingropate adanc in nisipurile miscatoare in care habitam. Hai, sa aveti o viata linistita, domnule presedinte, ca ati trezit niste constiinte doar ca sa aveti electorat! Noi am crezut ca e nevoie de ele, vai de capul nostru!

In alta ordine de idei, nu stiu daca la Cluj sau la Sibiu, am vazut-o pe Elena Udrea huiduita. Oamenii nu sunt asa de inconstienti, numai ca parerea lor nu mai conteaza! S-a facut totul in acest sens! Desi Basescu si toti ai lui au fost bine primiti, Elena Udrea a fost huiduita. Vedeti, doamna ministru ca extravagantele de tot soiul va legitimau mai degraba sa alegeti o meserie “artistica”, cum ati si facut de altfel, dar nu v-ati putut abtine sa nu va desfasurati si in politica, daca tot s-a putut si vi s-a permis?! Acum, presedintele va tinea ingrijorat si stanjenit de mana ridicata in sus, in timp ce electoratul va hulea! Eu, in locul presedintelui, va lasam acasa sau va trimiteam la o parada de moda. Strangeati pe acolo o bruma de electorat in deriva.

Una peste alta, Basescu mi-a parut mult imbatranit. L-am auzit spunand ca pe el sistemul nu l-a invins cum l-a invins pe Emil Constantinescu. Despre ce sistem vorbiti, domnule presedinte si ce inseamna ca nu v-a invins?! Va intreb in calitate de cetatean care v-a votat si caruia n-ati gasit calea sa-i raspundeti pana acum! Mai mult, va intreb si in calitate de cetatean care se pregateste sa va voteze inca o data, pentru ca nu are pe cine vota. Deci, ce inseamna ca nu v-a invins sistemul si de ce mi-ati adresat aceasta informatie?! Macar in campania electorala sa-mi amintesc ca e dreptul meu sa cer lamuriri!

Orasul e plin de pancarte electorale. Nu crezi nimic, nu simti nimic; afisele cu Tudor Gheorghe care concerteaza la Sala Palatului macar iti starnesc un climat afectiv. Romania este o tara saraca si, din saracia ei lucie, din doi in doi ani, din patru in patru ani, arunca, inutil, fonduri necesare oriunde altundeva, pe campanii electorale. Ok, se poarta peste tot in lume, numai ca in putine locuri in lume pensionarii isi iau din pensie, dupa ce platesc darile, o sticla de ulei si-o punga de zahar. Motiv pentru care pot fi cumparati cu o sticla de ulei si-o punga de zahar! E pensia lor pe luna, pentru o pensie in plus, faci orice! Si nu numai pensionarii sunt in situatia asta. E evident de ce in campaniile electorale din Romania e ca la jocul de carti dintre mafioti. Mai mult, cei care pot hotari, in astfel de momente, pot fi manipulati si cumparati atat de usor! O tara se ridica pe valori autentice, orice am crede noi sau habotnicia si lacomia unora; in lipsa acestora si a sigurantei pe care ti-o ofera existenta acestor valori sau a legitimitatii puterii lor, alegerile democratice se transforma in rulete rusesti. Niciodata nu stii cine va incasa glontul!

Ma uit la pancartele cu Crin Antonescu si mi-e mila de om! Ce-o fi fost in capul lui cand si-a scrijelit sloganul ala, nu stiu! “Revolutia bunului simt”! Hai, sa fim seriosi! Revolutia bunului simt nu are niciun sens pentru noi, in plus, ambii termeni, impletiti nefericit, au indice traumatizant pentru constiinta specifica a romanului! Cuvantul “revolutie” nu te duce cu gandul la nimic bun, ne aminteste numai de tradare, minciuna, farsa, improvizatie, joc facut de altii, neintelegere, facatura, baliverne si insulta grava. Termenul de “bun simt” ne amendeaza si, mai rau, si ne amendeaza de multe decenii!

Romanului nu-i place sa i se aminteasca de bunul simt, bunul simt nu e un refugiu, un aliat, o sursa de siguranta, fericire, izbanda etc… in plus, nu avem o educatie in acest sens! Nu conteaza ceea ce pretindem sau ceea ce ne-ar place sa credem despre noi, societatile mult mai civilizate au o intreaga istorie a bunului simt, o lunga poveste a campaniilor sociale, morale, educative si lingvistice de acomodare sociala, morala si etica cu termenul, de implementare a lui, bunul simt nu este, asa, doar o filosofie frumoasa, care suna bine! Este o realitate pe care noi n-o cunoastem, parintii nostri n-au cunoscut-o, e un ceva alaturi de care nu ne simtim in siguranta si care ne amendeaza permanent. Numai gandul la aceast termen ne inspaimanta!

In Romania, cei cu bun simt au pierdut mereu, au fost ratatii, saracii, neispravitii natiei asteia! Marlanii, mitocanii, hotii, escrocii, incultii, dubiosii, papitoii si cei lipsiti de scrupule si de bun simt au fost “smecherii” lumii noastre, invingatorii ei! Ei si copiii lor! Comunismul a anihilat valorile, a pus in functii de conducere si decizie toti mitocanii, ei au devenit aristocratii comunsismului si lumii noastre, iar noi suntem urmasii lor! De unde, dracu, maniere si bun simt?! Aristocratii revolutiilor noastre si-au facut scoala manierelor si eticii la coada marlaniei si a lipsei de etica! Revolutia din ’89 a pus pe postamentul istoriei actuale si viitoare alti escroci si alti marlani! Cine, dracu, vrea sa mai fie de bun simt in tara asta si de ce?!

Si ce e ala bun simt, ca noi nu stim?! Il avem in dictionar, asa cum avem mii de alte cuvinte de care habar nu avem si al caror inteles nu il cunoastem! Bunul simt nu e o “chestie” pe care o iei din dictionar, ti-o pui pe usa si inseamna ca locuiesti intr-o realitate inteleasa! Bunul simt se educa! In plus, cere ani, cere sacrificii, constiinte pregatite, realitati revelatoare si responsabilitatea termenului cu tot cu sacrifiicile cerute.

A avea bun simt inseamna a nu arunca tigari pe strada, a nu urla, injura, a nu ciupi fetele de fund, a nu fura, a avea curaj sa imobilizezi un hot in autobuz, a avea drepturi, putere de cumparare, a avea politia in slujba ta, institutiile statului la fel, a putea lua masa la restaurant, daca nu ai timp sa gatesti, a merge fara frica pe strazi, a pleca dimineata la o slujba sigura si bine platita, a pleca macar o data pe an in vacanta…bunul simt inseamna multe lucruri elementare de care noi nu avem stiinta!

Noi suntem urmasii alora care isi parau vecinul pentru un pachet de unt sau un kg de carne, ai acelora care stiau ca barfa, para, dezbinarea, minciuna, inselatoria si tradarea iti usureaza viata, pe alta linie, suntem urmasii celor care au sfarsit in puscarii sau au ajuns la canal pentru ca invatasera carte, aveau pareri, discernamant si, probabil, aveau bun simt.

Hai, sa fim seriosi, domnule Crin Antonescu, despre ce bun simt vorbiti, ne e frica de el ca de ciuma, este dusmanul nostru, apocalipsa noastra, ne amendeaza, de mult timp, in toate felurile posibile, ne e frica de el ca de ciuma! Cine v-a gandit sloganul si-a batut joc de dumneavoastra! Ne traumatizati profund cu sloganul acesta morbid, daca ne-ar sta in puteri, v-am trimite in purgatoriu! Sa va fie rusine ca amenintati, de pe toate soselele si cladirile, o biata natie consumata, cu sloganul asta fioros, acum, in mizeria asta de campanie electorala! V-ati gandit ca sunteti smecher si filosof, in schimb, ne-ati redesteptat toate angoasele, ne-ati pus, fata in fata, cu toti monstrii nostri si cu toate traumele noastre refulate! Hai, ca aveti tupeu! Stim ca ati vrut, ca tot politicianul, sa strangeti electorat, dar nu asa se fac lucrurile! Cand te afli in fata unui popor, te gandesti, in primul rand, la istoria sa! Nu aia cu Balcesti, pasoptisti, revolutionari si alte fantasmagorii de care nici nu mai avem habar si nici constiinta, ci la istoria care ne-a adus aici! Cea care ne-a facut sa ne lasam condusi impacati de escroci! Hai, ca aveti tupeu, domnule crin Antonescu! Pe langa ca va bateti joc de noi, ne traumatizati! Sa va fie rusine, in plina campanie alectorala, trebuia sa ne faceti pe plac, sa topaiti in fata noastra, nu sa ne amenintati!
Read more...

Bamboo-ul e format din nu stiu cate sute de rulote!

Singurul baiat de bani gata care mi-a lasat, vreodata, o impresie buna a fost Budha! Categoric, Budha este singurul baiat de bani gata misto!

S-a nascut intr-un palat de cristal si clestar, a avut parinti regi, el era print, probabil, ai lui erau bogati pana-n maduva oaselor, dar rasfatatul Budha, cu toate ca era baiat de bani gata, a dat-o pe filosofie si a renuntat la tot! Si-a tras o carpa pe el si a sters-o, de unul singur, sa mediteze. Nu si-a luat cu el nici diamantele, nici tarfele castelului, l-a durut fix undeva de ispititoarele fete din popor, cu care s-ar fi putut culca, profund legitimat, pana la adanci batraneti, fara sa faca vreun efort, print fiind si pudred de bogat. Categoric, Budha a fost cel mai tare baiat de bani gata de care a auzit omenirea vreodata!

Aseara, am fost in Bamboo. N-am mai calcat de vreo doi ani pe acolo, dar, aseara, dupa ce m-am ingramadit la un concert al lui Horia Brenciu (in pofida vointei mele) in clubul Tribut, am plecat in Bamboo, cam tot in pofida vointei mele. Si bine am facut ca m-am dus! Mi-am reamintit cum era Gara de Nord prin anii ’90. Cel putin, cand am fost la toaleta, am fost sigura ca am nimerit prin vreun tunel al timpului sau prin vreo gaura de melc si m-am trezit in anii ’90, in Gara de Nord. Nici nu mai stiu cate cabine de toalete erau insirate una langa alta si bine ca erau! Pe de alta parte, nu pot fi foarte sigura de impresiile mele, pentru ca am avut impresia ca sunt si la Carrefour. Ma rog! Eram in Bamboo si bine c-am fost!

Habar n-am cati bani castiga proprietarii stadionului Bamboo pe seara, dar ceva trebuie sa se stranga, la ce balamuc este acolo! Cred ca daca coborau grecii in togile lor, o puneau de vreun razboi, apoi umpleau treptele si scenele alea, dupa care ne invadau extraterestrii si, ne transau si ne transformau in insecte, mi s-ar fi parut absolut normal! Bamboo-ul e un stadion pe care nu vezi absolut nimic! Nu pentru ca ai probleme cu vederea de felul tau, ci pentru ca esti ca la o manifestatie obscura, ingramadita si haotica in Arabia Saudita. Mai departe de masa ta, nu vezi nimic! Parca ai fi captiv! Ramai tintuit la masa, nu stii unde sa te duci, in plus, masa la care ai apucat iti confera, filosofic si vizual, un minimum de siguranta. Adica, bine ca ai unde sta! Ii vezi numai pe cei de la masa ta, cei de la masa ta danseaza, evident, in picioare, in jurul mesei. In fond, de-aia si-au luat masa! Chiar daca Bamboo-ul e cat un stadion, unde, naiba, sa te duci sa dansezi?! Eu n-am vazut pe nimeni sa plece de la masa, sa se duca sa danseze in alta parte! E ca si cum ar fi sute de petreceri private in Bamboo. Fiecare gasca cu petrecerea ei! Nu stiu de ce credeam, prosteste, ca iesi din casa, mergi in club, socializezi, vezi oameni, te relaxezi contempland multimea necunoscuta! Nu e vorba ca, in Bamboo, n-ar fi existat multime, ca numai asta era, problema e ca multimea suporta, sub nu stiu ce legi necunoscute, o identitate bizara cu o singura entitate, care nu putea fi contemplata mai mult de cateva secunde, singulara fiind si ochiul si simturile de decodare obisnuindu-se cu ea! Ma rog, eu sunt o devoratoare de multimi, ies din casa tocmai pentru a ma relaxa devorand multimi si amanuntele care ii creeaza identitatea…a fost imposibil, pe stadionul Bamboo, sa identific vreo multime! Am vazut o singura entitate uriasa, pe care am consumat-o in cateva minute. Probabil ca asta e rostul, sa stai la masa ta, sa bei pana nu mai stii de tine, sa tragi de niste sticle uriase si sa dansezi in gasca, ca la petrecerile facute in apartament. Nu cred ca poti vedea, intalni pe cineva in Bamboo, daca nu te plimbi ca paznicul sau tarfa cetatii, prin toate cotloanele. Altminteri, e ca si cum ai fi nimerit intr-o rulota, unde ai de baut, ai masa, ai canapele, ai muzica si dansezi intre masa si canapele, pentru ca esti tanar, n-ai unde sa dansezi si esti mort dupa dans. Recunosc, bine ca se intampla si asta! Unde, naiba, ar fi dansat tinerii care vor sa danseze (ca e varsta) si nu s-au infiintat locuri de dans si pentru ei?! Bamboo-ul e joia tineretului si imensul camin cultural al unui altfel de tineret si unui altfel de comunism! Toti sunt egali si toti fracturati de politica destructuranta a ideologiei.

Am stat toata noaptea cu ochii priponiti in dansul celor de la masa unde am nimerit. Stiu pe dinafara cum dansa gasca de fotomodele si cum dansa Codin Maticiuc! Acestuia din urma ii stiu toate miscarile si toate fentele. Stiu si de cate ori fuma si de cate ori bea. In fond, pentru Codin Maticiuc am iesit in club! Pe de alta parte, cum eram inconjurata de un zid viu de trupuri, care dansau si nu mai puteam vedea nimic in jur, uitandu-ma (ca oricum nu aveam cum sa vad si altceva) numai la Codin Maticiuc, cum e si firesc, omul mi-a cazut drag. Am vazut ca omul are nasuc carn, are un zambet adolescentin, se pupa cu toti prietenii si pe un obraz si pe altul, danseaza foarte vesel cu toate fotomodelele de la masa, nu face diferente, asadar, am conchis ca omul e cumsecade si merita sa fie privit cu drag cand danseaza pe masa. In plus, avea o camasa in carouri juvenile, fara maneci, prietena mea mi-a spus ca el sau familia lui are un orfelinat, iar Codin Maticiuc iese cu copiii orfani la masa la restaurant, asta mi-a parut demn de respect, asadar, l-am absolvit formal de intamplarea enervanta ca este copil de bani gata si danseaza noapte de noapte prin cluburi, fumand trabuc, am facut abstractie de trabuc si de averea pe care o duce in spate si l-am privit ca pe-un adolescent, care danseaza fericit peste poate, intr-o rulota (fiindca a pierdut joia tineretului de la caminul cultural), inconjurat de o gasca de femei inalte in slabe. Cum nu puteam vedea altceva, le stiu pe dinafara si pe fotomodele! Stiu cum dansa fiecare, care avea parul tapat si care nu, care folosesea sampon pentru volum (nu ca m-as pricepe, dar, daca stai o noapte intreaga cu ochii doar pe cateva fizionomii, incepi sa faci niste diferente, sa nascocesti niste ganduri, in fond, omul are obisnuinta gandului mai mult decat obisnuinta distractiei. Sau asa ar trebui.). Am mai incercat sa presupun care dintre fete prezentau lenjerie intima si care carpe, nu ca m-as pricepe, dar trebuia sa ma gandesc la ceva, inghesuita in rulota aia. Am presupus ca cele mai slabe prezentau lenjerie intima, apoi m-am razgandit. Oricum, stiu pe dinafara care dintre ele erau topite dupa Codin Maticiuc. Asta e cel mai simplu de priceput.

Cu o luna in urma, absolut intamplator, la Predeal, am stat la o masa cu Alex Erbasu. Am vazut ca nici acesta nu musca. Ba, culmea ciudateniei, parea imbufnat si trist ca lumea nu-l iubeste! N-am inteles care lume, lumea in general, cunoscutii, prietenii, tabloidele si lumea tabloidelor …ma rog, omul era trist ca lumea nu-l iubeste! Si omul fiind tot baiat de bani gata, mi-a parut bizar ca are o asemenea preocupare. M-as fi asteptat sa fie amarat ca nu-l iubesc toate fotomodelele sau ca nu exista destule fotomodele pe pamant cu care sa se iubeasca. Nu, omul era amarat ca se scriu atatea prostii despre el si, drept urmare, a devenit un personaj reprobabil, deloc tinta admiratiei si a afectului. Recunosc, imi venea sa rad. Apoi, m-am constrans in a fi serioasa cu tristetea omului si sa admit ca ar putea avea vreun sambure de adevar. Daca as fi avut timp sa pariez pe veridicitatea personajului, probabil ca, acum, as fi avut cateva certitudini. Din pacate, n-am vreo certitudine, dar, repet, mi s-a parut bizar ca, la cinci dimineata, dupa o noapte de distractie, pe om nu-l interesa huzurul in care traieste, nici daca este iubit de fotomodele, nici daca sunt suficiente fotomodele pe lume, ci omul era preocupat si amarat ca lumea nu-l iubeste! Sunt un om plin de slabiciuni, mi-a parut frumos si cumsecade ca saracul baiat bogat avea astfel de preocupari, aceasta tristete mi l-a umanizat si infrumusetat si m-a facut sa-l iau in serios. Veti riposta, veti spune ca nu e mare scofala sa vrem sa fim iubiti, si tiranii si-au dorit asta, si calaii si psihopatii…si asa si este! Nu e mare scofala! Dar mie mi-a placut ca omul mai avea si la altceva la care sa se gandeasca in afara de fotomodele si mai avea si alte motive de tristete. Ma asteptam ca singurele motive de tristete sa fie cauzate de faptul ca altii comanda mai multe sticle de sampanie si mai mari si se culca cu mai multe fotomodele. Ca ii pasa de restul lumii, lume civila, care nu era nici “fotomodela”, nici formata din vedete tv, nici acoliti ai cluburilor de fite, ca ii pasa, asa, abstract si poetic, de parerea si iubirea lumii intregi…ca e din vanitate, ca e din egoism sau afirmare si stima de sine…bine ca-i pasa, tot e ceva! Mai rau era daca nu-i pasa! Nu ma asteptam sa-mi placa Alex Erbasu ca era trist si bosumflat ca nu-l iubestea lumea! Lumea, acest tot generic, de care fericitul, petrecaretul si craiul Alex Erbasu parea sa nu aiba nicio idee! Cand, dracu, sa ai, cu atata distractie si atatea impresii?! Uite ca omului, in ciuda “programului incarcat”, ii pasa! Ba, mai mult, era tare amarat! Bosumflat si amarat, a plecat sa se culce. Vulnerabilitatea lui m-a facut sa-i dau o bila alba. V-am spus, am o mare slabiciune pentru “slabiciuni”! Si cum banuiam, din ceea ce citisem/auzisem despre el, ca singurerele lui motive de tristete sau de fericire ar fi femeile, distractiile si camarazii de distractie, m-a surprins sa-l vad atat de bosumflat ca el si “lumea” nu au o relatie buna!

Prin filmele idilice, filmele indiene si toate filmele de smuls lacrimi, am vazut, cu totii, ca si saracele fete bogate plang. Nu ca n-ar fi uman ca fapt fizic, dar ca filosofie, pare, asa, o comicarie de nedescris. Nu stiu de ce! Poate pentru ca acesti oameni nu pregeta in a-si permite tot ceea ce le pofteste sufletelul, iar noi purtam, alaturi de altele, si dogma unei filosofii care ne spune ca: “Desi totul ne este permis, nu totul ne este de trebuinta!”. Alaturi de un milion de atuuri pe care le aduce privilegiul de-a-ti permite sa faci si sa obtii orice, fara sa faci eforturi de nedescris, acelasi privilegiu (de a fi bogat) cara dupa sine cateva incoveniente “mici”. In afara acelora care au tot interesul sa se afle in preajma ta sau sa obtina, dobandeasca de la tine ceea ce-i determnina sa te admire sau sa te cultive ca persoana, oamenii astia pornesc la drum “handicapati”. Nimeni nu crede in ei, real, cu adevarat! Parca ar fi, in mintea si reprezentarea celorlalti, niste oligofreni, pe care nu-i legitimeaza decat bunurile si puterea acestor bunuri. Real, n-au vreun fel de credibilitate si orice ar face, parca ar fi blestemati sa ramana in afara ei. Daca nu vrei ceva de la ei, iti par niste papitoi! Nu-i crezi, nu-i respecti, ii dispretuiesti, iti par ridicoli, in ciuda faptului ca ii invidiezi. Sa fie aceasta fata nevazuta, fata cealalata a monedei?! De-asta o fi sters-o Budha din palatul parintilor doar cu o carpa pe el?! Daca ar fi avut mai multe carpe, ar mai fi putut fundamenta o filosofie, ar mai fi fost crezut, ar mai fi avut acoliti, ar mai fi dat numele unei religii?! Cine stie!

Una peste alta, Budha a fost singurul baiat de bani gata care a castigat stima umanitatii! Este singurul baiat de bani gata pe care-l plac! Nu pentru ca a renuntat la averea parintilor, ci pentru ca a avut multe ganduri… Atat de multe, incat ele au devenit o religie. Gasesc ca n-are vreo legatura lipsa gandurilor cu averea mostenita, e trist sa nu le ai si cu avere si fara!

Bine ca am fost, aseara, in Bamboo! Cat am stat pe o scara si am reusit sa ma uit in jur, am inteles, inca o data, de ce e atat de mare lupta pe ciolan. De ce fetele isi doresc si fac orice ca sa apara la televizor (evident, vor fi cumparate dupa la un pret bun), de ce barbatii isi doresc sa “faca” bani sau sa apara si ei la televizor. Par a fi singurele lucruri care iti legitimeaza afirmarea de sine si stima de sine. Doamne fereste! Cat am stat pe scara aia, am putut vedea multe din realitatile circului de azi pe pamant! Dar cum nu am vreo fobie reala in acest sens, cum circul omenirii dureaza de mult, mult timp, toate mi-au parut legitime, necesare si bine construite. Ca la circ! In fond, si circul are profesionalismul si exigentele sale!
Read more...

“Efect 30” merge la Cannes!

A venit prietena mea la mine, am decis sa amanam ce aveam de facut si sa ne uitam la serialul acela mult laudat si mult promovat, “Efect 30”. Cred ca aproape toate femeile din lume s-au uitat la “Sex in the city”. Nu din motivele presupuse de barbati, ci pentru ca ni se spusese ca serialul este facut pentru noi. Atat de simplu. Ne plac produsele in spatele carora exista garantia intentiei de-a fi luate in seama ca fiinte cu specific, garantia ca produsul ni se adreseaza. Pentru ca noua ne plac garantiile. In plus, serialul nu avea violenta si, indiferent de unele fronde, exhibitii pretinse, mode de degustare imprumutate, femeilor nu le place violenta, pentru ca, biologic, suntem proiectate sa nastem pui, iar o lume violenta nu asigura siguranta acestora. Iarasi, atat de simplu! Ma rog, ne mai uitam la “Sex in the city.” din acelasi motiv pentru care fumam tigari slim.

O reclama la Kim (tigarile acelea subtiri care acum presupun ca au disparut) realizata in anii ’80, infatisa trei femei singure in savana, imbracate sumar, care ocupa fericite bancheta unui Jeep decapotat si fumeaza tigari Kim. Reclama a placut femeilor, drept dovada ca tigarile Kim s-au fumat in disperare. Femeile din reclama sunt singure, sunt in savana, leii si panterele misuna in jurul lor, ele sunt sumar imbracate, deci vulnerabile, dar, fiindca fumeaza tigari Kim, nu li se poate intampla nimic rau. In plus, fumeaza toate din acelasi pachet de tigari, deci, sunt prietene! Reclama aduce, in prim plan, cultul prieteniei, al solidaritatii, al independentei si sigurantei. Este aproape tot ceea ce-si doreste o femeie. Si asta mai degraba din motive biologice decat filosofice. Evident, barbatii cred ca este vorba de tupeu si emancipare incapatanat inteleasa, in realitate, este vorba de reprezentari inconstiente. Daca trei femei tinere, frumoase, aproape dezbracate, fumeaza linistite in mijlocul leilor si panterelor, sunt fericite si rad in hohote si n-au nevoie de vreun barbat ca sa le protejeje, in plus, impart fara invidie acelasi produs, efectul e garantat. Nu pentru ca n-am vrea sa ne protejeze barbatii, ci pentru ca ei nu ne ofera aceasta garantie. Acceptam sugestia care ne ofera garantia, pentru ca vrem garantia! Daca pentru aceasta garantie e mai bine sa nu avem barbati in preajma, acceptam. In sine, pentru o femeie, barbatul trebuie sa fie tot o garantie. Urmeaza sa aducem pui pe lume si nu putem fara garantii. Sugestia ajunge si ea la stimulii nostri biologici.

Acum! Eu si prietena mea ne-am uitat la bazaconia de “Efect 30”. Promourile ne infatisau patru femei fericite imbracate in rosu, intr-un decor diafan, mobilizator. In plus, aveam in cap serialele gen de referinta. Presupun ca daca otrava ar fi vanduta in recipiente frumos si ispititor colorate, unde pe eticheta vezi un coctail (?) din fructe, oamenii ar muri pe capete, iar Romeo si Julieta ar fi trait si acum. Cine stie ce, naiba, ar fi inghitit Julieta in loc de otrava! Reclama la serialul pomenit era …fara vreo legatura cu serialul. Evident, cum se intampla adesea cu productiile romanesti.

Promourile ne aratau patru femei fericite, indepentente, puternice, evident, nu putea sa lipseasca ambientul glossy, glamour. Cand colo, in film, se desfasoara patetic si penibil (si ca interpretare actoriceasca si ca atitudine) patru femei care plang tot filmul, se lamenteaza, jelesc, au voci si fizionomii cazute, evident, plangacioase, sunt neputincioase, infricosate, pline de angoase, castrate, anxioase, parca sunt bocitoarele din “Zorba Grecu”. M-am uitat stupefiata la film…de ce, naiba, ne-au bagat in cap ca ni se adreseaza noua?! Fix asta ne trebuia, sa ne reamintim de conditia femeilor nepuitincioase si infrante! Ma crucesc de multe ori cand vad inspiratia celor neinspirati de-a creea un produs pe care nu-l vroiau. Ba, dimpotriva, intentionau cu totul altceva! Parca ar fi un blestem asezat pe capul lor! Sa vrei, cu tot dinadinsul, sa faci ceva si sa-ti iasa, nu alceva, ci inversul, este, desigur, o tragedie neinteleasa, care are la baza un blestem la fel de neinteles.

In alta ordine de idei, interpretarea protagonistelor, din punctul meu de vedere, a fost groaznica. Din toate punctele de vedere! Cand vroiau sa ne transmita o informatie neutra, interpretau fraza cu patos de jelanie, cand trebuiau sa ne transmita o emotie, o interpretau ca acum doua sute de ani (de ce, naiba, cimatografia a mai trecut prin atatea curente, mai stie naiba!), cand vroiau sa faca pe puternicele si independentele, fie iti rupeau inima, fie te pufnea rasul.

Cand Andreea, care si-a pastrat numele si in film (cine, naiba, putea sa joace intr-un asemenea serial in Romania si sa-si pastreze si numele, decat diva divelor, Andreea Raicu?! Multi erau de parere ca a invatat actorie de la Tudor Chirila, de parca actoria se invata fara sa te prinzi si Tudor Chirila a invatat actoria pe maidan! Omul a invatat-o unde si cum trebuie si i-au trebuit ani. Nu putea sa i-o transmita Andreei prin gripa!)…ma rog, diva, Andreea si din film, aplica pentru un post de redactor sef la gazeta unde lucreaza (presupun, ca n-am inteles nimic) si, aplicand pentru post, este atat de matzaita si plina de jelanie si inainte de a aplica si dupa, incat te intrebi cum, naiba, de are tupeul sa pretinda postul respectiv?! In fond, postul de redactor sef cere putere, stabilitate si fermitate! Daca seful ei din film ar fi acceptat, ar fi insemnat ca nu e zdravan la cap! A fost cu totul obiectiv sa nu accepte, mai mult, nici sa n-o ia in seama, in fond, nici in viata reala, n-ar fi luat-o cineva.

Intrebarea e alta, de ce filmul ne infatisa aceasta intamplare ca pe tragedie si ca pe o nedreptate facuta personajului?! In fond, la interviu, eu nu am vazut decat o femeie slaba, ratacita, cu voce stinsa si atitudine de convalescenta. Cine, naiba, ar angaja o asemenea femeie pe post de redactor sef?! Si filmul a fost plin de exemple din acestea. De fapt, numai de astfel de exemple. Patru femei plangacioase, sfarsite, tunse anapoda, imbracate cenusiu (mai putin o singura secventa in care diva divelor apare cu o floare colorata in piept, peste o bluza la fel de colorata. Presupun ca aia a fost faza glomour si de forta din film! In rest, cadre saracacioase, triste, incadraturi stranse, sugrumate, ca sa nu se vada saracia lucie din jur, cate-un perete neorealist in pseudocompozitia cadrului strans, toti peretii de fundal semanau cu peretii motelurilor ieftine din filmele ce aduc in prim plan promiscuitatea, saracie lucie si nepersonala peste tot, n-am vazut ceva personalizat, o camera, un perete, un pat, o veioza, un birou… Totul era pauper si improvizat fortat si fara viziune, ma intreb daca au avut vreun scenograf sau a aranjat in graba masinistul totul ca sa inceapa, naiba, odata filmarile si sa-si vada si el de munca lui?!

In schimb, nu ne-am dat batuti, nici de aceasta data, chiar daca era vorba de un serial pentru muieri (fiind atat de misogin, eu cred ca era pentru barbati), sa nu ne dam in spectacolul artei mult ravnite! Nu noi, ci realizatorii, regizorii, operatorii! Tipic romanesc! Nu stiu de unde ni se trage, dar pretentia de-a sfasia arta cu dintii, uneori, chiar cu primii dinti de lapte, e mare la creatorul roman. Mai bine nu mai facem nimic, decat sa ne dezicem de la asta! Ce e ala produs cumsecade, coerent cu sine si cu scopul sau?! Nu, domnule, cu serialul acesta pentru muieri plangacioase noi trebuie sa ne prezentam la Cannes! Ca atare, e musai de incadraturi bizare, de unghiuri de filmare anapoda, de intuneric, lumini de fundal si lumini de contur potrivite de exhibitiile din mintea noastra, nu cu filosofia si necesitatea produsului…in fond, obscurul te duce cu gandul la arta, indiferent ce ar insemna arta, peretii cu aspect saracacios, macabru, te duc tot cu gandul intracolo, cadrele stranse pana la sugrumare nu pot face parte decat tot din marea familie necunoscuta a artei, ba, daca mai bagi si panoramare de la dreapta la stanga si zapacesti toata audienta, te-ai scos rau de tot cu arta! Cum s-ar spune, ai mancat arta pe paine!

Nu stiu cine a fost de vina ca episodul ala groaznic pe care l-am vazut a iesit asa cum a iesit, scenaristul, care a scris numai replici lacrimogene si a tesut numai intrigi demne de reduta neputintei si-a teatrului de inceput de lume, regizorul care le-a pus sa joace asa pe bietele amarate glossy, stilistii care le-au imbracat si tuns ca-n “Germinal”-ul lui Zola, scenografii care au transformat locatiile in spatii pline de ambiguitate, saracie si tristete, protagonistele care au jucat de parca ar fi fost fiicele regelui Lear (ba, sa ma scuzele ficele omului, pana si acestea aveau pesonalitate, teseau intrigi si au dus toata piesa in spate cu intrigile lor), mai degraba, actritele noastre au jucat ca femeile aflate in centrele de protectie pentru femeile abuzate, numai ca mult mai la prima mana, cu mult mai multa insistenta pe patosul juvenil si prea multa importanta, pusa ca un apostof, pe destinul lor de femei Cosmopolitan, aflate in miezul neputintei in care nu cred!

Oricum, daca asa se comporta si asa simt/traiesc femeile la treizeci de ani, cum, naiba, or fi alea de douazeci, te intrebi? Astea din film erau in colapsul neputintei, derivei si depresiei…cum, naiba, de ne-am imaginat ca femeile la treizeci de ani sunt puternice si in plina explozie a feminitatii, sigurantei si sexualitatii lor?! Saracul Balzac, inca este de actualitate, iar esteticienii, sociologi, psihologii, doctorii ne spun cu habotism ca, astazi, la treizeci de ani, femeia e mai constienta de sine, de frumusetea, forta si sexualitatea sa ca oricand si ca la oricare alta varsta! Iata ca trebuia sa vina un film in 2009, sa ne aminteasca de Balzac!

... Una peste alta, desi, din punctul meu de vedere, serialul este un fiasco total, bine ca avem cu ce ne prezenta la Cannes! Ca doar realizatorii n-or fi nebuni sa nu se duca cu el la Cannes?! Cu asa incadraturi, unghiuri de filmare, panoramari bizare, lumini puse anapoda artistic, cadre fobice, anularea perspectivei, a compozititie si ansamblului, cu detaliul acela al palmei Andreei care strange compulsiv si convulsiv artistic marginea scaunului, cand afla ca nu a fost aleasa redactor sef, cu tot intunericul, tristetea, bizareria intentionata si floarea colorata, evident, element puternic de contrast artistic in tot cenusiul, cu interpretarea aceea suprarealista (ca le va veni greu alora de la Cannes sa creada ca patru femei in 2009, patru femei de succes, cica, se pot comporta asa, oriunde in lumea asta, altundeva decat intr-o tara fost comunista, trista, saraca, fara libertati si fara perspectiva, unde femeile sunt inca sub tutela barbatilor, a societatii, au voci slabe, sumisive, sunt depresive si lipsite de viitor)…oricum, ne-am scos si anul viitor, luam premiu la Cannes, si asta tot pe spatele comunismului zguduitor nascator de mari emoti, totul e sa ajungem cu filmul la Cannes si sa-l lasam sa se numeasca asa cum se numeste: “Efect 30”!

Isi vor smulge frantuzoaicele parul din cap cu mainile si vor urla impresionate ca asemeanea barbarie impotriva femeilor nu trebuie sa mai existe pe lume, in 2009, si ce bine au jucat si interpretat cele patru actrite drama femeilor la treizeci de ani, dintr-o tara post comunista. Eu, una, sunt mandra ca mergem si anul care-o veni la Cannes! Cu o asemenea viziune regizorala e pacat sa nu mergem! In plus, am uitat sa spun, diva Andreea Raicu a incercat si minimalismul actoricesc, iar asta e mare virtute…pacat ca omul nu actorul, nu se naste actor si se vede! Altminteri, cu minimalismul de interpretare putea sa ne dea o lectie despre ce inseamna dozajul in actorie. Numai ca, la Cannes, va parea indicatie regizorala, se va stii ca intr-o tara post comunissta femeile sunt bizare (in fond, asa e musai sa fie, dupa cinzeci de ani de comunism), iar Andreea si interpretarea ei comunista vor lua premiul cel mare! Cred ca e cazul sa schimbam macazul pe Frontul Democratiei…si cum s-o mai fi numit, cu filmografia noastra, in fond, si acolo e jale si groaza destula! In plus, am cam epuizat subiectele comunismului pe fata, e vremea pentru neocomunism! Hai, sa avem bafta cu noile productii, in fond, suntem morti dupa arta! Pacat ca nu stim ce e si pacat ca nu vrem sa facem si noi ca americanii, despre care Culianu spunea ca nu i-a interesat sa profeseze adevarata religie…

Vorba bancului:

- Ai fost, fa, la Timisoara?
- Am fost, fa, da’ nu era acasa!
Read more...

Patronul clubului Fratelli

Week end-ul trecut am fost in Predeal. Am nimerit intr-o camera neincalzita in timp ce toti ceilalti din hotel au stat in camera fochistilor, adica au stat in niste camere incubatoare, atat de incalzite, incat a trebuit sa doarma cu geamurile deschise. Adevarul este ca pe holuri, in receptie, pe scari etc ardeau niste calorifere nevazute de groaza. Am fost singura din tot hotelul care a nimerit intr-o camera cu caloriferele reci ca gheata. Mi-a fost un frig de am vazut stele verzi. M-am cazat seara, nu mi-am dat seama daca in camera este cald sau frig cand am intrat, m-am schimbat imediat, am plecat sa mananc alaturi de ceilalti, apoi, am fost in club, m-am intors dimineata intr-un congelator. Incinsa din clubul in care nu se putea respira de caldura si fum am crezut ca mor prin refrigerare in camera inghetata bocna. Am mai iesit pe hol la sase dimineata sa ma incalzesc, am intrat iar in congelator, am incercat sa rezist inghetului, am inghetat bine, apoi, am coborat la receptie, am incercat sa dorm pe un fotoliu, dar niste unii coborau la micul dejun, presupun, sau se cazau, am intrat iarasi in camera, m-am hotarat sa plang putin, am plans, in fond, sunt om, cum muream de frig, dupa ce ma topisem de cald la receptie si pe holuri, mi-au venit in cap si alte amintiri (si alea demne de tot plansul si de toata groaza, ca, de, un necaz nu vine vreodata singur), am vrut sa plang si pentru amintirile alea, dar nu mi-a mai iesit, plansesem, deja, ca-mi era frig si necaz ca mi-e frig intr-o camera de hotel (interesant este ca n-am gasit de cuviinta sa ma plang nimanui din hotel ca in camera mea e ca in Groenlanda), asadar, n-am mai plans pentru amintirile venite la necaz, nici nu mai aveam de ce, nici nu mai aveam cum, pentru ca m-a apucat furia, n-am avut timp nici de furie pentru ca am fost constransa sa ma cobor din asternuturi si sa-mi pun niste toale de club pe mine, sa ma incalzesc, in fond, de somn, aveam numai niste pijamale…asadar, am fost nevoita sa-mi trag pe mine inclusiv o bluza cu sclipici, mi-a facut rani pe la gat, mi-am pus doua esarfe, mi-am pus basc pe cap, mi-am pus si o centura lata sa-mi tina toalele cu sclipici lipite de corp, m-am uitat in oglinda, mi s-a parut ca sunt frumoasa, mi-am propus sa tin minte alta data cand vreau sa merg pe undeva sa-mi pun toate toalele alea otova pe mine, ca-mi sta bine, arat bizar si avangardist, m-am bagat in pat, nu stiu cum si de ce, am inghetat si mai rau de frig, m-am prins ca toalele cu imprimeuri de club nu se lipesc de corp, in plus, sunt facute din petrol… ma rog, m-am dat jos iarasi din asternuturi, am luat o un cojoc rosu pe mine, imi statea si asa bine, naiba stie cum, uneori, ma aranjez si doua ore sa ies undeva si tot urata sunt, ma rog, toate imi ieseau bine in dimineata aceea, in fond, ma pregateam sa ma culc, pun pariu ca daca plecam sa agat, ma faceam, in timp ce coboram scarile, urata, m-am bagat in cojoc in pat, am scris un sms, l-am trimis si am adormit bustean. A fost un sms oribil, dar stiam ca, daca il trimit, imi trece frigul. Asa s-a intamplat, desi am adormit inainte sa-mi treaca frigul, sunt sigura ca asa s-a intamplat!

Acum! Am fost, sambata seara, in clubul Office din Predeal. A fost deschiderea acestuia sau cam asa ceva. Am nimerit la o masa cu o sticla de sampanie mare cat mine, nici nu stiam ca exista asa ceva! De ce nu?! In fond, exista si damigene! E drept ca eu imi inchipuiam ca alea stau in beci, dar asta e alta poveste si tine de informatiile fiecaruia dintre noi. Am stat imbufnata, cum mi-e felul si obiceiul, si m-am uitat si eu in jur. In club, era toata floarea cea vestita a vestitului apus. E buna chestia cu apusul, s-ar putea sa se potrivesaca! Nu stiu! Am baut toata noaptea sampanie, desi beau o data la sapte ani, numai ca si mama, daca ar fi avut in fata damigeana aia cu sampanie, nu si-ar mai fi imaginat ca exista si altceva de baut. Ar fi baut si ea, saraca, toata noaptea, tot sampanie! De cate ori i-ar fi fost sete! Nu intelegeam de ce damigeana aia nu avea un cep sau un robinet?! Se tot caznea cate unul, altul de la masa s-o rastoarne ca sa umple (pe jumatate) cate-un pahar de-ala subtire si lung de sampanie. Mi-am lamurit, asadar, cu ocazia asta, de ce foarte multi dintre obisnuiti cluburilor par lucrati! Pai, sa tii bine de o damigeana de sampanie, s-o rastorni la cateva minute, cate trei, patru nopti pe saptamana, cu siguranta, nu e lucru usor! Mai bine tragi de fiare! Faci efort ziua si nu faci in carpete de fum. Dar, ma rog, e bine sa faci sport oricum! Presupun. Categoric, sunt o carcotasa! Nu pentru ca asa vreau sa fiu, ci pentru ca asa sunt sunt, asa par. Un lucru e sigur, foarte greu si foarte rar ma pot pacali sau pot pacali pe altii, daca nu cred, nu sunt convinsa, cu toate decodoarele mintii si simturilor mele de un lucru! Motiv pentru care par carcotasa si cinica. Asadar, o sa povestesc putin din ce-am vazut in jur!

Am vazut oameni care se distrau! Dat fiind faptul ca, in asfel de locuri, ii suspectez pe toti cei din jur ca vor sa faca, cu tot dinadinsul un lucru, ca apartinand unui “trend”, nu se pot dezice de la el, fara sa-si stirbeasca “credibilitatea” de autoritate in materie, astfel fac lucruri mimetic, au stari si atitudini mimetice, care sa corespunda cerintelor obligatorii ale “trend”-ului care ii defineste. Asadar, de cele mai multe ori, imi pari toti niste figurine de ceara, asezate stategic si ca expresie si ca atitudine si ca stare si ca pozitie pe o tabla, gandita la fel de stategic din toate punctele de vedere. Am stat toata noaptea si m-am holbat in jur, ca sa ma asigur ca petrecaretii chiar se distreaza pe bune sau se distreaza strategic. Cum le-o cer canoanele vietii sociale imbratisate si cum le-o cere pozitia. Nedumerita, am vazut ca, inghesuiti in fum si sticle uriase de sampanie, chiar se distrau pe bune! Or fi gresit sau le-o fi iesit de data asta! Am mai constatat ca muzica a fost cap coada foarte buna, ca s-a dansat ca la majoratele idilice pana dimineata, ca era un ambient nefortat, lipsit de etichete si imbibat de libertati uluitoare…pe jos, era ca la porci, calcam in baltoace, mi-era frica sa nu alunec, sa cad si sa-mi sparg capul, in fond, eram dama si eram pe tocuri, petrecaretii dansau in baltoace de sampanie, la masa unde stateam era o asemenea baltoaca de sampanie, incat am presupus ca va trebui sa-mi arunc ghetele dupa seara aceea. Oriunde le-as mai fi purtat, dupa, as fi fost suspectata de alcoolism. Incercam sa-mi imaginez cum miroase sampania cateva zile dupa, nu stiu de ce mi-a venit in cap ca, asa acidulata cum este, ar trebui sa miroase a suc!

Asa cum am spus, am stat si m-am uitat in jur si am vazut ca oamenii se distrau pe bune! Am gasit si explicatia baltoaceleor de pe jos. Mesele erau pline de pahare de sampanie. Pline ochi. Plecai la dans si habar nu mai aveai, cand te intorceai, care este paharul tau de sampanie. Presupun ca toti il goleau sub masa si isi puneau altul. Presupun asta pentru ca mi-a venit si mie, de cateva ori, sa fac asta. Mi-a placut atmosfera nefortata si relaxata! Semana cu petrecerile de acasa din anii ’80, cand erau interzise petrecerile in cluburi sau nici nu existau cluburi. Patronul clubului radea in hohote ca un adolescent, asadar, am presupus ca era majoratul acestuia! Mi s-a parut un motiv plauzibil sa bea toata lumea sampanie, in fond, asa se bea la majorate! Sincera sa fiu, habar n-am daca si-a platit cineva nota in clubul acela, mie mi s-a parut ca toata lumea bea de la altii. Altii care nici macar nu sunt in club! Asta poate pentru faptul ca si eu am baut toata noaptea numai sampanie si habar n-am cine a platit! Adevarul este ca habar n-am cine plateste in cluburile astea! Ori de cate ori merg, imi pun intrebarea asta. Pentru ca merg asa de rar, n-am gasit inca un raspuns. Astfel de lamuriri cer timp si cercetare.

La aceasta petrecere, l-am cunoscut pe patronul din Fratelli. Unul dintre ei, ca am inteles ca sunt doi, sunt frati si seamana. Era chiar la masa la care stateam si punea sampanie la toata lumea in pahare. Eu am crezut ca e chelnerul care hotarase sa nu mai faca drumuri intre bar si masa, daca tot era atata treaba de facut la masa. Era atat de preocupat si de fericit sa-i serveasca pe altii, incat n-am avut vreo indoiala ca asta e jobul lui si, in plus, isi lua si bacsisiuri grase, motiv pentru care si era atat de fericit. M-a tot servit si pe mine si m-am intrebat cine, naiba, o sa-i dea, in numele meu, bacsis?! I-am zambit politicos, asa cum zambesti unui asa angajat constiincios si plin de promtitudine. Ma gandeam numai cam ce-o fi in capul lui, cand vede cata sampanie este pe jos si cata curatenie va trebui sa faca dupa. Vazandu-l cat de fericit si determinat umple paharele tururor, ce atent este ca toti sa se simta in largul lor, cum zambeste de fiecare data cand este privit chiar m-am gandit ca ar trebui sa devina modelul personalului din club si ca trebuie avansat incepand chiar de a doua zi. Evident, cu mania mea pentru detalii, am observat ce zambet deschis are, ce privire luminoasa, frumoasa, deschisa. Nu stiam cat bacsis trebuie lasat pentru toate damigenele alea de sampanie, ca i-as fi dat eu bacsis. Pe de alta parte, mi-a fost teama ca ar fi fost de-a dreptul consternat, oripilat, vazand cat ii dau si stiind cat primeste in astfel de situatii. Ma rog, m-am mai uitat in jur, l-am abandonat pe angajatul model si simpatic, peste vreo jumatate de ora am vazut ca el a ramas tot la locul de munca si la datorie, cu aceeasi privire deschisa si acelasi zambet copilaros. Ma gandeam ca asa trebuie sa-si fi imaginat Marx si Engels exploatarea omului de catre om, cand l-am vazut pe angajatul model zbughind-o la dans. M-am gandit ca a innebunit si ca isi baga picioarele in tot! Si in bacsisiuri si in promovare si in club si in sefi! Chiar am regretat ca m-am gandit la Marx si la Engels, cine stie, in balamucul ala, o fi functionat telepatia ca pe Star Trek, iar omul s-o fi prins ca este exploatat. Ma uitam la el cum danseaza de fericit si ma bucuram ca a innebunit si si-a bagat picioarele in ea de exploatare. Dansa si vorbea cu toti, la fel de politicos, atent si plin de afabilitate, cum o facuse si cand era exploatat, chelner fiind. Mi-am spus ca, dupa atata timp, ramasese cu meteahna asta de-a fi atent si dragut cu ceilalti. Apoi, l-am suspectat, ca si a dansa alaturi de ceilalti face parte din obligatia lui de angajat, ca era si animator in timpii ce-i ramaneau dupa ce umplea paharele celorlalti. Grea munca si frumos om! Era atat de luminos si de expresiv, incat chiar ma gandeam ca merita cu mult mai mult decat sa fie chelnerul din Office Predeal. Ma gandeam cui i-l pot recomanda.

Cateva minute mai tarziu, am aflat ca este patronul din Fratelli, unul dintre ei. E drept, era lumina de club, lumini de club, era fum, era abur, bausem destula sampanie, dar omul imi paruse a fi un adolescent, avea un tricou labartat cu niste desene pe piept, niste ochi foarte luminosi si poznasi cumva, un zambet larg, deschis si cinstit…cum, naiba, sa fi fost omul patronul clubului Fratelli?! Pai, daca esti ala, nu stai la masa in picioare, in timp ce altii si una ca mine sta tolanita la masa rezervata de tine ( si nici nu stie cum a ajuns la masa aia), nu torni in pahare sampanie la toata lumea, nu zambesti tuturor, inclusiv mie care nu te cunosc, n-ai nicio obligatie fata de mine si niciun angajament, nu esti atat de atent, de politicos, nu-mi aduci servetele si apa sa ma spal pe maini pentru ca mi-am varsat sampanie pe mine si nu stiu la cine sa apelez si apelez si eu la omul de proximitate…

Daca esti patronul clubului Fratelli, nu arati asa si nu te comporti asa! Daca esti ala, n-are nimeni curaj sa-ti spuna ca s-a murdarit pe maini, esti plin de tine, ai o privire sictirita si sastisita, ai multa suficienta, cum cere eticheta, nu razi asa, nu zambesti asa, nu esti atat de politicos si de atent! Te dai la toate femeile frumoase sau foarte frumoase, probabil fumezi trabuc si esti foarte antipatic. Nu l-am vazut dandu-se la nicio femeie, cand a innebunit si s-a dus la dans, a dansat ca studentul de la arhitectura in Club A. Cum, dracu, sa arate asa si sa se comporte asa patronul clubului Fratelli?! S-a intors lumea cu fundul in sus?! M-am uitat atenta la omul care imi turnase apa sa ma spal pe maini si mi-a adus si servetele sa ma sterg dupa (va asigur ca n-o facea din pozitia unui barbat care se da la o femeie, sunt femeie, decodific lucrurile astea, nu avea vreo treaba cu mine ca femeie, n-a avut nici dupa, era doar un tip zambaret, deschis, pozitiv si lipsit de frustrari). Omul nu parea genul care sa aiba nici macar un butic, o coberca, o gogoserie, parea mai degraba un tanar frumos si aiurit, pe care il intretine tatal lui arhitect.

Foarte rar, ma impresioneaza un om, sunt carcotasa si suspicioasa (sunt suspicioasa si cu mine), ma mint greu pe mine, e un efort inutil sa-i mint pe altii, mai ales pe unii pe care nu-i cunosc! Habar nu am cum mai e in Fratelli, am ajuns accidental, de cate ori am ajuns pe acolo si am si scris un articol despre clubul acesta! Am fost oripilata de ce am vazut si am scris asta! Daca stadionul ala de fite si de “impresionisti” este al omului acestuia, ceva nu se pupa! Nu pot pretinde ca femeile care habitau inauntru, care zaceau pe canapele sau dansau cu gentile de firma pe umar, ca nevestele manelistilor sau vrajitoarele pe care Acasa Tv le filma pe la petreceri, erau femei care ziua munceau, iar noaptea veneau sa se recreeze in clubul Fratelli, nu pot pretinde ca barbatii cu ochi hulpavi dinauntru ajunsesera acolo, dupa ce se inchisesera bibliotecile din capitala, dar pot pretinde ca tipul acesta Mihai, care este patronul clubului Fratelli, este un tip de calitate si e prima oara cand mi-am pus problema ca, daca clubul Fratelli functioneaza asa de bine, poate e si meritul omului politiocos, zambaret si deschis care se afla in umbra lui si care o fi invatat, cumva, treaba lui cum, ca, pe lumea asta, daca vrei sa primesti, trebuie sa si oferi, in plus, trebuie sa muncesti!

Asa cum am mai spus, foarte rar, imi place cineva, fara multe rezerve si suspiciuni sau imi castiga respectul si admiratia. Va sfatuiesc sa mergeti in clubul Fratelli numai ca sa-l cunoasteti pe Mihai asta, foarte probabil sa va toarne in pahare si sa va zambeasca toata seara si voi sa credeti ca este chelnerul clubului. Nu, e patronul, e un tip destept, relaxat, si lipsit de frustrari, nu arata a patron, seamana cu un student la arhitectura, nu pare sa fi avut, in viata lui, o coberca, cu atat mai putin, un butic, cat despre mamutul de Fratelli…asta deja e constructie SF! Nu-mi pare rau pentru nimic din ce-am scris despre clubul Fratelli, o sa mai merg o data si probabil o sa scriu la fel, sunt surprinsa numai ca, in spatele clubului Fratelli, se afla un tip asa de deschis, politicos, expresiv si misto! Ma asteptam sa fie unul cu fata de interlop, urechi mici, ochi rotunzi, porcini, gat scurt, trabuc in coltul gurii, care sa ii evidentieze suficienta, ghiolbaneala si lipsa de scrupule. In plus, evident, interlopimea, fara care nu se poate. Cand colo, am dat peste studentul la arhitectura care danseaza in tricouri labartate in Club A! Hai, ca la asta nu m-as fi asteptat si nu v-ati fi asteptat nici voi! Daca si frate-sau e asa, cine, naiba, are in grija clubul Fratelli si, daca ei il au in grija, sa fie, cumva, clubul Fratelli un Club A de mai noua generatie…si, daca e asa, ce cauta toata fauna aia acolo?! E ceva care nu se pupa in mintea mea, desi am incercat sa fiu cat de cinstita pot fi! Singurul lucru firesc, in toata contradictia asta, imi pare ca toti care se duc acolo se duc pentru tipul asta misto, Mihai, care e patronul si care pare studentul de la arhitectura ratacit in clubul Fratelli, in care bietul student n-are nici ce sa caute, n-are nici cum sa intre! Respectele mele domnule student la arhitectura, in tricouri labartate si cu desene pe piept care, mare dandana, mare, te-ai trezit cu ditamai clubul Fratelli pe cap!
Read more...

Dimpotriva!

Nu-mi plac si nu mi-au placut vreodata fixistii, rigizii, cei lipsisiti de imaginatie sau flexibilitate. In momentele mele de decadere morala, ii dispretuiesc profund din tot sufletul meu ( aflat in impas de moralitate si compasiune). Nu pot pricepe cum, cu atata poezie pe lume, cu atata frumos, atatea secole de arta, imaginatie, fantasmare, atatea secole de constructii de expresie vizuala, de sunet, de cognitie, lingvistica si de inima albastra, mai poti exista indivizi rigizi pe lume! Ei pe ce lume au trait?! Bunul simt comun si legile morale si sociale ne invata ca laolalta cu noi. Oare?! Ar trebui sa-mi fie rusine ca nu gasesc compasiune si intelegere fata de ei! In cele mai multe dintre momentele permise de mine si de constiinta mea, gasesc. Fortat sau nefortat. In unele, nu. Ma constrang la rusine si ingaduinta si ele ma refuza. Am constatat ca nu eu le refuz, ele ma refuza. Din consideratii si incapatanari numai de ele stiute. Ma rog!

Sunt momente cand nu-i ingadui si nu fac pace cu oamenii lipsiti de flexibilitate! Ma scoate din mintile elementare si imediate frica si lipsa lor de nuante, incapacitatea de-a le accepta, surmonta, deslusi! Ma scoate din minti tunelul prostesc, sinistru si mediocru spoit in culori terne prin care mintea lor purcede in cautarea enunturilor, a verdictelor, a definitiilor cu care, apoi, ne pricopsesc si pe noi, nevinovatii din jur, verdicte si mediocritati hidoase de la care nu se abat nici daca i-ai taia cu ferestraul. Am observat ca, in orice polemica sau discutie fara miza, ei sunt cei care ies invingatori. Pai, altfel cum?! Cine, naiba, s-ar incumeta (pana la capat) si ar avea chef si timp sa se lupte cu cararile neumblate ale unui munte de rigiditate?! Ni s-a spus ( si cred ca si aceste spuse fac parte tot din bunul testamentar al omenirii) ca, daca am avea un bob de credinta, am spune muntelui sa vina si muntele ar veni! Pai, daca pana si emblematicul munte, infipt emblematic in emblematicul pamant, eu toata emblematica sa filosofie fizica, poetica si de determinari, s-ar putea clinti, daca am avea credinta cat un bob de linte, cum o fi posibil sa existe cate unii pe lumea asta, pe care sa nu-i clinteasca nimic?! Va spun eu, n-au vreo legatura cu lumea asta, indiferent ce-ar fi lumea asta, nici ei, nici mintile lor, nici strabunii lor, nici urmasii lor, nici inchipuirile lor, nici fantasmele lor, din moment ce pana si muntii pot fi clintiti, dar ei, ba!

N-am intalnit multi oameni asa, dar am intalnit! De fiecare data, pocinogul si neajunsurile sunt mari, iar furia si consternarea mea, pe masura neajunsurilor. Imi vine, cateodata, sa le strecor o palnie in cap. Mai ales, daca, din motive diverse, fac parte din viata mea, nu ma pot lipsi de ei sau nu-i pot alunga, cum au facut si altii, cum au facut si ei cu ei. In fond, dupa umila si stupida mea parere, rigizii s-au abandonat de mult pe sine, motiv pentru care isi si pazesc cu atata strasnicie bunurile lipsite de seva si de viata…altele nu mai au, ar dobandi greu, ar fi imposibil de construit. In fond, dintr-un vrej mort, ce, naiba, sa mai rasara?! Isi pazesc cu strajnicie fantomele, de frica sa nu le ocupe vreun spirit. Nu ca asta s-ar intampla, cat ei sunt morti si nu pot imagina nimic! Ma rog!

Nu stiu voi dupa ce ii recunoasteti pe mai sus ponegritii de mine, eu ii recunosc dupa toate balivernele bagate in gips care ii insotesc. Sunt baliverne si baliverne. Cele mai hidoase, dupa parerea mea, sunt balivernele (sa ma ierte balivernele!) care fac logica unui om lipsit de imaginatie. Ati observat, vreodata, ce sevoase, frumoase, sanatoase si impodobite ca brazii de Craciun sunt pana si cele mai banale baliverne ale unui om imaginativ?! E totul atat de simplu si de firesc, te intrebi cum de nu ti-au venit si tie in cap! Nu e nimic extraordinar, nici nu trebuie (oricum, daca tot veni vorba, m-am saturat si de oamenii care cauta extraordinarul pana peste cap! Sa-l lasam pe “extraordinar” acolo unde ii e locul si de nasul cui e, ca nu e de nasul tuturor! Daca ar fi fost, s-ar fi numit “banal” sau “curent” sau cine mai stie cum, dar nu “extraordinar”! Nici n-am fi avut “extraordinar” in dictionare si in limba!). Cei imaginativi, liberi, lipsiti de corsetul de fier beton al rigiditatii, de centura de castitate ruginita a limbii de lemn, de cortina de fier a vederii si de zidul chinezesc al fixismului, sunt firesc de uluitori in orice constructie de expresie si oripilant de nefortat. Pot fi contrazisi pana in panzele albe, raman la fel! Parca cineva le-ar fi scrijelit un zambet pe falci si un zambet urias in miezul creierului. Sunt ca niste femei fertile aflate la ovulatie. Se poate ca pe lumea asta sa existe indivizii ai aceleiasi specii care sa vorbeasca limbi organice atat de diferite?! Iaca, se poate!

Frumosul nu este unul singur, frumosul are atatea nuante, atatea radacini, atatea chipuri si expresii, incat cu greu il poti desparti sau delimita de urat. Cu toate acestea, in toate formele lui de manifestare si fiintare si-n toate secolele de manifestare si fiintare, cunoscatorii sau “simtitorii” l-au recunoscut drept frumos! Te poti da si peste capul capului si capetelelor altora sa scornesti ceva frumos, poti fi convins pana-n maduva oaselor tale, strabunilor tai sau oaselor altora ca e frumos…daca nu e frumos, nu e, n-ai ce face! Nu e ala, ala numitul, ala simtitul, ala recunoscutul, ala nascutul din ce trebuie, il recunosti si atesti numai tu, oripilat ca lumea intreaga vede scamosata si banala harmalaie de semne. Indiferent de natura semnelor. N-am cunoscut, vreodata, nici macar un singur rigid care sa creeze sau sa scorneasca ceva memorabil! De ce se caznesc mai mult, de aia sunt mai patetici, mai enervanti si mai penibili. Interesant este nu numai ca nu realizeaza (multi nu realizam), interesant este ca pateticii si penibilii astia se cred buricul universului. E ceva in rigiditatea si in fanatismul (care le determina mediocritatea) si ii constrange la a se crede sublimi. Foarte rar am vazut ca oamenii frumosi si flexibili sa nu se intoarca din drum! Multi cred ca a te intoarce din drum este o forma de slabiciune de neacceptat si-o forma de uratenie. Eu cred ca a te intoarce din drum e necesar, firesc, face parte din viata si dovedeste ca n-ai apucat-o ca magarul pe un singur drum de care tii si cu dinti, ca alt merit, alta virtute si alte vise nu ai. Urasc expresia: “ eu unde am scuipat nu mai ling” pana-n fundul creierului meu ingust! Ii recunosc, intodeauna, pe mediocrii si pe cei fara vise frumoase dupa aceasta expresie! Meritul in viata este sa ne cautam incontinuu, sa-i cautam si pe altii incontinuu, sa acceptam infrangerile, vinile, greselile noastre si ale altora, sa ne intoarcem, sa iertam, sa iertam din tot sufletul, sa intelegem si sa fim din nou acolo, pe drumul acela, daca drumul acela e obiectiv, necesar sa fim pe drumul acela sau pe altul, daca este nevoie de noi. Adevarul este ca, daca nu ai demnitate, o poti pierde din orice, iar daca o ai, n-o poti pierde pe niciun drum, din nicio intamplare. Motivul pentru care respectam principii jenante este acela ca ne lipsesc principiile fundamentale, care ne indeamna sa acceptam ca umilinta nu are vreo legatura cu demnitatea, ca puterea e slabiciune, iar valorile pozitive ale personalitatii si sufletului nostru au la baza precepte care ne indeamna sa nu fim mari pentru a fi mari! Dimpotriva!
Read more...

Probabil, am tupeu!

Vreau sau incerc sa-mi cer scuze tuturor celor care imi trimit (si mi-au trimis) mail-uri si carora nu le-am raspuns!

Dupa cum se poate vedea, n-am mai scris pe blog de mult timp. Am un proiect pe fine, drept urmare, de cateva luni, plec dimineata, ajung seara acasa. Cand ajung, citesc putin ( ca n-am incotro) si dorm. Cand am ceva timp in timpul zilei, incerc sa fac putina miscare, altminteri o iau razna. Asadar, cam acesta (si atat de putin) e timpul de care dispun momentan. In curand, voi termina proiectul la care lucrez si ma voi elibera putin. As vrea sa va promit ca, atunci, va voi raspunde la mail-uri, insa ar fi urat sa fac o asemenea promisiune. Voi explica de ce!

Am, in general, o problema cu raspunsul la sms-uri, mail-uri, mesaje de orice fel. Motiv pentru care mi-am si scos comentariile de pe blog. Presupun ca nu sunt in toate mintile, altminteri n-am nicio scuza! Voi nu ma cunoasteti, dar prietenii mei ar putea depune marturie. Sunt atat de oribila, incat cei care tin la mine n-au avut incotro si au fost nevoiti sa ma accepte asa cum sunt. Cred ca, in egoismul meu, in primul rand, tin la ei pentru asta! Stiu, e oribil, dar la cate lucruri oribile ma insotesc, asta nu e nici macar cap de afis. Ma revansez cum pot si o fac din tot sufletul. Cei care ma accepta nu au numai toata recunostinta mea, au si dependenta mea beteaga de ei. Ma rog! Voi face o parenteza, cred ca incerc sa ma scuz! Stiu ca n-o sa mearga, in sensul ca nici macar eu nu accept asa ceva, dar nu ma pot abtine sa nu incerc. Am doua prietene de suflet. Una dintre ele locuieste in America. De curand, a fost nevoita sa imi trimita un mail pe adresa prietenei noastre comune ca eu sa-l citesc cand merg in vizita la aceasta. Ideea era ca prietena noastra sa mi-l tipareasca si sa mi-l dea sa-l citesc ca pe-o revista. Atat de dobitoaca sunt si atat de mult ma gratifica cei ce tin la mine. Recunosc ca anii de lectura pe “foaie” m-au mutilat. Dar asta este o alta discutie. Credeti ca i-am raspuns prietenei mele?! Ei, bine, nu! Ma astept, culmea, ca ea sa ma inteleaga si sa ma iubeasca. As suferi foarte mult, daca ea ar fi ranita, trista ca nu i-am raspuns. Nu m-as putea ierta si nu as putea ierta-o, deopotriva. Nu pot explica, dar ma astept ca ea sa inteleaga cat tin la ea si cat de importanta este pentru mine, separat de faptul ca nu sunt pe toate ale mele si nu ii raspund la mail-uri. Mai dificil este ca nu ma pot revansa acum fata de ea, nemaifiind in preajma mea. Stiti ceva, cred ca am o trauma cu scrisorile, mesajele, ravasele. Nu m-am prins de unde mi se trage, dar sigur trebuie s-o am! Altminteri, nu-mi pot imagina ca sunt atat de nesimtita! (Daca sunt, eu sunt convinsa ca este vorba despre altceva, dar nu ma lamuresc). Va asigur ca nu v-as minti intr-o asemenea problema! In fond, nici nu va cunosc! In fond, daca as fi intentionat sa ma apar, as fi gasit o scuza viabila. Ma rog! Habar n-am cum stau lucrurile! Pe de alta parte, am mai observat ceva. Ma plictisesc sa scriu, desi scriu cu tonele si nu-mi precupetesc nici degetele, nici mintile pentru toate balivernele. Se pare, insa, ca ma abat cu descreierare de la lucrurile serioase, constructive, cele care conteaza si cele de suflet. Cine mai stie! Stiu doar ca nu va raspund si nu v-am raspuns la mail-uri, ca imi pare nespus de rau si ca sunt nespus de fericita pentru fiecare mail primit de la voi! Nu v-as putea minti nici cu asta, am destule pe cap, in plus, recunosc, oricum, ca nu ma plac deloc in multe privinte. Va asigur, insa, de toata consideratia si recunostinta mea! Probabil, am tupeu! Cum, naiba, insa sa spun lucrurilor, daca nu asa cum imi par ca sunt?!

N-am vreo scuza ca nu raspund la mail-uri, vreau sa intaresc asta! E urat, nedemn (pentru mine), grotesc. In plus, n-o sa va vina sa credeti, sufar serios ca n-o fac! De ce n-o fac, are o noima inca nedeslusita de mine! Probabil, m-am saturat sa stau in fata unei coli albe. Multi ani din viata mea asa s-au scurs! Poate, obisnuinta de-a imagina, fantasma fraze, mi-au creat o pudoare neduslusita in privinta frazelor, cuvintelor care mi-ar construi propriul traseu interior! Poate, mi-ar parea trivial sa scriu cautand in mine si aproape de mine, dupa ce, mult timp, a trebuit sa imaginez. Poate nu ma cunosc, poate ma tem! Poate, pur si simplu, nu sunt in toate ale mele!

Multi dintre voi imi atrag atentia ca nu am mai scris de mult timp! Asa e! Dupa cum v-am spus, uneori, ma satur, apoi, dupa un timp dupa ce m-am saturat, nu ma mai pot opri! Motiv pentru care am si un blog plin de baliverne. Presupun ca, la un moment dat, dupa ce ma veti uita cu totii, o sa casun pe unii dintre voi cu mail-uri si n-o sa ma mai pot opri! Sunt genul. In plus, in loc de lucruri decente sau de interes, am sa va scriu numai baliverne. Indiferent cat de mult m-as constientiza, nu ma pot abtine sa nu fiu asa, imperfecta si previzibila. Va multumesc nespus, va rog sa-mi acordati intelegere! Probabil, am tupeu!

P.S. Imi cer iertare pe aceasta cale (vedeti ce cale oribila am gasit!) prietenei mele dragi ca, atatea luni, nu i-am scris nici macar un singur mail! Spre deosebire de voi, care nu ma cunoasteti si nu ma iubiti, ma bazez (cu fericire) pe faptul ca ea ma cunoaste si ma iubeste indeajuns de mult, incat, nu sa ma ierte, ci sa ma accepte in continuare in viata ei! Ce, naiba, sa mai spun?!
Read more...

Prejudecati

O amica imi cerea un sfat acum cateva zile. In anturajul sau, de ceva timp, a intrat o fata pe care o cunostea (dar se intalneau rareori) de multi ani. Intamplarile comune din ultimul timp au facut ca amica mea si noua sa amica sa se apropie destul de mult. Fac multe lucruri impreuna, vorbesc mult la telefon, discuta despre multe lucruri, au puncte de vedere compatibile, rad…ce sa mai, se inteleg foarte bine si se simt bine una in compania alteia. Toate bune si frumoase! O asa potriveala e, desigur, de invidiat. Numai ca…

Debusolata, amica mea mi-a marturisit ca se afla intr-un mare impas. Desi o place foarte mult pe noua sa prietena, nu stie ce sa faca! Se teme sa mearga cu relatia mai departe, sa aprofundeze, real, o prietenie. Fac aproape tot ceeea ce-ar face doua prietene, dar amica mea este de parere ca inca nu sunt prietene, nu stie daca isi poate permite, fara riscuri, sa fie prietena cu noua sa prietena. Motivul?!

Desi fata e tonica, dezinvolta, inteligenta, are umor si se inteleg de minune, o prietenie aprofundata cu ea ar putea comporta multe riscuri. Mai precis, exact genul acela de risc care ne pune in pericol “teritoriul”. Cunoscand-o de foarte multi ani, amica mea stie despre ea ca, nu se stie cum si de ce, a “furat toti iubiti prietenelor de dinainte”. Cu dezinvoltura si fara prea mari regrete, fata i-a marturisit ca nu a fost ceva premeditat, ca nici macar nu si-a dorit asta, ci, pur si simplu, s-a intamplat, asa a fost sa fie. Nu regreta, considerand ca lucrurile, daca s-au intamplat, n-au depins numai de ea, ca in interiorul relatiilor respective, evident ca existasera hibe, in plus, si la ani distanta, gasea defecte fostelor iubite, deposedate de iubitii lor chiar de ea, care era prietena lor. Aia fusese asa si pe dincolo, cealalta era rea, alta era isterica, alta o disperata etc. Nu-si permisese s-o traga la raspundere, dar amica mea nu putuse sa nu observe ca toata lumea era de vina, numai ea, nu! O contraria si instiga, deopotriva, ca nu existase numai un caz izolat, in care fata se indragostise nebuneste de un tip, luptase cu ea, dar nu-si putuse invinge sentimentele, ci fusesera mai multe cazuri. Toate soldate cu despartirea iubitilor de iubite si cu indragosteala acestora (aproape bezmetica) de ea. Dupa cum am mai spus, fata nu avea vreun regret. Considera lucrurile intamplate si incheiate. Acum, prietenia ei se orienta spre amica mea, care, la randul ei, o placea si ea. Intrebarea amicei mele era urmatoarea: Oare sunt in siguranta cu ea sau nu?! Mie imi va face asa ceva sau nu?! De ce nu mi-ar face mie?!

Cum sa raspunzi la asemenea intrebari, necunoscand omul; cum sa raspunzi, chiar cunoscand omul?!

N-ai cum!

Este asta o prejudecata?! Adica, daca stii ca cineva a “furat” partenerii altora, iar cei deposedati erau prieteni sau cunostiinte apropiate, spune acest lucru ceva clar despre caracterul si apucaturile furaciosului, e obligatoriu ca acelasi lucru sa ti se intample si tie?! Ai cum prognoza astfel de lucruri, exista vreo siguranta, sunt lucrurile batute in cuie?! Nu stii! Evident, cel mai precaut pare sa te feresti. Paza buna strica primejdia rea, spune un proverb. Un altul, lupul isi schimba parul, dar naravul, ba! Ce, naiba, facem in asfel de situatii?! Putem ramane calmi si obiectivi, asteptand sa vedem daca lucrurile se intampla?! E rezonabil, moral si matur sa oferim premisa de nevinovatie?! Ne retragem inainte ca lucrurile sa se complice si in viata noastra sa mai existe un om pe care sa-l uram si un altul pe care sa-l pierdem?! Cum procedam?!

Nu stiu! Personal, intodeauna, am fost de partea sanselor oferite. Cred ca fiecare om din lumea asta merita un milion de sanse. Cum a facut si bunul Dumnezeu cu fiul ratacitor, pe urmele caruia il trimite pe parintele saracit si distrus de fiul ratacitor. Parintele trebuie sa-si ceara iertare de la fiul ratacitor! Stiu, e prea mult pentru noi, niste bieti oameni! Cei care faceau astfel de lucruri erau povatuiti chiar de Insusi Dumnezeu! Cu povetele din capul nostru, nu vom face vreodata asfel de anomalii.

Revenind la amica mea, de observat ca noua ei pseudo-prietena chiar ii placea, iar timpul petrecut impreuna era categoric calitativ, daca amica mea se afla intr-o asemenea dilema. Daca n-ar fi placut-o mult, ar fi rejectat-o imediat. Amica mea vroia un sfat de la mine, nu ca m-as pricepe la sfaturi sau la oameni, dar oamenii mai cer si sfaturi. Din pacate, m-am declarat depasita, potentand frustrarea si confuzia amicei mele.

Eu as fi incercat! Nici nu am spus “riscat”! Nici aici, nici in discutia cu ea. Dar asta nu pentru ca sunt inteleapta, ci pentru ca eu, la randul meu, as vrea sa primesc incredere si o noua sansa, daca as fi in situatia de a fi pierdut increderea cuiva. ( In acest sens, chiar am facut, de curand, ceva ce n-as fi crezut vreodata ca as putea face sau accepta ). Astfel de lucruri, evident, sunt ingrozitor de greu de dus, aproape cumplit, dar, intr-un mod inefabil, merita! Daca nu pentru cei pentru care le faci, pentru tine, pentru ideea de bine, iertare si incredere, pentru filosofia plapanda si, aparent, netrebuinciasa care se afla in spate. Ma rog, eu as fi acordat o sansa, dar nu poti sfatui pe altcineva sa faca acelasi lucru, pentru ca tu poti duce doar urmarile actelor tale, nu si urmarile actelor altora. Motiv pentru care, categoric, ar fi necinstit.

I-am spus parerea mea si chiar sunt curioasa sa vad ce hotarare va lua amica mea. Daca va da o sansa si isi va pierde iubitul, iubitul acela poate chiar merita pierdut. Sau nu?! Daca nu va incerca, nu va stii vreodata cum ar fi fost, in plus, va stii ca n-a dat vreo sansa unui om, care facuse rau altora, dar ei nu-i facuse vreunul. Intradevar, ce facem in asfel de situatii?!!

Am urat, de cand ma stiu, orice fel de prejudecata! Vad in prejudecati celulele existentei noastre. Pe de alta parte, recunosc, in istoria omenirii, prejudecatile si-au castigat locul lor de drept in urma unor consecinte repetabile. Unele prejudecati! Pe cele mai multe le pun, fara sa ma gandesc, la zidul infamiei. Le suspectez ca au fost inventate ca sa ne transforme in sclavii slabiciunilor si fricilor noastre odioase. Le-am acceptat asa cum i-am acceptat si pe calai!

Acum! E obligatoriu ca un om care a avut un anume comportament si anume actiuni fata de altii sa le aiba si fata de noi?! Ne poate garanta cineva asta?! Ne poate infirma cineva asta, inainte de actiunile de care ne temem?! Categoric, nu! Ce facem, ce decizie luam, cum o luam, cu capul, cu inima, cernuta prin filtrul nostru de prejudecati sau prin hubloul magic al bunei credinte?! Stim cu totii ca au fost multi nedreptatiti ai lumii care au primit o sansa de la niste nedreptatiti si mai mari ca ei! Amintiti-va de toti eroii lecturilor copilariei noastre! Personajul din “Mizerabilii” de exemplu! Daca n-ar mai fi primit vreo sansa, dupa ce, furand o paine, a fost condamanat la ocna, alturi de criminali periculosi?! Trebuie sa admitem ca uneori, cei condamnati nu sunt intodeauna scursori umane! Asa e cinstit, asa e moral!

Apropo de prejudecati! Imi amintesc ca, in urma cu niste ani, majoritatea celor care o cunosteau si imi vorbeau despre o anumita persoana, imi spuneau despre respectiva persoana ca e persoana obsedata de interesele sale, ca ar face orice sa-si vada interesele rezolvate, ca nu are scrupule, mandrie, etica, ragaz cand e sa lupte pentru ele sau sa obtina de la cineva ceea ce urmareste. Motiv pentru care se imprieteneste doar cu anumiti oameni si renunta la acestia dupa ce isi ostoieste interesele sau ii uraste si se debaraseaza de ei, daca acestia nu se lasa manipulati. Sunt de parere ca o asemenea prezentare nu trebuie facuta vreodata unui om, omul putand suferii mult, pe termen lung si scurt, de pe urma unei asemenea prezentari. Mai mult, nestiind ce se discuta pe la spatele lui, sa nici nu stie de unde i se trag necazurile si cum sa indrepte raul! Adevarul este ca omul se confrunta cu intregul pocinog, nici nu stia de unde i se trag necazurile, nu avea nici cum sa indrepte raul. Intr-o lume sigura n-ar trebui sa se intample astfel de mizerii, indreptatite sau nu! Aproape nici nu cred ca exista mizerie indreptatita! Ceea ce i s-a intamplat unui om in relatia cu un altul nu este obligatoriu sa se intample in toate relatiile si relationarile pe care le va trai respectivul om. Parerea mea! De exemplu, in cazul de mai sus, l-am cunoscut foarte bine pe respectivul ponegrit, am pornit de la prejudecati si de la lucruri spuse si am avut socul (indreptatit) sa realizez ca omul nu avea vreo legatura cu cele spuse despre el. Era o persoana voluntara, intradevar, determinata, dar era o persoana onesta, de incredere, generoasa, cu un simt al dreptatii destul de ascutit (poate, chiar prea ascutit, motiv de suspiciuni si de frustrari pentru cei din jur). L-am cunoscut indeaproape si nu l-am vazut facandu-se vinovat de toate relele ce-i insoteau prezentarile facute de ceilalti. E trist ca, in cazul acestei persoane, descrierile odioase veneau din partea celor care o cunoscusera foarte bine, se stia de apropierea persoanei de respectivele persoane, iar credibilitatea spuselor respectivelor persoane era nepermis si riscant de mare.

De ce spuneau oamenii respectivi astfel de mizerii despre un om langa care statusera, treaba lor…eu si altii (sunt sigura de asta) ne-am dat seama ca prezentarea nu avea vreo legatura cu omul! Sau avea pana in punctul in care incurca interesele altora si le legitima, in felul acesta, furia. Dar ca sa iti dai seama ca un om este sau nu intr-un anumit fel, descris de altii, banuit de altii sau de tine, coregrafiat de tot felul de prejudecati care umbla in jurul lui sau pocit de frustrarile individuale ale altora, trebuie sa ii acorzi o sansa acelui om! Nu-l poti judeca nici dupa cum a fost si s-a comportat cu altii! Nu e relevant! Prin filmele americane, am vazut ca un avocat, un judecator sau un procuror opreste mai mereu astfel de marturisiri sau de dovezi a existentei unor precedente in comportamentul inculpatului. Verdictul fiind: “Nu este relevant!”. Nu stiu cum se procedeaza prin tribunale noastre, dar nu mi se pare la intamplare ca la americani asa se procezeaza! In fond, este total irelevant cum s-a comportat un om cu altii! Nu stii care au fost circumstantele, care sentimentele, consecintele unor fapte de dinainte! In plus, si cel mai grav (presupun ca pe motivul asta sunt interzise in tribunalele americane aceste disertatii) pot influenta juriul, pot creea prejudecati grave! Practic, omul se face vinovat, inainte de a fi!

Suntem invatati, inca din copilarie, sa fim atenti cum se comporta un om cu ceilalti oameni, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, asa va urma sa se comporte si cu noi! Bunicile sau matusile ne sfatuiau sa aflam cum s-a comportat un barbat cu celelalte femei din viata lui, pentru ca acest lucru va spune multe despre el si despre relatia pe care o vom avea cu el! Trebuie sa recunosc ca nu e cu totul lipsita de adevar o asemenea speculatie! Am sa si dezvolt!

Un om, de exemplu, traumatizat in copilarie, supus violentei verbale sau fizice (si nu este vorba aici numai de violentele de limita, cele demne de tortionari, in fond, un copil se poate simti supus unor repetate violente si daca este zguduit puternic, motivat sau nemotivat, in repetate randuri. Nu e necesar sa fie batut zilnic cu biciul!), un copil privat de afectiune sau de incredere, va dezvolta, mai tarziu, un anume comportament fata de ceilalti! Nu este sigur daca va sti sa-i aleaga, foarte probabil ca nu!

Comportamentul si actiunile sale vor fi menite sa-l protejeze. Categoric, va fi nervos, irascibil, poate, agresiv (crezand, inconstient, ca in felul acesta se protejeaza, se apara de alte noi dureri sau violente), in plus, daca nu va intalni, un mediu ca cel cu care a fost obisnuit in copilarie, cel care l-a format, poate, cel care l-a traumatizat, va face tot posibilul, inconstient, sa se intoarca acolo, va recrea, reinventa acel mediu. In fond, asta e singurul model pe care il cunoaste, este mediul in care a trait sau in care a simtit ca traieste.
Drept urmare, daca intalneste persoane sau o persoana care ii ofera altceva (afectiune, incredere, tandrete, iubire, discretie etc) va face tot posibilul sa rastoarne situatia si sa creeze modelul “originar”. Cel cu care este obisnuit! Asadar, va fi violent in manifestari, agresiv, probabil, nestiind sa primeasca afectiune si tandrete, le va refuza, va fi cinic, opresiv, rautacios, furios, va actiona cu vehementa si agresivitate pana a le stopa, pana a-l tranforma pe cel care i le ofera intr-un dusman al sau sau, cel putin, intr-o persoana care se poarta ingrozitor cu el, recladind, in felul acesta, lumea cu care s-a obisnuit, cea careia stie sa-i faca fata, singura! Va nega iubirea pe care i-o oferi, va fi impotriva ei, o va distruge, in felul acesta, legitamandu-si la nesfarsit nefericirea. Evident, va fi greu sa iubesti un astfel de om, sa ramai pe pozitii, sa-i fii pe plac, sa-l emotionezi, sa-l faci sa te creada sau sa creada! In situatii limita, astfel de oameni vor crede ca totul este o prefacatorie, fatarnicie, vor vedea in afectiune si in incredere un fals, menit sa sa-i manipuleze in vederea obtinerii unor beneficii etc. O lume in care n-a existat incredere nu poate sa functioneze pe principiul increderii, la fel, o lume in care n-a existat iubire sau iubirea n-a fost inteleasa, o lume de inceput in care a existat multa agresivitate. “Urmasul” unor astfel de intamplari, neintelegand si neacceptand ceea ce i s-a intamplat, isi va recreea, la nesfarsit, aceeasi lume in jur. Pentru ca o alta nu cunoaste, pentru ca alta nu a primit, pentru ca reinventand-o, iar si iar, poate, de data asta, are sansa si puterea de-a i se opune. Sansa pe care n-a avut-o cand era mic si neputincios, nu se putea apara singur si trebuia aparat de cei din jurul sau, cei care, insa, in loc sa faca asata, i-au creat acest model nefast si trist.

Asadar, e foarte probabil ca un anume comportament sa se repete, dar, daca se repeta fara motiv si fara discernamant, in spate nu este ipocrizie, rautate, ci multa teama, suferinta si neacceptare. Evident, cel care traieste toate astea habar n-are, se poate jura ca nu despre el este vorba! Daca ar sti, ar incepe sa se “vindece”, comportamentul lui s-ar schimba etc. ( In psihanaliza, vindecarea inseamna maturizare psihica). Noi, la randul nostru, cei care ne lovim de comportamentul lui, habar n-avem nici noi! Asadar, lucrurile raman la bunul simt comun: omul crede ca traieste intr-o lume de falsuri si de rautate, noi credem ca omul e periculos! Cumva, bunicii si matusile noastre ne-au invatat bine, dar nu ne-au invatat totul! Din pacate!

Raman la parerea ca orice om trebuie sa primeasca oricate sanse poate sa duca!
Apropo, ma bucur sa va reintalnesc!
Read more...

Daca e dramatic, sa ne distram!

Nu mi-am ascuns vreodata simpatia fata de Traian Basescu! Am crezut, cand l-am votat, cu toata convingerea, ca e o solutie pentru Romania (e normal ca si-n delasarea, ignoranta sau scepticismul nostru, sa cautam solutii pentru ceva ce am invatat pe pielea noastra ca e tara mama). Nu stiu ce-a facut cu flota Romaniei ( nu e asa ca pare desprins din SF ca Romania a avut vreodata o flota a sa sau ar putea avea una?!), am auzit vorbindu-se de asta aproape un deceniu, nu stiu care e treaba cu fabricile de inghetata pe care le-a avut, le-a luat, le-a inventat etc (am auzit si de inghetatele alea), mie imi place personajul, pare desprins dintr-un film realist, in care regizorul n-a pus pret pe estetica frumosului, ci pe un fel de estetica a veridicitatii. Personajul imi pare si mi-a parut, intodeauna, viguros, de-o forta bizara, sarit de pe fix, in sensul acela care umanizeaza personajul, imprevizibil (dar nu in sensul labil, enervant, pueril, scapat de sub control si care creaza nesiguranta), sarit de pe fix si imprevizibil, in sensul in care ar putea fi oricand oricare dintre noi, zanatic si pe-o ureche in sensul absolut simpatic al cuvantului si al manifestarii, razboinic, incapatanat, voluntar, ludic, cu umor si, mai presus de toate (motiv pentru care si cred ca a fost votat cu atata entuziasm si credinta) genul de cavaler al razbunarii, genul de razboinic fara cap, care merge brambura prin paduri, se lupta cu cine apuca si, neavand prea multe pe cap, din moment ce umbla cu capul taiat, poate se hotaraste sa faca si putina dreptate.

Nerespecatand, in niciun fel, “canonul” si imaginea politicianului cu care ne-am obisnuit, Traian Basescu parea desprins dintr-un film de Kusturitza: bizar, conflictual, in afara oricarei etichete, sustras, de actiunile proprii, oricarei certitudini, imprevizibil in felul acela fascinant, un personaj pe care il urmaresti, razi in hohote, e posibil sa te enerveze si sa nu fi de acord cu faptele lui, dar tot iti e simpatic!

Mereu m-am intrebat de ce, naiba, ne era simpatic Popey Marinarul?! In fond, omul (desenul) arata oribil, avea falcile diforme, avea un ochi inchis si unul deschis, avea o capatana asimetrica, pe care sapca de marinar venea ca nuca in perete, avea picioarele scurte, trupul caraghios spre diform, urechile mari clapauge, dintii galbeni de la pipa, buzele labartate, bratele lungi, musculos-oribile, caricaturale, parea usor retardat, nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata pe fata lui lumina aceea de inteligenta sclipitoare. Gagica-sa aia, Olive, pentru care se tot lupta cu Bruto ala, era cea mai oribila creatura desenata vreodata! Clar! Cracanata, cocosata, diforma, lipsita de cea mai mica urma de feminitate, cap oribil, ochii de porc, gura labartata, nas cat China, picioare schiloade, oribile, mers de rata, talpi imense oribile, brate de maimuta… n-am inteles vreodata de ce o iubea Popey atat de mult pe aratarea aia de Olive si de ce se lupta pentru ea ca descreieratul… N-am inteles nici de ce il gaseam pe Popey atat de atragator, atat de viteaz si de simpatic!

Neindoielnic, imi parea unul dintre cei mai frumosi marinari desenati vreodata… Era o convetie de reprezentare?! Posibil! Cu toate astea, Popey era adorabil! Desenatorul putea sa-i faca si alt chip, sunt si desene frumoase pe lumea asta, putea sa-i faca un chip angelic, armonios masculin, pe care sa puna si toata dinstinctia si rafinamentul masculinitatii. Dar n-a vrut! Stiti de ce? Ca e in proza, in cinema, in arta, in desen animat, un personaj nu se face intamplator intr-un anumit fel! Ca Popey sa fi fost iubit de lumea intreaga, exact asa trebuia desenat! Asa a si fost! Popey era atat de simpatic pentru ca era el! Desenatorul a stiut asta. Nu s-a abatut de la aceasta intuitie si a reusit sa ne faca sa-l adoram pe Popey. In ciuda evidentelor sale imperfectiuni, nu aveai cum sa nu-l adori! Deci nu perfectiunea sau masca ei sau insistentele construite in scopul unui asemenea demers (al ideii de perfectiune) te face sa iubesti, sa adori, sa crezi intr-un om, sa-l gasesti peste poate de simpatic! Ba, arta ne-a aratat ca asemenea constructii apartin novicilor sau neinspiratilor. Estetica n-are legatura nici cu frumosul nici cu uratul, estetica ere legatura doar cu estetica, cu legile ei nevazute, tulburatoare, de neoranduit intr-un dictionar, e frumosul inconstient incontestabil, chiar si atunci cand este de-o uratenie la fel de tulburatoare ca si frumusetea tulburatoare.

De ce-a crezut lumea in Traian Basescu? Greu de spus, greu de lamurit ca teorie! Daca ne-am fi luat dupa experienta comuna de receptare de pana acum, Traian Basescu n-ar fi ajuns in veci presedinte! Nu seamana nici cu presedintii nostri de pana acum, nici cu presedintii Americii, nici cu presedintii altor state. Ba, deseori, m-am uimit cum nu ne-au interzis alte state sa-l punem presedinte pe Traian Basescu! Ca si cu urcatul Elenei Udrea in chiloti argintii pe scena, alaturi de Madonna, nu stiu de ce imi pare logic ca alte state sa ne fi interzis sa-l punem presedinte pe Traian Basescu, dupa ce l-am votat! Omul pare personaj de film sau personaj de desen animat, nu presedinte. In fond, despre asta e vorba!

Basescu a facut multe fapte reprobabile, m-am chinuit etic sa le dezabrob; din motive neeludate, nu m-au indignat prea tare. Vedeam ca presa sau parte a opiniei publice era indignata (sau parea), desi imi dadeam silinta sa fiu indignata, real, reusea tot sa ma amuze! Pai, cum, naiba, sa te superi pe Popey ca-l da pe Bruto cu capul de toti peretii, ca ii indeasa dinamita in gura, ca trece brambura peste toti pescarii, facandu-i arsice sau ca o priveste chioras pe oribila de Olive?! Indiferent cat de reprobabile sunt faptele sale, te amuza. Traian Basescu seamana foarte mult cu un personaj de desen animat. Daca ar fi un asfel de personaj (animat), si l-as vedea in sala lui din Cotroceni (si aia tot desenata), facand tot felul de nazbatii in timpul unei sedinte, dansand turceste, arabeste, pop, dance, rock and roll, infigandu-si betigase in cap ca gheisele, apoi legandu-se la un ochi ca piratii si plecand la razboi, unde s-ar lupta ca apucatul, in fruntea tuturor, cu dusmanii, in timp ce danseaza, pentru distractie, salsa, toate astea, in cazul lui, nu mi-ar parea numai simpatice, mi-ar parea total veridice. Personajului i se potrivesc lucruri bizare, el in sine fiind un personaj bizar!

Pe Popey, il intereseaza doar spanacul si oribila lui de Olive. Poate asta ni-l face atat de simpatic! La Basescu ne deranjaza exact acele lucruri care ne-ar fi deranjat si la Popey.
Daca Popey, dupa ce-ar fi mancat spanacul datator de puteri, ar fi inceput sa agoniseasca pentru el si Olive, nu stiu daca ne-ar mai fi fost atat de simpatic! Pun pariu ca nici domnului presedinte nu i-a mai fi placut simpaticul personaj animat! Pana la urma, aceste lucruri ne instiga, ne trezesc instinctul dreptatii si furia. Si in desene, nu numai in realitate. Pentru ca aceste lucruri sunt urate, nu mai poate fi vorba de estetism, nici macar de o estetica a uratului, sunt, pur si simplu, urate, triviale, abominabile etic, trezesc ura, furie si repulsie.

N-o sa pot intelege vreodata cum fiica unui personaj atat de simpatic poate sa se situeze intr-o zona atat de urata! Fiica unui presedinte de stat nu poate fi “tunata” din cap pana-n picioare! Nu are voie sa aiba buzele atat de injectate incat sa nu poata vorbi! N-am vazut fiica vreunui presedinte american atat de desfigurata. Ba, intr-un film cu teroristi, imi amintesc bine, era vorba de fiica presedintelui american, cu ea incepe filmul, aceasta fusese si ea intr-o seara la o petrecere cu niste prieteni si se fardase, iar prima doamna era foc si para ca actiunea ei ar fi putut sa strice toata munca si credibilitatea tatalui ei. Evident, nu este cazul Elenei Basescu, ea merge la petreceri de zece ani incoace, merge in fiecare seara, e fotografiata, filmata, fara farduri nici n-am recunoaste-o, are buzele injectate si e fotomodel.

Din punctul meu de vedere, orice om are dreptul sa traiasca exact asa cum isi doreste. Daca esti fata de presedinte, ai acest drept, tot om esti, dar, daca vrei sa ai un anumit stil de viata, care nu se potriveste nicidecum cu decenta si discretia pe care le presupun functia de presedinte de stat si “functia” de fiica de presedinte de stat, te muti in alta tara. Definitiv. Si ramai acolo pe tot mandatul prezidential al tatalui, ba, in plus, din discretie si zece ani dupa ce tatal tau nu mai e in functia de presedinte.

Evident, nu pleci cu treburi parlamentare, politice … cum, dracu, sa faci asa ceva, cand tu stai de zece ani in Bamboo, esti un mausoleum de brand-uri (ca si Elena Udrea), ai defilat pe podiumuri in rochii stravezii, ai buzele umflate cu colagen de nu stiu cate ori, stai toata vara la mare, la plaja, in cluburi, ai un anturaj reprezentativ pentru o anumita categorie, singura ta grija a fost sa te cuplezi cu baieti frumosi, nu se stie cand ai avut timp sa citesti o carte si nu stii sa vorbesti! Asta face Paris Hilton si de aia rade toata lumea, iar legendara petrecareata nu e fiica de presedinte. Lumea rade de ea din cauza viciilor, in cazul Elenei Basescu lumea rade si pentru ca e fiica de presedinte, nu numai pentru ca e Paris Hilton a Romaniei.

Daca esti presedinte, iar fiica ta vrea sa traiasca cum ii pofteste sufletelul, e ok…atat cat poate fi de ok in astfel de situatii… Nu mai suntem pe timpul lui Ceausescu, ca Nicu Ceausescu junior sa joace fara reguli, dictatura fiind si tac’sau, marele dictator! Domnisoara Elena Basescu putea pleca in alta tara, putea locui la Paris sau la New York, venea in vizita in tara (ideal, cu multa discretie). Cand isi vizita familia, nu avea aparitii publice sau, daca avea, erau discrete, rezervate, fara tone de farduri, costume de baie, rochii sexi, buze colagenate date cu ruj etc. Isi traia viata si tineretea, cum vroia, pe alte meleaguri si isi asuma asta, comportand o totala discretie in tara, unde tatal ei nu e bancher, jucator de polo, ci presedinte. Din decenta fata de populatie, n-ai voie sa ai imaginea si aparitiile Elenei Basescu! Asta e sfidare! Promiscuitatea nu are ce cauta in familia sau in jurul numelui unui presedinte! In niciun caz si in nicio situatie! Fiica unui presedinte e o persoana discreta. Evident, se imbraca bine, dar discret, nicidecum sexy si nicidecum nu-si siliconeaza buzele ca Pamela Anderson. Fiica unui presedinte are un discurs coerent, inteligent, de bun simt. Fiica unui presedinte trebuie sa fie un amestec de scolarita, model mai mic de decenta si feminitate al mamei sale – prima doamna a tarii, sa semene cu o tocilara timida, generoasa, naiva si discreta, sa aiba stabilitate si forta umana. Fiica unui presedinte nu poate iesi cu buzele alea pe strada, nu-si poate petrece viata in cluburile de noapte si zilele la piscina, trebuie sa-si petreaca timpul cu actiuni caritabile si cu mersul la olimpiade, chiar daca a trecut de mult de varsta olimpiadelor. Fiica unui presedinte nu poate trai ca Paris Hilton, dansand, petrecand, agatand barbati, despartindu-se de barbati si facand vacante de lux si distractie in anturaje nepotrivite. Pana si camatarii, interlopii sau mafiotii au grija la cum isi traiesc viata fiicele lor si la cum se prezinta acestea in public, iar, la banii lor, fiicele acestora ar putea sa-si faca buzele cat nectarinele. Nu, pana si acestia pretind o decenta uluitoare odraslelor. Ma uluieste ca Traian Basescu n-a avut, vreodata, asemenea pretentii de la fica lui! In fond, era presedinte, iar fiica hedonista, era fiica unui presedinte. Ma surprinde ca Traian Basescu n-a aratat acel minimum de decenta pantru populatia pe care o conducea, strunindu-si fiica si interzicandu-i sa se mai comporte altfel decat o fiica de presedinte! Laolalta cu fiica, prin aceasta neglijenta, Traian Basescu ne-a sfidat, aratand ce putin ii pasa de decenta poporului care l-a votat.

Consider ca, dupa furtunoasa-i si lunga activitate hedonista, fiica Elena Basescu nu avea ce cauta la europarlamentare, nu avea ce cauta nici in politica! Tatal si, automat, presedintele a dovedit ca nu-i pasa numai de spanac si de Olive! Ba, din cand in cand, se foloseste de ele ca sa satisfaca hachitele unui copil rasfatat care, copil de presedinte fiind, risca sa devina un model, in conditiile in care tara e saraca si falimentara si are nevoie de modele autentice, de oameni care se ocupa de evolutia lor, care invata sau muncesc pe branci ca sa reuseasca. Nu avem nevoie de modele cu fiice de presedinti de tara care isi petrec viata in cluburi, nu fac nimic, nu stiu sa vorbeasca, se vad in ochii lor cartile necitite, gandurile neavute, au masini exorbitant de scumpe si, cu toate astea, adica, chiar si asa, nefacand nimic si nefiind masura vreunui merit, au apartamente pe care tinerii care fac patru facultati nu la vor avea vreodata si tot asa! Modelul pe care Traian Basescu si-a luat permisiunea sa ni-l ofere, fara precautie si, oarecum, fara scrupule si consideratie, e unul prost, insultator si denigrator pentru demnitatea noastra. Un personaj atat de simpatic n-ar fi trebuit sa-si permita vreodata asemenea neglijente, indiferent in ce genune abisala de slabiciuni, emotii, afectivitate si labilitate, l-ar fi indemnat iubirea de tata. Luam in calcul si atacul la bunul simt comun si integritatea celorlalti! Daca un alt presedinte ar fi facut asta, sunt sigura ca domnul Traian Basescu l-ar fi dispretuit.

Coruptia in tara asta intai a insemnat nepotism, apoi a devenit coruptie! Nepotismul a devenit obligatoriu si implicit inteles si admis, dupa! O vorba veche romaneasca spune ca pestele se impute de la cap. Poate, daca capii tarii asteia ar avea decenta sa lupte cu slabiciunile lor si traditia impamantenita a nepotismului in istoria distrusa a natiei asteia, poate, cine stie, Romania ar avea sansa sa se maturizeze intr-o buna zi. Asa, infantila, profund infantila din cauza traumei abandonului si lipsei de perspectiva, vom astepta mereu parinti adoptivi care sa pice din elicoptere americane sau europene, vom spera mereu ca tatii nostri sa detina functii de control sau sa fie corupti, intratat de corupti incat sa se imbogateasca, vom spera si peste sapte secole sa ne cuplam cu barbati cu bani, sa avem norocul sa intram intr-un anturaj interlop…ca cineva sa ne cumpere case, masini si sa ne dea slujbe pe relatii. Si mi se pare normal, ce, naiba, sa faci cu scoala sau cu valoarea in tara asta, ca mori de foame?! Pe cine intereseaza cat ai investit tu in tine?! Cei care reusesc sunt aceia ai caror parinti au functii de decizie, control sau sunt corupti. Indiferent cate vicii si ce calitate umana indoielnica ar avea. Exemplul acesta ni-l dati, domnule presedinte?!

Se spune ca Traian Basescu are o slabiciune pentru femei! Daca e sa luam in seama exemplul regretabil cu slabiciunea pentru fiica lui, lucrurile ar putea parea ca au o noima. O alta slabiciune speculata este slabiciunea pentru actualul ministru al turismului, Elena Udrea. Daca e asa, ne putem imagina, usor, fara mari eforturi de cognitie sau de imaginatie, cum si de ce cea pe care eu, un simplu cetatean, am crezut-o capabila sa danseze in chiloti alaturi de Madonna si sa-si ridice singura o statuie, a avut o evolutie atat de fulminanta in politica noastra. Ca lucrurile or fi corecte sau nu, e o alta discutie si ar trebui sa fie ultima noastra intrebare, la cate intrebari avem! Ba, din punctul meu de vedere, daca Traian Basescu ( ca simpla speculatie si literara presupunere) a pus vreun umar ca o femeie sa ajunga ministru, are toata stima mea!

Presupusa slabiciune a lui Traian Basescu fata de femei l-a si umanizat la diferite nivele de receptare. Ca barbat, il facea om, iar ca profesionist, il facea democrat, nepartinitor si “evoluat”. Adevarul este ca Traian Basescu este politicianul si presedintele care a incurajat cel mai mult femeile. Si eu, ca si multe alte femei, i-am acordat toata admiratia pentru acest lucru. Intr-o lume aflata inca sub tutela barbatilor, o asemenea pozitie e clar “evolutionista” si clar democrata.

In alta ordine de idei, vad ca dupa ce a dat in Vantu, tot trustul de presa a lui Vantu (ziare, tv, radio ) da in Basescu zi si noapte. Acest lucru nu pare sa-i afecteze imaginea, ba, paradoxal, ii aduce un nou capital de simpatie. Il suspectez pe Basescu ca s-a luat premeditat la trante cu Vantu, se pare ca ori de cate ori e criticat, capitalul sau de imagine si cel de simpatie, in loc sa scada, cum e firesc, cresc! Asta are legatura strict cu personajul, ma indoiesc ca la un alt personaj ar functiona.

Ma rog, pana acum, trustul lui Voiculescu se ocupa de activitatea obsesionala de distrugere a lui Basescu. Acum, i s-a “alaturat” un trust chiar si mai puternic. Sunt chiar curioasa sa vad ce iese pana la urma. Pentru ca s-ar putea sa avem o surpriza! Adica, dupa ce va fi facut albie de porci pe aprope toate canalele media, Basescu sa iasa tot invingator. Sincera sa fiu, ma astept la asta! Fiind un personaj de Kusturitza si de desen animat laolalta, nu i se potrivesc legile functionale ale lumii. Trebuie sa recunosc ca jubilez putin cu lucrul acesta. Asa, de amorul artei si pentru ca imi comfirma niste teorii despre comportamentul care raspunde atipic la stimuli. Am vazut cu totii cum oameni, altfel destepti si argumentativi, care isi subtitrasera existenta si cariera ( la trustul lui Voiculescu ) distugerii lui Basescu, au ajuns prin a fi priviti ca niste fanatici irationali, obsedati de o idee, de un personaj, cum comentariile, analizele si presupunerile lor deveneau paupere, necredibile, suspecte de psihoza, de toate relele unei obsesii care-ti mananca maruntaiele legaturilor neuronale din creier. Asta, evident, are legatura si cu fanatismul care, slava Domnului, e perceput intr-un anumit fel, dar are legatura si cu personajul Traian Basescu care, in sine, e un personaj oarecum absurd, bizar si atipic ca politician si caruia legile rationale de anihilare nu i se potrivesc, pentru simplul si amuzantul motiv pentru care nu i se potrivesc nici lui Tom sau lui Jery, dupa ce inghit o dinamita sau sunt tranportati in flacari in cosmos si, cu toate astea, se intorc teferi pe pamant, gata sa se ia din nou la harta.

Nu le poti gasi personajelor astora solutii umane, solutii care au dat rezultate pana acum, trebuiesc inventate solutii coerente cu natura bizara a personajelor. Recunosc, asta ma amuza! Ma va amuza si in urmatorii ani, la urmatorul mandat, cand Basescu va fi tot presedinte! Ma intreb numai, oarecum nedumerita, de ce nu schimba nimeni regulile, solutiile?! Cum, naiba, sa tratezi un omulet viu ca pe-un omulet din plastilina?! Pe primul l-ai distruge, pe cel de-al doilea l-ai modifica… In viata reala, cand inca interesele nu ne afecteaza mintile si discernamantul, cu omuletul de plastilina ne jucam, il reinventam, il remodelam, il schimonosim, il facem sa arate caraghios, iar pe omuletul viu il bruftuluim, daca ne supara si il mangaiem, daca il iubim! Nu amestecam solutiile pentru ca ar fi inutil, ar fi pierdere de vreme si n-am avea rezultate. Numai in viata prognozelor (facute dupa capatana noastra) ne permitem sa nu avem discernamant de evaluare si actiune. Habar n-aveti cat ma distrez, de fapt! Sunt ca la o piesa de teatru, unde, din ignoranta, graba, suprarealism sau avangardism prost inteles, personajelor li s-au inversat filosofiile, psihologiile de comportament si de actiune, iar acum e haos total. Othello incearca s-o omoare pe Ofelia cu-o batista, uitand ca sunt in desene animate, iar Ofelia are o pusca. Ghici ghicitoare ce-i ?!

Toti suntem experti in toate, toti ne pricepem, vorbind, la tot…aparent, invatatura autentica, intelesul adanc al lucrurilor (nu ala citit in stelele logicii private, deseori, inguste) nu are vreo trebuinta sau vreo noima. Aparent! Pana se doveseste ca latratul la gandacii de colorado nu este solutia pentru alungarea gandacilor de colorado de pe plantatie. Constat, cu entuziasm, ca latratul este cea mai viabila solutie gasita azi. Imi permit putin entuziasm si bucurie; drama n-ar avea niciun gust fara putina distractie!

Intr-o alta ordine de idei ( si este doar parerea mea ), Basescu este cel mai interesant si puternic presedinte pe care l-am avut! Am fi vrut sa faca mai multe, in tara asta sunt multe de facut, nu stiu daca se puteau face sau nu, nu stiu cate si ce anume s-a facut, ne dorim toti, asa cum este si firesc, un presedinte care sa ne rezolve problemele…eu, una, recunosc, stau si ma intreb…care e “solutia” ca sa nu-l mai votez pe Basescu in toamna?!

O sa-l citez pe Tudor Chirila (este inceputul unui articol de pe blogul sau):
“ Nu ma intereseaza daca Elena Udrea a furat. Pentru ca nu are ca potential inlocuitor decat un alt hot. Drama Romaniei nu consta in cei care ne conduc, ci in cei care nu exista sa ne conduca. Lumea si-a facut un scop din a-l darama pe Basescu. Si dupa aia? Dupa aia ce? Avem solutii? “
Read more...

Instinctul de a fi dansatoarea Madonnei

Nu m-am mai uitat de mult la televizor, n-am mai citit ziarele, pur si simplu, habar n-am ce se mai intampla pe lume si in lume! Evident ca Romania face parte din lume (desi e greu de crezut) si habar n-am ce se mai intampla nici pe-aici! Am fost la treburile mele, am citit, m-am mai vazut, rar, cu cate-un prieten… oricum, nu m-am mai uitat nici la tv, nici n-am mai citit gazete.

Ieri, faceam bicicleta, stiam ca trebuie sa mai fac, dar ma plictisisem ingrozitor, asadar, am dat drumul la televizor ca sa mai treaca timpul. Am dat pe Realitatea Tv, unde, pe rand, foarte indignati, niste domni vorbeau de Elena Udrea. Am stat si am ascultat. Pe fundal, se vedea Parcul Izvor, unde urma sa cante Madonna, iar eu ma intrebam daca nu, cumva, mai nou, de cand nu mai stiu ce se intampla in lume, Madonna nu are vreo legatura cu Elena Udrea! N-am fost foarte mirata, in fond, la cate asocieri de imagini s-a dedat (cu tot marketingul de rigoare in spate) Elena Udrea, faptul ca noua lovitura de imagine ar fi fost sa topaie pe-o scena alaturi de Madonna, ca ministru al turismului din Romania, ar fi fost, oarecum, coerent cu lungul si istovitorul drum parcurs de Elena Udrea in politica romaneasca si in mondenitatea autohtona, registre pe care, ca si Elena Basescu ( regina politicii, a mondenului si a distractiei) au avut grija sa le impleteasca strans intr-o franzela de larg consum.

Asadar, faptul ca Elena Udrea ar fi urmat sa urce pe scena, in spatele Madonnei, in chiloti cu tinte si in sutien din metal ascutit si sa topaie ca la Moullen Rouge, imi parea aproape un demers obligatoriu in cariera sa de politician, in plus, o binevenita ospitalitate din partea sa ca ministru al turismului romanesc. E drept, ma pregateam sa fiu atenta, ca sa vad cum danseaza, ce fente face, daca si-a pregatit vreo coregrafie. Ma temeam numai sa nu vina cu ceva neaos si sa se faca de ras sau, in ciuda aparitiilor si atitudinii sexy, care au consacrat-o, sa nu se miste ca o scandura, acolo, langa Madonna, o dansatoare de exceptie la cei 51 ani ai sai si langa dansatorii de elita ai acesteia. Mai auzisem din povestile amicilor mei (care fusesera profund dezamagiti) ca tipele sexy si care se miscau lasciv in cluburi, in pat, erau ca o scandura si ma rugam sa nu ne faca de ras Elena Udrea, care se misca atat de sexy pe tocurile ei enorme si in hainele ei stramte, iar in ciuda decolteurilor de maxim pericol, nu pierde, vreodata, vreun san pe afara, asa cum au facut, cu stire si fara stire, multe dintre vedetele noastre autohtone si multe dintre vedetele lumii.

Recunosc ca eram curioasa sa vad cum danseaza, pop cu mult striptease, Elena Udrea, in spatele Madonnei sau in stanga ei (fiind ministrul turismului, era de asteptat si sa fie in linie cu Madonna) si ma gandeam ca, daca tot a ajuns aici, ar fi bine sa stie sa danseze ca un acrobat, in plus, sa nu uite sa excite toti barbatii, scop de loc de luat in ras cand ai campanii electorale dupa campanii electorale.

Ii mai vedeam si pe domnii aceia de la tv destul de revoltati in legatura cu Elena Udrea, moderatorul, in ciuda neutralitatii profesionale pretinse, parea destul de revoltat si el…ce sa mai, ma gandeam cu groaza ca as fi putut sa nu dau drumul la televizor si sa fi pierdut un spectacol de antologie. Pedalam indarjita si nu-mi luam ochii pe pe imaginile din spate cu Parcul Izvor. E drept, era cu mult mai devreme de inceperea show-ului, era un soare orbitor si ma intrebam cum va arata Elena Udrea in chiloti argintii si-n sutien metalic si ala tot lucios. Nu eram sigura ca asa va aparea, poate chilotii argintii nu mai erau in trend-uri, iar un politician cum este Elena Udrea, atat de atent la trend-uri, n-ar aparea in chiloti argintii, daca acestia nu mai sunt in trend-uri, nici daca ar fi fost s-o voteze electoratul si din alte tari! Indiferent ce chiloti si sutien ar fi purtat, sigur ar fi fost la moda, dar tot eram de parere ca, in soarele stralucitor-orbitor de afara, tot in chiloti argintii ar fi fost cel mai bine si, cumva, asa ma si asteptam sa apara. Cand i-am auzit pe domnii suparati de la tv ca Elena Udrea ar fi vrut sa i se ridice o statuie…

Oameni buni, cum n-am mai dat drumul la tv si nici n-am mai deschis ziarele, chiar am crezut pe bune ca Elena Udrea, intr-o megalomanie fara precedent, de cand a ajuns ministrul turismului, are fonduri pe mana, si-a pus in cap sa-si ridice o statuie! Ba, chiar ridicarea statuii deja incepuse, motiv pentru care domnii si moderatorul din emisiune erau asa de indignati si furiosi. Am ramas masca! Ca ar fi avut exhibitia sa faca parte din corpul de balet al Madonnei nu m-a mirat atat de mult, parea oarecum logic si coerent cu imaginea doamnei, dar ca isi dorea o statuie a ei, ba, chiar incepuse deja constructia acestei statui, motiv pentru care cheltuise o groaza de bani ( cei din platou vorbeau despre banii cheltuiti si despre refuzul insolent si plin de suficienta al Elenei Udrea sa apara in fata unei comisii sau sa dea vreo explicatie ), iar acum, in megalomania si suficienta sa, refuza sa dea vreo explicatie… ei, bine, chiar m-a lasat paf!

M-am gandit, cu groaza, ca, poate, de cand n-am mai dat drumul la tv si n-am mai citit nicio stire, poate a inceput razboiul sau nu mai e Basescu presedinte… M-am linistit in privinta lui Basescu, in fond, daca n-ar mai fi fost Basescu presedinte, cum, naiba, si-ar mai fi putut ridica Elena Udrea o statuie?!

Stiu cum suna si stiu unde ma incadreaza, dar va dau cuvantul meu de onoare ca am crezut, pe bune, ca Elena Udrea incepuse ridicarea propriei statui!! Repet, stiu unde ma incadreaza asta pe mine, dar oare unde il incadreaza pe un politician “extravaganta” (sa-i zicem asa) de-a fi si aparea cum il taie capul, de-a se impopotona si ca dansatoarele si ca doamnele de escorta si ca adolescentele nurlii etc…daca un cetatean oarecare, in urma unei lungi perceptii de imagine, il poate vedea si dansand alaturi de regina muzicii pop, pe-o scena fosforescenta si luminata incendiar si-l poate crede capabil sa-si ridice o statuie, fara sa intrebe pe nimeni?!

Ca doar facand bicicleta, de una singura, n-oi fi vrand sa ma razbun in gandurile mele pe Elena Udrea, la care, fie vorba intre noi, nu nu m-am gandit in viata mea! Eu chiar am crezut, cu toata credinta, ca ministrul nostru de turism Elena Udrea incepuse ridicarea propiei statui, fara sa anunte si, ulterior, refuzase sa apara in fata unei comisii sau sa dea vreo explicatie publica, motiv pentru care domnii de la tv erau si asa de indignati!

Recunosc ca am crezut-o capabila pe Elena Udrea de asta, in ciuda stuporii pe care am avut-o cand mi s-a parut ca inteleg ca personajul isi ridica o statuie! Stupoarea avea legatura cu logica si estetica bunului simt, stupoarea nu a avut legatura cu personajul care isi ridica o statuie. Din motive coerente cu imaginea personajului, mi s-a parut veridic ca Elena Udrea si-ar putea dori o statuie a ei, care sa troneze in centrul Bucurestiului, mare cat Turnul Effel, luminata tot ca el, la care turistii din intreaga lume sa vina, secole de-a randul si sa se inchine exaltati la nurii la vedere ai fostului ministru de turism al Romaniei.

Ba, in coerenta deplina cu personajul, mi s-ar fi parut logic ca statuia sa troneze in centrul Europei. Batranul continent sa se fi mandrit vesnic cu toti creatorii de moda, ale caror brand-uri vor fi insirate pe tot trupul statui! Sunt sigura ca nimeni n-ar fi stiut cine este personajul statuat, ar fi fost un fel de Columna lui Traian sau mausoleul lui Hipocrates pe care sunt insemnati toti medicii mari ai lumi. Milioane de victime fashions s-ar fi inchinat la statuia ce a strans laolalta toti marii creatori de vesminte!
Read more...

Suntem parazitati cu paraziti?!

Nu sunt genul acela de fanatica cu dezinfectarea, dar, din cand in cand, mai sterg cu spirt diverse lucruri. Am sa va spun de ce cu spirt! Pentru ca sunt lenesa, iar alcoolul sau ideea de alcool imi usureaza munca si-mi usureaza constiinta. Sincera sa fiu, habar n-am daca dezinfecteaza sau nu! Aproape nici nu stiu, nu-mi imaginez, in ce consta procesul dezinfectarii. Stiu doar ca e mult mai usor sa torni o sticla de spirt in cada, s-o lasi sa curga pe toti peretii ei, decat s-o iei la smotru. La fel, cu capacul closetului, robinetii etc. Intai dau cu clor, apoi, dau cu spirt. Imi imaginez ca mor toti microbii, indiferent ce ar fi aia microbi (am impresia ca astia cu reclamele lor la detergentii ne-au bagat in cap ideea microbilor de care nu mai mai putem scapa).

N-am vazut, vreodata, un microb, dar ma simt mult mai bine dupa ce fac operatiunile cu clor si spirt. Daca sunt, imi inchipui ca mor! Daca nu sunt, n-am pierdut nimic. Am aruncat doar cu niste substante puternic mirositoare prin casa. Evident, prefer spirtul! Se evapora iute, iar mirosul sau, desi incisiv, nu este atat de scarbos-penetrant ca mirosul clorului, in plus, nu stiu cum, naiba, are izul sau de romantism. Cel putin, mie asa imi pare. Dupa ce arunc cu spirt prin casa, am senzatia ciudat-nostalgica de drogherie veche, de spiterie de basm, ba, in plus, ca tacamul sa fie complet, episodului psihotic i se adauga elemente umane de dinamism. Cel mai des, imi vin in cap impresionistii. Probabil pentru ca stiu ca aia beau ca descreieratii absint si, desi nu stiu ce miros are absintul, il asociez cu mirosul spirtului. Foarte probabil, insa, ca mirosul ametitor al alcoolui, amestecat cu aburii din baie, sa-mi creeze o stare de confuzie-betie… una peste alta, daca e posibil sa omoare microbii legendari ai secolului nostru, bine ca se gaseste spirt pe toate drumurile si bine ca e ieftin! E si usor de imprastiat prin casa, nu te arde la maini si, categoric, e mai ieftin decat alte produse de curatat! De notat ca nu ma limitez numai la spirt, astia cu reclamele lor la microbi si detergenti mi-au spalat bine mintile, uneori, imi vine sa dau cu zece produse deodata. Ca noi toti, presupun.

Ma rog, in cateva randuri, am uitat sticla de spirt desfacuta, spirtul s-a evaporat incet, in timp, ideea este ca, fara sa-mi dau seama ca am sticle de alcool fara capac, in casa mea mirosea, mai mereu, a pansament steril. Ca si cum as fi locuit intr-un pansament. Este interesant ca, daca ma ia prin surprindere, mirosul nu ma mai duce cu gandul nici la spiterii nostalgice, nici la impresionisti! Ramane senzatia de pansament-celula. De dimineata, cand am intrat in baie, cat timp m-am spalat pe dinti si mi-am facut dus, am avut tot timpul sentimentul ca ceva nu e in regula cu viata mea, ca ma izolez prea mult, ca am meteahna de a ma proteja prea mult. Pentru inceput, n-am asociat asta cu mirosul alcoolului care se evapora (cine stie de cand), m-am gandit ca are legatura cu sentimentele mele ascunse, cu cele refulate, cu cele alungate etc. Noroc ca, in timp ce cautam o lotiune, am dat cu ochii de sticla de alcool fara capac si m-am prins ca episoadele de reverie au legatura cu mirosul spirtului, ca si impletitura cu impresionistii si spiteriile, si nu cu sentimentele mele. Dar tot nu pot sa nu ma intreb, oare teama si intentia de a te izola, cat mai bine si cat mai mult, de microbi, nu ar putea insemna si izolarea de ceilalti?! Stiu ca e de la mirosul spirtului, dar zic si eu! Poate, prin aceste acte ritualice, ne indepartam din ce in ce mai mult de realitate si de ceilalti! Poate, in timpul in care facem aceste actiuni, am putea fi cu semenii nostri. Evident, daca nu cumva semenii nostri nu sunt si ei in casele si in baile lor si nu dezinfecteaza si ei!

Orasul a adus obesia si fobia microbilor! La tara, unde e pamant mult, oamenii nu au aceste obsesii. Nu numai pentru ca sunt mai putin informati, mai putin preocupati de igiena, sa zicem, ci, presupun, pentru ca nu sunt atat de ingramaditi, nu-si iau aerul unul altora, casele sunt razlete, trecatorii, la fel. Imi amintesc ca, eram mica, mergeam la bunici in vacanta, stateam in dreptul casei pe o banca si, uneori, un om trecea pe drum la distanta de ore de un altul. Pamantul incins sau inghetat avea timp sa absoarba, proceseze, transforme in altceva, microbii primului trecator. In orase, pamantul e ascuns sub betoane, pe suprafata betoanelor care pastreaza si aspira tot, dar nu transforma nimic, se pot strange, intradevar, colonii masive de microbi, in plus, prin absurdul miraculos ca betonul ar avea calitatile pamantului, ca ar fi suferit vreo mutatie in preajma oamenilor si a pamantului pe care l-a ingenunchiat si ar putea transforma balega in seva datatoare de viata si ar prefabrica microbii (indiferent ce ar fi microbii) in maruntaiele sale, betonul cu mutatii benefice ar trebui sa aiba in interiorul plamadei sale carburatoare si procesoare de nava spatiala ca sa poata procesa si transforma urmele a zecilor de mii de oamenii ce-i ingramadesc fiecare metru patrat. Nu ma pricep la microbiologie, dar, zic si eu, nicio speranta! Bine ca s-au inventat clorul, spirtul si sutele de produse de curatenie, cu mirosuri florale monstruos sintetice, care sa ascunda mirosul infiorator al clorului! …

Ati observat ca, in aer liber, la tara, la munte, in padure…si cei mai obsedati dintre noi de moicrobi nu mai simtim nevoia sa ne spalam pe maini de atatea ori, ne clatim paharul, furculita, farfurioara doar cu putina apa (putina!), fara detergent si mancam fara griji?! Cred ca, undeva in setarile si manifestarea sa, natura are calitatea subtila si netitrata de-a ne oferi aceasta garantie! Ca suntem in siguranta, ca suntem feriti de microbi, ca ii absoarbe si proceseaza ea pe toti… Ne e teama de gaze, de paienjeni, de bursuci, de ursi, dar nu ne e frica de microbi! Pana si fetele fandosite merg sa faca pipi in padure fara griji! Nu pentru ca nu au incotro, ci pentru ca e, asa, o garantie subanteleasa de ambele parti! Padurea nu iti garanteaza ca nu te va musca un bursuc de fund, dar iti garanteaza ca nu vei lua nicio boala. Pacat ca am suferit si noi mutatii si ne e mai teama de bursuci decat de microbi! Pe de alta parte, pentru microbi, exista spirt, clor si alte o suta de produse simandicoase pe piata…pentru bursuci, am avea nevoie de niscava informatii genetice, care nu numai ca nu se comercializeaza pe piata, dar noua piata de desfacere le-a anihilat cu totul, avand tot interesul sa o faca, fiind vorba de incasari enorme. Ce, naiba, sa mai faca un om cu mostenirea sa de informatii, mostenire care, de altfel, ar fi total impotriva pietii de cumparare care a devenit omenirea?! Sa ne permitem sa nu ne mintim, omenirea, in afara de o piata enorm-diforma de desfacere, consum si poezia acestora, nu mai are vreo legatura cu planurile, setarile si strategiile ei originare. Suntem produse care inglobam alte produse. Milioane, miliarde de produse! Ce, naiba, ne-om mai mira ca cei care ne hotarasc soarta, traseul, calatoria, pe tot parcursul vietii noastre, sunt oameni de marketing?!

Cate unul care comporta vreo eroare in sistem, vorba alora din Matrix, sau unul din care sistemul se retrage (filosoful antic spunea, foarte frumos, ca pacatosul este acela din care Dumnezeu se retrage) mai are, in balamucul omenirii asteia, cate-o “intuitie” a poeziei originare a omenirii…din fericire, asfel de alienari te scot din sistem! Sa nu mai vorbim ca am auzit cu totii de cipul mult polemizat, fara de care nu vom mai putea iesi nici din casa. Se pare ca, in Vechiul Testament, existau referiri la acest cip, ca la o insemnare din partea Satanei. Indiferent cum ar fi, suntem produse si mi se pare normal sa avem cod de bare! Orice produs are!

Acum! Intrebarea mea e alta! Daca am atatea sticle de alcool desfacute prin casa, e posibil sa dau foc la casa, cand aprind o brigheta?! Nu de alta, dar ironia ar face sa dispara toti microbii.
Read more...

Frica!

Presupun ca lumea asta e frumoasa, altminteri nu ne-am agata ca disperatii de ea si n-am fi asa de ingroziti ca am putea-o pierde…

Evident, este si singura lume posibila pe care o cunoastem…!

In fiecare zi, putem fi dezamagiti de ceva, de cineva! Inca ma intreb daca dezamagirea are legatura cu noi sau cu ceilalti… Este a noastra, dar pare a avea legatura cu ceilalti. Pare!

Am constatat, pe pielea mea, ca filosofia e una, sentimentele sunt alta, viata noastra interioara, daca are vreo filosofie, are una atat de mica si de privata, incat devine o biologie mic-filosofica, iar realitatea e dusa rau pe campiile existentialismului, care o fi si ala filosofie, dar e in carti, unde totul e sau poate fi filosofic…pe campiile brambura ale intamplarilor noastre, filosofia este doar o curtezana scumpa, sclifosita, pretentioasa, sulemenita si usor de abordat doar de de cei foarte puternici sau cei cu multe bunuri. (De notat ca, pentru mine, cei cu multe bunuri si cei puternici sunt … cred ca am sa dau un citat din Iorga, pare a-mi fi de folos acum, problema e ca l-am citit candva, in copilarie, s-ar putea sa nu-l redau ad literam, ma rog, suna asa: “Invatatura e o avere pe care hotii nu ti-o pot fura, rudele n-o pot imparti intre ele si oricat ai da din ea, nu ramai niciodata fara..”

Cum si mai simplu ar spune un amic de-al meu, depinde de care parte a penisului te afli!

N-am mai scris de ceva timp, nici nu mi-a venit chef, nici nu mi-a venit dor! Uneori, ma satur pana si de cuvintele din capul meu; gandul de-a le mai si asterne pe undeva ma sfideaza de-a dreptul. E minunat, totusi, ca ma cititi…de ce, voi stiti! Ar fi mic si meschin sa pretind ca nu imi pasa, in fond, imi pasa! De-aia si scriu!

Nu scriu pentru mine, ca am unde sa scriu pentru mine!

Acum! Am avut o perioada incarcata, in plus, am avut o perioda in care sentimente contradictorii au dat buzna peste mine ( Nu stiu de ce, naiba, se spune “a dat buzna peste mine”?! Daca ceva ar da buzna peste noi, in ciuda posibilei spaime pe care ne-ar putea-o procura acel “buzna”, faptul ca “buzna” trece peste noi, ne lasa nevatamati! Adevarul e ca sentimentele bizare de care vorbeam au dat buzna prin mine, au trecut, ca-n filmele SF, prin mine. Evident, n-au trecut ca marfarul, au facut tot felul de giumbuslucuri, s-au ciocnit, s-au mancat intre ele. Ma bucur nespus cand arataniile astea se devoreaza intre ele! Pacat ca trebuie sa ramai sa cureti locul de lesuri! ). Orice gestiune afectiva in care sunt multe plusuri, multe minusuri, multe scadente, multe restante, multe pericole de faliment si multe valori incalcite e greu de dus. Pentru asta s-au inventat contabilii. Sanatos ar fi ca, in asfel de momente, sa ne luam un contabil. Sunt sigura ca exista si la acest nivel, probabil, insa, sunt scumpi si sunt incurcati si cu alte contabilitati. In fond, asta e meseria lor.

M-am gandit, de exemplu, la prietenii! M-am gandit si la iubiri, nu ca as fi vreo mare experta! Am avut putine si probabil mi-e cu vina ca au ajuns varza. Cu prieteniile ma tolanesc intr-o alta gradina de verze! La o contabilitate simpla, dar sinistra, am ajuns la concluzia ca prietenii mei nu mi-au oferit mare lucru, iar eu lor la fel! Daca va vine in cap ceva mai sinistru, instiintati-ma cumva! Ca eu consider ca ei nu mi-au oferit mare lucru e in capul meu si e problema mea, clar, dar ca eu n-am oferit e ceva intratat de sigur ca n-am nevoie nici de contabil, nici de contabilitate! De ce n-oi fi oferit, greu de lamurit, greu de priceput, greu de descris! Uite, asa, parca asa s-ar fi nimerit sa fie si sa stea lucrurile si, cumva, sa nici nu depinda de mine! Presupun ca asa ar sta lucrurile si cu darile la stat, daca n-ar fi fiscul pe capul nostru.

Cum m-am convins de vidul sinistru din spatele parteneriatelor de tot soiul, toate aproape impecabile in travestiul fiintarii lor cand din mima in realitate, cand din realitate in mima?! Simplu! Daca inversezi mima cu realitatea si realitatea cu mima, iti dau aceleasi calcule! Fara a fi contabil de meserie, mi-am spus ca ceva nu e in ordine cu cu cifrele astea. M-am mai linistit cand am subordonat matematica realitatii si mi-am spus ca, daca cifrele sunt abstracte e posibil ca si faptele sa fie abstracte, asadar, ne aflam intr-o mare abstractiune, pasibila, ca orice abstractiune, sa fie sau sa devina, cu putina metodologie, filosofie. In fond, toate devin!

Ma simt, de ceva timp, singura! Evident, pentru ca si sunt si, evident, pentru ca am uratenia sa vreau sa fiu! In realitate, nu sunt deloc singura (ma bucur ca fac aceasta precizare, asta intarindu-mi, mimetic si formal, contactul cu realitatea, la al carei parteneriat am inceput sa tin cu sminteala )! Stau, de multe ori, cu telefonul in mana, ma uit la el…nu numai ca nu sun, dar nici nu raspund… Cam cat de impotriva lui poate fi un om?! Si de ce?!

Am sentimentul, de multe ori, ca sunt la un bal mascat. E in regula! Sunt multe masti, unele, frumoase, altele, sinistre, multe, caraghioase, iar, alte, imposibil de privit, dramatice, incondeiate, patetic, cu linii cazute de expresie. Ma intreb, ingrozita, eu ce masca port. Ce masti?! Presupun ca le schimb, doar n-oi fi eu proasta balciului sa port in fiecare seara aceeasi masca! Imi dau seama ce port sau mi le pun la nimereala?! Am o masca hidoasa, azi, sau o masca jalnica?! O vorba inteleapta spune: “Pune-i unui om o masca pe fata si el iti va spune tot adevarul”. Dar o masca peste masca?! Exista adevar peste adevar?! Sau adevarul, ca in Dosarele X, este dincolo de noi?! M-am saturat de balivernele mele pana peste cap!

Am impresia ca aleg sa fiu singura chiar si cand nu sunt singura, ca aleg sa-mi par singura, chiar si cand pot alege sa-mi par oricum! De ce, naiba, vorbesc atat despre singuratate, cand nu sunt singura deloc, stie naiba! M-am saturat de balivernele mele pana peste cap!

In realitate, sunt foarte furioasa! Furioasa pentru ca, chiar si in momentele in care ofeream tot, ofeream la jumatate. Stiu, suna oligofren, nici macar paradoxal, dar stiu eu ce spun! De ce sunt furioasa acum si nu eram cand ofeream ciopartit, chiar daca semnasem la banca pentru tot contul?! Ei, iata, asa, ca nu ma vede nimeni, voi cei care ma cititi, daca intradevar m-oti citi, ca, adevarul e ca habar n-am daca ma cititi sau nu, treaba voastra de ce intrati pe aici, eu, in locul vostru, daca as citi atatea baliverne … ma rog, asta mi-ar mai trebui, sa va indemn sa nu mai intrati, ba, culmea persuasiunii, sa va si conving sa nu mai intrati…oricum, fie vorba intre noi, habar n-am cine sunteti, ce-o fi in capul vostru, ce visati, ce regretati…ce v-am spus, suntem la un bal mascat…ba, aici, pe blogurile astea, suntem la balurile mascate de antologie, balul balurilor, suntem impopotonati ca-n balciul desertaciunilor si ca-n noaptea ororilor…dar e bine, in sfarsit, s-a infiintat balciul la care putem participa toti, ne facem noi costumele, ne taiem mastile, nu platim bilet, nu avem consumatie obligatorie…stiti ceva, oameni buni, balciul asta e cel mai bun, in plus, cum nici n-ar fi visat doar o generatie mai in spate, e “cibernetic”! Hai, ca e bine, mi-a mai venit putin suflul, in fond, cand as fi sperat eu sa ma imbrac in clovn, sa fiu clovn si sa mai am si spectatori! Na, ca se poate, v-am tot spus ca traim in cea mai frumoasa lume posibila! Stiti ceva?! Ne tot plangem toti de ce vedem la tv si ce citim in gazete, dar incep sa am suspiciunea oribila ca ne place! Tuturor ne place! De ce?! Iaca, asa s-a nimerit!! In psihanaliza, se spune ca diferenta dintre omul cu probleme (sa le spunem, generic, psihice) si omul sanatos e cantitativa, nu calitativa! Adica, bazal, suntem la fel si suntem pasibili sa trecem prin aceleasi “stadii” sau probleme. Oare diferenta dintre omul destept si ala prost sa fie tot cantitativa, nu calitativa?! …. De parca asta ar putea lamuri in vreun fel lucrurile!!

Mi-e foarte dor de cativa oameni! Unul, pe care l-am iubit mult si pe care, acum, nu-l mai cunosc/recunosc, de unul pe care nu l-am vazut in viata mea, dar care mi-a fost prieten bun, mi-e dor de o prietena in care am crezut si am crezut de pomana (si ea a crezut de pomana in mine), mi-e foarte dor de mama, mi-e dor de mine asa cum am visat sa fiu si nu sunt si… destul de acut, acum, iarasi, mi-e dor de nebunul ala de prieten necunoscut, in care am crezut si am crezut si-n ala de pomana, cum si el tot de pomana a crezut in mine…ma rog, mi-e dor acut de el pentru ca ma invatase sa rad, sa dau jos lacatele pocite din banala mea obisnuinta de-a exprima si de-a ma exprima, ma invatase sa fiu fericita in momente fara miza, mi-e dor de el pentru ca era liber, imaginativ si destept, asa cum mi-ar fi placut si mie sa fiu, daca n-as fi apucat-o, nu stiu cum si nu stiu cand, pe alte carari… ma rog, din pacate, omul era nebun de legat, altminteri, n-ar fi putut rezista fara prietenia mea… Ce v-am spus, balciul asta cibernetic e fagaduinta nefagaduita, iata, facem ce vrem, scriem ce vrem, ne dam peste cap, ne dam in petec cum vrem…eu, una, n-am strop de rusine … habar n-aveti ce recunoscatoare va sunt in realitate! Nu ma pot abtine!

Ma tot intreb, de doua zile, ce inseamna, real, a detine controlul?! Stiu aproape toate explicatiile din carti, dar, real, ce inseamna a detine controlul?! Separat chiar si de povestea ca tu esti cel mai important, ca, in primul rand, pe tine te ai in grija, cu tine faci calatoria pana la capat… Stiu, e important sa nu te pierzi, in fond, daca tot ai obligatia sau placerea sa calatoresti, e pacat sa-l pierzi pe ala cu care o faci, mai ales ca e singurul aflat, real, in ecuatie si alt sine la dispozie nu mai ai…dar, dincolo de filosofii, cutume, realitati, ce inseamna, ca simtire, a detine controlul?! Am impresia grotesca ca un om s-ar putea chinui toata viata sa faca asta si sa fie sclav. Poti fi sclavul propiului tau control?! Daca da, cum faci sa fii liber?! Sclav esti si cand pierzi controlul! Ce, naiba, trebuie sa faci ca sa fii liber?!

Frica!! Frica de ceea ce nu este real sau palpabil este cel mai mare dusman al nostru!
Read more...

Stiti ce ma enerveaza la masinile de spalat? Fiind usor de spalat la ele sau cu ele, speli toata ziua! Speli si ce nu trebuie spalat! Basca ca, in scurt timp, hainele tale arata ca si cum ar fi fost purtate cincizeci de ani! De exemplu, astazi, aveam de spalat doua tricouri rosii. Nu stiu de ce, naiba, nu ne lasa inima sa bagam in masina de spalat doar doua tricouri! Am pierdut doua ore, cautand, prin toata casa, alte haine rosii. Am mai gasit un prosop si atat! Stiti ce-am facut, am luat haine deja curate si le-am bagat in masina de spalat. Bine, n-a fost simplu! Toate fiind deja spalate cu doua zile in urma, deci, curate, nu ma puteam hotari pe care, totusi, sa le mai bag o data. Asadar, a fost necesara o adevarata strategie de decizie! Prima data, le-am bagat la spalat pe cele care statusera intr-un fotoliu in dormitor, sub banuiala si hotararea ca ele ar fi fost cel mai la indemana sa se prafuiasca, in doua zile, asteptand sa fie calcate! Apoi, a trebuit sa verific care sertare se inchid mai putin bine si ar putea proteja mai putin hainele adapostite inauntru. Acelasi lucru s-a intamplat si cu dulapurile de haine! Am unul ale carui usi, din proiectare, nu se lipesc "etans", asadar, mi-am facut calculul ca, in el, bluzele sau pantalonii rosii, desi curati si nepurtati, s-ar fi putut prafui. Am ametit sortand haine, am incurcat toata casa, m-am zapacit facand calcule si presupuneri, dupa doua ore, eram franta, surescitata, stransesem, in fine, o cuva de masina, dar de nervi si surescitare imi era sila sa ma pun si detergent, sa apas butoanele... Una peste alta, lucrurile stau asa: eu aveam doar doua bluzite de spalat, la mana, le-as fi spalat in maxim zece min, dar mi-au mancat jumatate de zi. Doua ore pana am strans alte haine, posibil de spalat, o ora, cat a durat programul si inca doua ore sa fac ordine in casa. Ma bucur nespus ca s-au inventat masinile de spalat care ne usureaza munca!
Read more...

A spala picioarele celuilalt!

Dumnezeu mi-a dat sansa sa cunosc, sa intalnesc multi oameni minunati! De cele mai multe ori, nu ma comport ca atare (adica, ca si cum as sti, as constientiza si as fi recunoscatoare sau fericita pentru acest lucru), nu le arat (celor care mi-au facut onoarea si bucuria sa intre in viata mea) ca ii pretuiesc, in sine si in fine, eu raman in rezerva sau ma comport ca si cum lumea in care traiesc ar fi terna si lipsita de specacolul frumos si generos cu care m-a ospetit, presupun, de multe ori, nemeritat! Asta, evident, e regretabil si e in pofida interesolor mele de suflet, de raportare, de fericire si de evolutie. Din pacate, sunt si partea neagra din mine, umbrele mele nedeslusite sau deslusite urat! Cand imi dau seama cate motive am sa fiu fericita, ma cutremur!

Traiesc, insa, de cele mai multe ori, ca cei mai multi dintre noi, la umbra momentelor mele de nefericire, care, la o contabilitate matura sau de bun simt, sunt fapte banale, cotidiene si absolut necesare de existenta. De ce, naiba, ne cramponam in nimicuri, chiar dureroase, de ce, naiba, nu vedem ansamblul, compozitia, luminile de fundal si ramanem agatati de cele de maxima proximitate, cum ar fi luminile de contur, de ce, naiba, ego-ul conteaza mai mult decat sufletul si confundam ego-ul cu sufletul?! Greu de deslusit din orice unghi sanatos, dar pe deplin binemeritat de natura umana, care isi confunda sinele cu aparenta sinelui.

Imi vine un cap un pacient al lui Irvin Yalom ( profesor la Universitatea Stanford si unul dintre dintre cei mai cunoscuti psihoterapeuti contemporani). Pacientul, agent de vanzari, avea o teribila anxietate legata de prezentarile pe care trebuia sa le faca in fata clientilor sau in fata sefilor sai.

“Fioros de sensibil la orice observatie critica, se daduse adeseori in spectacol, contraatacand cu ferocitate atunci cand cineva punea la indoiala vreun aspect al prezentarii facute de el. Eu il ajutasem sa inteleaga ca si-a pierdut din vedere granitele eului personal. Este absolut firesc, ii spusesem eu, sa reactionezi negativ la un atac impotriva identitatii tale fundamentale – la urma urmei, intr-o asemenea situatie este pusa in joc insasi supravietuirea ta ca individ! Dar Carlos isi extinsese granitele identitatii personale pana dincolo de spatiul profesional, si, ca urmare, cand se confruta cu critici, chiar si numai moderate, la vreun aspect al muncii lui, le raspundea ca si cum ar fi fost un atac impotriva fiintei lui fundamentale, o amenintare pentru insasi suprevietuirea lui. Il imboldisem pe Carlos sa faca diferenta intre sinele lui fundamental si celelalte atribute ale activitatii periferice. {…} ele nu sunt el, nu sunt fiinta lui esentiala. {…} chiar daca trupul lui era pus in pericol, el insusi, ca persoana singulara, esenta lui vitala, ramanea intact.” ( Irvin Yalom)

Asadar, cand Carlos intelege ca EL INSUSI, esenta lui vitala, sinele sau fundamental nu au legatura cu criticile, acuzele, intrebarile, intreruperile, insultele, dispretul, indoiala sau verdictele celorlalti, ca sinele sau autentic ramane independent de toate astea, in deplina siguranta si “imunitate”, ca singurul care il poate ataca, cotropi, pune in primejdie este el (prin el intelegand constiinta sa), ca exteriorul nu-l poate afecta in vreun fel, daca el nu permite, nu accepta, Carlos ajunge sa faca cele mai bune prezentari din viata lui. Carlos ajunge sa-si spuna mereu in minte aceleasi “mantre” linistitoare: “ Eu nu sunt munca mea! Nici vorbele pe care le rostesc. Nici hainele de pe mine. Nici unul dintre aceste lucruri. Si nici pantofii mei nu sunt. Eu nu sunt pantofii mei!”. Ramane cu “ Eu nu sunt pantofii mei!” ca formula magica, formula pe care o va tot rosti si la care va tot apela in momentele cand simte ca sinele sau este amenintat de criticile celor din jur, formula care-i va aduce linistea si succesul.

Cei mai multi dintre noi confundam sinele nostru esential cu proximele noastre atribute de suprafata. Motiv pentru care si putem fi raniti atat de usor, “scosi din joc” atat de usor. Daca am inceta sa mai facem aceasta confuzie (devastatoare pentru sinele nostru si cu toata atrocitatea impotriva lui), cu siguranta, am fi mult mai puternici si mai nealterati. Motivul pentru care urasc atat de mult vanitatea (inclusiv vanitatea mea) e faptul ca vanitatea e aliajul perfect pentru dezidentificarea noastra, prin intermediul sau savarsindu-se “crima” impotriva sinelui nostru fundamental. Vanitatea ne “permite”, indeamna sa ne simtim atacati, refuzati, inlocuiti, umiliti, injositi, chiar si atunci cand nu este cazul. In lipsa ei, am ramane mult mai detasati, mult mai cu noi, mai aproape de noi si mai stabili cu noi. Nu am in vedere, aici, vanitatea aceea apoteotic asumata, aia de tupeu formidabil si forta ravasitoare care-l indeamna, de exemplu, pe Salvador Dali sa spuna cu maxim aplomb: “Singura diferenta dintre mine si suprarealisti este ca eu sunt suprarealist!”. Aia e vanitate sanatoasa, de forta si “ocrotitoare”, ma scoate din minti vanitatea infirma, infima, meschina si faramicioasa care iese la iveala tocmai in momentele cand suntem cel mai putin siguri pe noi, cel mai usor de ranit si cel mai usor de infrant! Doar ce ne trezim cu vanitatea stupida pe cap ca ceilalti ne ranesc, ne vor raul, ne fac rau, au ceva cu noi, asta au urmarit, asta urmaresc, o luam razna, actionam cu ferocitate, agresivitate psihotica, urlam, aducem argumente, ne aparam insultand, proliferand injurii, atentam la sinele “esential” al celorlalti, in speranta ca al nostru va ramane intact, in conditiile in care el, oricum, ar ramane intact, daca nu l-am abrutiza si anihila noi! In afara cazurilor extreme de a fi victime reale, prin forta unor conjuncturi de maxima periculozitate, noi suntem calaii nostri! Daca, asemenea lui Carlos, am invata sa ne spunem, in fata insultelor, criticilor: “ Eu nu sunt pantofii mei!”, am cladi pentru sinele nostru autentic o lume mai sigura!

Insultele sunt ale unor oameni care au probleme cu ei, nu cu tine, probleme mari, nerezolvate, pe care, irational si trist, spera ca le-ar putea rezolva cu tine. Se vor intoarce, ritualic, in acelasi punct, incercand sa-si rezolve niste probleme nerezolvate demult (foarte probabil in copilarie), vor cauta aceleasi situatii de conflict in speranta ca, de data asta, aparandu-se cu agresivitate, vor fi mai puternici si vor rezolva probleme sau conflicte pe care n-au curajul sau puterea sa le rezolve candva sau sa le aduca la suprafata constintei. Foarte rar, intalnesc oameni care sa inteleaga ca cei care ii insulta, ii ranesc nu au nicio treaba cu ei, ci au probleme doar cu ei. Probleme de care nici macar nu stiu si a caror posibila existenta n-ar fi acceptata, vreodata, de constiinta lor. Cu cat mai mari problemele, cu atat mai greu de rezolvat sau de scos la suprafata. Ne chinuim, prosteste, ne simtim amenintati, insultati, umiliti, cand, de fapt, sinele nostru esential ramane integru si nu are vreo legatura cu insultele si remarcile celorlalti. Pacat ca e atat de greu de inteles sau acceptat acest lucru, in realitate, atat de logic!


O prietena imi spunea ca au durut-o, vreun an, gatul, vertebrele din partea superioara a coloanei. Nu mai stia in ce pozitie sa stea si, de frica sa nu afle nu stiu ce, nici nu a ajuns la doctor. Ajunsese sa traiasca cu durerea, se obisnuise cu ea. Intr-o zi, brusc, i-a disparut fara urma si nici n-a mai revenit! A asteptat-o, obisnuita fiind cu ea, dar n-a revenit. Ganditi-va ca asta s-ar putea intampla, intr-o zi, brusc, cu orice durere instaurata! De ce nu?!

Spuneam ca am avut sansa sa cunosc multi oameni minunati, oameni pentru care, probabil, ar fi trebuit sa muncesc in carierele de piatra ca sa am meritul de a-i avea in preajma. Am cunoscut, insa (si cunosc) si oameni de care intelept ar fi fost sa fug de treizeci de ori pe zi. Intelept, nu din punct de vedere al periculozitatii (desi, la un anumit nivel, ar fi existat si regretabilul asta), ci, mai degraba si mult mai important pentru mine, din punct de vedere moral-estetic si din punct de vedere al pretentiilor ce decurg de aici. Cu mojicie, de multe ori, m-am luptat cu mine sa-i pastrez, nu intacti (ca intacti erau asa cum erau), ci sa-i pastrez exact asa cum as fi vrut sa devina, sa fie, cum ii intrupa “poezia”, e drept, nerealista, dar frumoasa si smintita a incapatanarii mele de-a-i imbrobodi. Nu regret nimic, i-am vazut cu mult mai frumosi decat erau si mi-am salvat existenta de multe zile de uratenie, disperare si furie. Ma voi incapatana, de fiecare data, sa vad in oameni ceea ce ma face fericita, ceea ce le-ar mai da o sansa. Sunt un om care a primit multe sanse, iar cand intalnesti un asemenea miracol, nu te mai dezici! Ar fi ca si cum n-ai fi primit ceva! Asta ar insemna hau si disperare!

Uneori, de fapt, de cele mai multe ori, ne este foarte greu sa-i vedem pe oameni asa cum sunt! “Asa cum sunt” sunt si exista doar din puncul nostru de vedere! Punctul nostru de vedere depinde de noi si de problemele noastre nerezolvate, de gradul nostru de cultura, informare, civilizatie si nu, in ultima instanta, de empatie. Emotionala si sociala. Evident, cel mai mult depinde de istoricul personal al fiecaruia dintre noi.

Uneori, daca privesti lucid un om, te intrebi de ce, naiba, il iubesti?! Sau, dimpotriva, de ce, naiba, nu-l iubesti?! Anticul a avut dreptate, omul este masura tuturor lucrurilor. Noi suntem masura lucrurilor noastre: traite, crezute, spuse, gandite, intamplate, aspirate! Nu cei carora le aruncam in carca lucrurile din intamplarile noastre! Aia sunt masura lucrurilor lor! Fiecare cu masura lui, de aici, “crimele” diferite, “personalizate”, impotriva sinelui nostru esential. Uneori, ii iubim mai mult pe ceilalti decat ne iubim pe noi, iar asta e o mare greseala, in cel mai virtuos caz, trebuind sa-i iubim cel putin tot atat cat ne iubim pe noi. Porunca: “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!” nu e redactata asa aleatoriu.

Alteori, ii iubim cu mult mai putin! Intodeauna, am crezut ca a te iubi suficient de mult pe tine insuti inseamna a mai da o sansa tuturor! In fiecare zi, alta! Pamantul care nu este, va fi inventat! Daca cineva tine cu tot dinadinsul sa-si petreaca toata viata calatorind spre el! Fiecare sansa oferita celorlalti poate rezolva o problema nerezolvata cu noi si in noi. Stim doar dupa ce parcurgem greul sansei oferite. Uneori, nici nu stim! Dar ceva in noi e mai limpede, mai simplu si mai usor de dus! In lumea orientala exista obiceiul de-a spala picioarele celuilalt/celorlalti. Nu este doar o forma de respect, cum am fi tentati sa credem; uneori, pentru a ni se spala picioarele e nevoie sa spalam picioarele altora! E drept, fiecare ne spalam picioarele proprii, mai bine sau mai rau, dar cand cineva ne spala picioarele, stie sigur ca avem picioarele curate, nu de alta, dar ni le-a spalat cu mainile lui! Cum facem si cu pruncii! Uneori, ar fi bine sa-l putem trata pe celalalt ca si cum ar fi pruncul nostru.

Cum ar fi lumea, daca ceilalti ar fi pruncii nostri?!

Presupun ca laboratoarele in care se confectioneaza arme de tot felul: biologice, chimice, nucleare, artizanale etc ar disparea primele. Am folosi prezervative, n-am mai taia padurile, am ingropa sangele infectat la radacina vulcanilor, am zambi mai mult, am trai, actiona si ne-am exprima mai cu grija. A spala picioarele celuilalt inseamna un bun de pret economisit si pus la pastrare intr-un loc sigur, cel mai sigur dintre toate! Nu se stie cand vei avea nevoie si tu sa ti se spele picioarele, fiecare avem! In viata, exista multa mocirla.

A da o sansa celorlalti inseamna a-ti da o sansa tie!

Stiu cum suna, exact asa am vrut sa sune!
Read more...

Acte pentru tinutul la cineva!

Ar fi obositor ca toti oameni care ne cunosc sa tina la noi! Ceea ce, la prima vedere, ar putea parea ca ne da confort, ne fortifica vanitatea si largeste spatiul de siguranta, ar fi, de fapt, o molima de care n-am mai scapa si ne-ar face rau pe orice termen!

Pe mine, sigur m-ar scoate din minti ca toti oamenii pe care ii cunosc sa tina la mine! Vreau sa tina la mine doar aceia la care tin si eu! Retractez, vreau sa tina la mine doar aceia la care eu tin foarte mult! ( Cred ca sunt mult mai cinstita decat imi imaginam). M-ar scoate din minti sa tina si un sfert din ei si zece la suta din ei… a tine cineva la tine iti creaza o mare responsabilitate!

Motiv pentru care, deloc aberant, vrem sa tina la noi aceia la care si noi tinem! Responsabilitatea se transforma in placere, iar pretentiile in asteptari ale noastre. Cand nu tii la cineva, iar acel cineva tine la tine e, neindoielnic, un supliciu! Doar pentru ca indolenta umana poate ignora “pacatosul” dezacord, nu inseamna ca, de fapt, relationarea si relatia nu sunt in registrul sacrificiului, al uratului, al sufocarii si al imoralitatii, pana la urma! Stiu, pare ca e comod, dar nu e! E periculos, obositor, nedrept si al naibii de incomod!

Am tinut mult la cativa oameni din viata mea! Mult si din toata inima. Nu ma refer la cei din familie; in acest sens, nu exista sentimentalism, e un fel de obligativitate genetica, inscrisa, uneori, fara vreo armonie sau maretie, in centrii afectelor noastre. Ca atare, ioc, maretie, sentimentalism, generozitate morala sau virtute emotionala. Dar sa tii din tot sufletul, toata mintea si toata inima la cineva de care nu te leaga nici sangele nici sexul (nici intentia de a face sex) gasesc ca e o mare virtute si, poate, prin asta, am putea intrezari, ca printr-un vizor magic, putin din ceva-ul miraculos al speciei asteia.

Evident, cand tin la cineva, vreau ca acel cineva sa tina la mine! Nu are vreo legatura cu egoismul sau, daca are, bine ca are, oricum, cand tinem la cineva, din mizeria risipei de sentimente reprobabile care insoteste fragilul “tinut la cineva” face parte si alaiul sinistru al afectelor noastre pocite! Asadar, lucrul acesta, odata stabilit, lasa posibilitatea gasirii si altor premise pentru motivatia si mobilul schimbului afectiv. Dincolo de egoism, care nu ma intereseaza, fiindca e obligatoriu, ma intereseaza mobilul care poate avea urmari sanatoase si indeparteaza riscurile. De exemplu, cand tin la cineva, mie imi vine sa ma duc cu omul respectiv la un notar si sa semnam un act! Eu semnez ca tin la omul respectiv, omul semneaza ca tine la mine! Ce se intampla, dupa, si nu se potriveste cu inscrisul intra sub incidenta legii.

Mi-ar placea sa-i pot da in judecata pe cei care au tinut sau tin la mine si s-au comportat sau se comporta ca si cum nu ar tine! De cateva ori, am regretat ca nu am un astfel de act in mana, care sa-l faca pe inculpatul detinator al tinutului meu la el bun platnic. Acum vreo cateva nopti, de exemplu, intai am regretat, apoi, am murit de furie ca n-am facut un asemenea act la momentul respectiv! Sa fii luat un notar in puterea noptii, sa-i fi platit regimul de urgente, sa-i fi iesit in drum omului cu tinutul meu la el in carca, la ceas de noapte, sa fi stat pe-o bordura si sa fi semnat nenorocitul ala de act!

Evident, m-am incalcit la clauze! Ce, naiba, sa ceri in asfel de cazuri?! Nu ca as fi avut vreo retinere, ca vreo dezamagire m-ar fi impiedicat sa-mi mai doresc ceva, dimpotriva, mi-as fi dorit, numai ca nu stiam ce! Cum nu stiu si nu ma prind nici acum! Dar, sigur, trebuie sa-mi doresc ceva, altminteri, n-ar mai avea vreun sens nici actul, nici “tinutul”! Probleme e ce! Ma tot gandesc la asta si nu-mi vine nimic in cap si, va asigur, ca nu ma cenzureaza vreo pudoare, vreo teama, vreo sfiala sau vreun bun simt! Pur si simplu, desi am cautat cu toata lacomia si indarjirea, nu-mi vine ceva in cap!

Asa m-am prins, de fapt, ca tinutul asta la cineva e, in felul sau banal, un miracol!

Pe de alta parte, tot mi-e necaz ca nu am un act la mana, ca nu-mi doresc ceva! Ma gandesc, cu indarjire, ca daca mai caut si mai rabdare in lacomia mea, o sa gasesc ceva de cerut, drept despagubiri, pana la urma. Apoi, brusc, mi s-a nazarit si gandul si teama si precautia ca, pana gasesc eu echivalentul la daune, imi trece tinutul si raman si fara daune si fara tinut, in plus, si cu un act inutil pe cap, pentru care am platit o caruta de bani (ca notarii sunt scumpi, iar chestia asta cu tinutul trebuie sa valoreze ceva, altminteri, am tine toti la toti, cu multa usurinta si pe toate cararile)! Cumva, desi pare o afacere proasta sa tii la cineva, eu, data viitoare, tot ma incumet la notar, chiar daca ma fac de rasul notarului si ma cert si cu omul la care tin!

Acum e acum! Cum redactez actul, ce, naiba, vreau, la ce, naiba, ma oblig si la ce-l oblig si pe omul care, probabil, va semna cu forta?! Stiu clar ce am de facut in prima faza a redactarii: eu tin la X, X tine la mine, dar ma poticnesc la clauze! Mai mult, cum, naiba, dovedesc, cand ma supar, ca X nu tine la mine, daca el pretinde ca tine, dar, in furia mea, eu pretind ca nu tine?! E cuvantul meu contra cuvantului lui X sau nici nu poate fi vorba de cuvinte de onoare intr-o asemenea afacere?! Notarul doar e martorul acela la carat de apa, pe care legea il ajuta si incurajaza sa faca o gramada de bani, fara sa faca ceva anume, fara sa aiba vreo cadere, deci, e gaj doar legal, nu are vreo cadere sa faca dreptate, lumina, sau sa descopere vreun adevar! Asadar, l-am platit de pomana, pe notar nu pot conta, fara clauze, nu ajung nici in fata judecatorului, fara termenii clari a ce-ar insemna tinutul meu la X si tinutul lui X la mine, nu mi se poate face dreptate, nu pot obtine ceva, in plus, i-am tinut drumul de pomana lui X, la miezul noptii, sa semneze un act pe-o bordura, X , daca nu intelege ce vreau de la el, oricat ar tine la mine, nu-mi poate da, cum nu-mi poate da nici judecatorul, nici vigilentul notar care si-a pus semnatura si stambilele pe-o bazaconie in care, oricum, nu credea.

Un prieten pe-o ureche mi-ar spune acum, cantarind bine situatia: “Eu zic ca X sa-ti dea ce vrea el!”. Am zambit, amintindu-mi vocea si omul (gasesc ca e mare lucru sa-ti poti imagina, chiar si intr-o aiureala, ce ti-ar putea spune un om). Cantaresc bine si eu situatia si raspunsul imaginar al prietenului meu si nu stiu daca imi convine! Cine stie ce, naiba, imi da X! Nu vreau sa risc! Cantarind bine situatia si negasind vreo solutie, mi-a venit in gand, ca unica solutie, ca X sa se duca si el la notar! Sa desfaca actul si sa faca un altul! La care amandoi, mai zdraveni la cap, de aceasta data, se semnam cu mai multa atentie! Evident, e musai sa semnam; in fond, nu tii in fiecare zi la cineva!
Read more...

Daca asta e jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc!

Pretentiile noastre in privinta celorlalti au legatura cu noi, nu cu ei. Cand lucrul acesta va fi indeajuns de bine lamurit si inteles, vor fi mai putine furtuni la orizontul asteptarilor noastre. Pana una alta, ne chinuim sa acceptam si sa intelegem ca X ne face nu stiu ce, ca Y ne face ceva la care nu ne-am fi asteptat. Ideea sanatoasa, de fapt, este urmatoarea: la ce ne-am asteptat de la Y, de ce si cum ne-a venit aceasta nazbatie?! In fond, Y e Y, in fapt, n-are nicio legatura cu aspiratiile, motivatiile noastre interne, care ne construiesc asteptarile de la Y. Saracul Y are si el aspiratii, motivatii (altele decat ale noastre), e, desigur, o nazbatie cat casa sa-i pui in carca lui Y asteptarile tale.

Presupun ca: femeile care isi doresc sa traiasca bine, fara sa faca faca ceva, se asteapta ca orice barbat (despre care presupun ca are bani) pe care il seduc sau cu care se culca, sa le intretina (evident, sa le intretina “bine”), barbatii se asteapta ca orice femeie frumoasa, la care poftesc, sa se culce cu ei, studentii se asteapta ca profesorii sa-i lase sa copieze la examene, artistii se asteapta sa fie adulati, presupun ca, uneori, canibalii se asteapta ca jumatate din trib sa devina vegetarian ca sa le ramana lor mai multa hrana…

Categoric, asteptarile noastre au legatura cu noi, nu cu ceilalti! De ce, naiba, credem, prosteste, ca au legatura si cu ei?! Iata nu o intrebare care nu ne da pace, ci o realitate care ne impiedica sa luam hotarari sanatoase, sa avem actiuni sanatoase!

Sunt o persoana care cunoaste multi oameni, are multi prieteni (luam in calcul si conventia conceptului si realitatii de prietenie), are multe cunostinte apropiate si multi oameni cu care, profesional, relationeaza bine (acceptam, si de data aceasta, aceeasi conventie a relationarii bune, aflata sub incidenta socialului amestecata, unori, inevitabil, cu proxima apropiere afectiva (curtoazie calda, confesiuni “de neamanunt”, promtitudine de “servire”, un oarece familiarism etc). Cu toate acestea, sunt un om care ramane izolat, cu buna stiinta, cu smintita intentie si, bazal, cu multa bucurie! Asa sunt eu! Nu e bine, nu e rau, pur si simplu, asa sunt si, pana acum, cu mici exceptii, acest lucru nu s-a dovedit a fi un incovenient major pentru acel “eu” al meu, integrat si angrenat in existenta asta a mea! Ori de cate ori incerc sa fiu mai entuziasta decat sunt, mai deschisa decat sunt, mai neexclusivista decat sunt, imi creez prejudicii, o combustie mai mare de resurse, disconfort si, de multe ori, frustrari, nemultumiri, iritare. Asadar, cum un lucru intelept este sa te cunosti pe tine insuti (Socrate), iau in calcul ce am putut descoperi si cunoaste despre mine, pana acum, si ma comport in consecinta. Repet, nu e, intodeauna, simplu, dar e mult mai comod. Cel putin, pentru mine, s-a dovedit a fi!

Deloc filosofic, un alt “concept” care m-a ajutat mult pana acum si in nenumarate situatii, de suflet, de conjunctura, de indoieli sau de compromis a fost cel de neacceptare. O anumita afirmatie a unui filosof mi-a placut mult de la prima “auzire”, m-a instigat, mi-a ramas in cap si, cumva, n-am mai putut s-o scot, ca amprenta de identificare, din filosofia din propria mea capatana. Mi-a placut mult si pentru ca seamana cu un joc, iar pe langa coeficientul ludic, are, asa, o mare flexibilitate (in spatele totalei lipse de negocieri) de acceptare sau neacceptare. Doar tu esti liber sa hotarasti si, hai, sa fim seriosi, asta e mare si nesperata libertate! Nu te constrange nimic altceva in afara propriilor putinte sau chef de-a accepta! Spusele filosofului sunau astfel: “Daca asta e jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc!”. Frumos, nu? Ludic, nu? Neconstrans si deloc periculos, nu? O totala si completa frumusete, nu? In plus, mult rafinament!

Cand ceva nu mi-a placut la un om, la o situatie, la o relationare, la o intamplare, mi-am spus, simplu, in minte…daca asta e jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc! Desigur, m-a motivat “prototipul” initial, filosoful avand tupeul si nebunia, pana la urma, sa-I adreseze aceasta fraza, fara vreo urma de negociere, creatorului suprem. Motiv pentru care mie mi se pare, de-a dreptul, ludica, plin de angajamente si urmari sanatoase s-o adresam (asumat si fara teama) confratilor nostri, situatiilor noastre de viata, intamplarilor noastre! Pai, daca unul, riscand totul si uitand cu cine se pune, are tupeul nebunesc unui asemenea refuz, unei asemenea nenegocieri, noi, intr-un univers famiriar, ale carui coordonate de negociere nu pot atrage cataclisme sau urmari fatidice, ma rog, noi de ce n-am putea spune, cu aplomb si fara sa negociem, celor care ne supara, ranesc, deranjaza, ne insulta asteptarile etc: “Daca asta e jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc!”

Simplu! Il spui, nu mai negociezi, pleci si te impaci cu asta! Nu de alta, dar este o negociere inteleapta, sanatoasa…in plus, fie vorba intre noi, are rafinament, iar, in urma refuzului de-a negocia, ego-ul tau ramane intact! Nu ca am avea nevoie de ego-ul asta, personal, vad in el un mare si pervers dusman al linistii si fericirii noastre, numai ca, din ce-am vazut si simtit, afurisenia asta se tine scai de pielea noastra, sufletul nostru, mintea noastra nevolnica…iar cand, cu mari eforturi, reusim sa-l alungam sau sa scapam putin de el, se tine scai pe urmele noastre ca o fantoma netrebnica si hidoasa! Dar, ce sa faci, lumea simturilor si afectelor noastre e plina de fantome si monstri, nu putem scapa de ei!

Oricum! “Daca asta e jocul pe care mi-l propui, atunci eu refuz sa-l joc!” este o filosofie deloc filosofica care pe mine m-a ajutat! Cu mic consum, urmari sanatoase si cu solida sa impacare, obligatorie sistemului de cuvinte reunite. Poate va ajuta si pe voi! … Nu vad vreun motiv pentru care nu v-ar ajuta.
Read more...

De fapt, daca nu stii vreun descantec, bolborosesti!

Nu-i pot intelege pe oamenii, vesnic, fericiti; drept urmare, ii suspectez ca sunt prosti sau, cel putin, n-au prea multe ganduri in cap! Evident, ii suspectez ca nu-i prea duce capul si pentru ca sunt foarte invidioasa pe ei. Asa! Ca mie nu-mi iese! Sunt un om care poate sa stea si zile intregi inchis in casa, citind de dimineata pana seara, fara sa se plictiseasca, dar n-as putea pretinde ca lucrul acesta ma face fericita! Nu ma face in vreun fel! Pur si simplu, citesc si atat! Pot sa stau cu mine, saptamani in sir, nu ma plictesesc, dar nici nu sar in sus de bucurie! Am fost pe Coasta de Azur, am privit iahturile altora, am privit si vizitat tot ce era de privit si vizitat si n-am simtit nicio fericire! Imi povestea o cunostinta ca a fost acolo…mai era putin si facea apoplexie de bucurie si fericire, asa, fara rost, in timpul nararii! Cum, naiba, le iese altora si mie, nu?!

Eu astazi am citit niste povesti si am plans vreo patru ore! Pana si povestile sunt triste! Bine, nu am plans vreo patru ore, dar am plans ori de cate ori mi-a venit! Ba, de cateva ori, m-am surprins gandind ca, pe caldura asta, e bine ca mai dau afara niste sare din organism, apoi m-am ingrijorat ca ma deshidratez. N-am lasat povestile din mana, cu toate ca erau niste povesti oribile, pe alocuri, hidoase…erau, de fapt, niste povestiri psihoterapeutice, la care n-ar fi trebuit deloc sa plang, pentru ca nu erau de plans, erau de groaza sau, cel putin, de cazut pe ganduri. Eu am gasit de cuvinta sa plang, cu toate ca ma deshidratam si nu mai aveam apa in casa, iar pe caldurile astea, prefer sa stau fara apa decat s-o iau prin arsita. Ma rog, eu nu pricep nici cum altii pot fi fericiti pe caldurile astea! Asa, fara motiv, se bucura ca e vara si ca e timp frumos (cica!). Uneori, mi se pare ca visez cand ii aud si pe aia, pe la stiri, anuntand, cu mare pompa si incantare, ca urmatoarele zile vom avea timp frumos! Nu inteleg despre ce timp frumos vorbesc, ca noi locuim intr-un cuptor, afara e cuptor…ce sa mai, nu pricep despre ce timp frumos vorbesc! Probabil, vorbesc despre timpul de pe alte meleaguri! Presupun! Altminteri, nu vad vreun motiv, in afara nebuniei cronice, ca domnul de la meteo sa se bucure ca maine vor fi 39 de grade (la umbra) si ca va fi timp frumos! Timp frumos, pentru cine?!... Ma rog, oricum, din punctul meu de vedere, vara a fost inventata pentru cei care n-au nicio treaba! Am stat si am citit si, desi nu ma miscam, simteam cum ma topesc si ma lipesc in canapele. Ma puteam concentra numai pentru ca am exercitiul concentrarii, altminteri, ar fi fost de-a dreptul imposibil cu placinta aia de soare si de arsita intrand bezmetic prin si pe sub toate jaluzelele! Cica pe unii ii motiveaza…ii motiveaza, sa ce?! Rar am vazut oameni “motivati de soare” sa faca ceva real! Dar, ma rog! Mai poposesc pe cate o terasa si ii aud pe oamenii povestind tot felul bazaconii, care, cica, ar fi uluitoare bucurii sau uluitoare intamplari! Mie imi par tembeli, dar, probabil, asa e fericirea! Ce stiu eu?!

Acum o saptamana, o cunostinta imi povestea ca sta de zece zile in piscina, de dimineata pana seara. Mi-a povestit, cu lux de amanunte, toate intrarile, iesirile, sariturile, scalambaielile din apa, turele, inotul cu capul la suprafata, inotul cu capul la fund, timpii in care respira si conversatiile pe care le are cu alti zglobii de la piscina. M-am plictisit ingrozitor, ba, de cateva ori, mi-a venit sa urlu! Daca legile astea de care depindem mi-ar fi permis, i-as fi pus banda adeziva pe gura sau i-as fi spus, cu furie, sa incerce sa se asculte, de unul singur, fara sa se plictiseasca, cateva ore, ca sa vada cum e! Stiu, este vacanta, dar, ce, in vacanta, oamenii nu gandesc, nu au discernamant, nu mai simt cuvintele?! Ma rog! Am fost, intr-o zi, in piata sa-mi iau un pepene, iar un nenea in varsta (care vindea pepeni) ii povestea, extrem de contrariat, unui confrate, cum a uitat el ca este vara si a cumparat car dupa car de lemne, minunandu-se de ce pret mic mic au lemnele iarna aceasta! Era atat de uluit si nemultumit ca uitase ca este vara si investise, cu neghiobie, atatia bani in lemne, mai povestea cum le-a si carat si taiat, pe caldurile astea, minunandu-se ca e iarna, dar timpul ramane frumos! Ceea ce spunea nenea, din punctul meu de vedere, era interesant (in fond, omul uitase ca este vara), ceea ce-mi povestea cunostinta mea mi-a parut, cu siguranta, de redus la cateva minute de conversatie. Dar, ma rog, oamenii sunt fericiti, bine ca sunt, bine ca stiu, bine c-o arata…bine ca nu-i mai intereseaza nimic altceva! Mi-as dori si eu sa fiu, dar nu-mi iese!

Fac, zilnic, o ora de bicicleta pe zi. Nu bicicleta bicicleta, pentru ca pe alea merg eroii prin Bucuresti! Eu fac pe bicicleta aia de camera, in timp ce ma uit la televizor. Asadar, am inceput iarasi sa ma uit la televizor! Fac cam in timpul stirilor de la ora sapte, asadar, aflu si stirile, care, nu stiu de ce, nu ma intereseaza deloc (nu ca ar fi in regula sau de lauda), aflu cum va fi si timpul, in plus, ma descompun pe caldurile astea. Ieri, cand m-am dat jos de pe bicicleta si m-am privit in oglinda, in ciuda faptului ca transpirasem, timp de o ora, ca un porc, iar pe dedesupt, era lac, in oglinda, eram de-a dreptul tumefiata! Adica, eram umflata, paream dubla, parca bausem toata noaptea, bausem incontinuu si nu eliminasem nimic! N-am putut pricepe, in vreun fel, cum, daca transpirasem ca un porc, eram atat de umflata, de parca fusesem injectata cu butoaie de apa! In timp ce pedalam descompusa, l-am auzit pe ala de la meteo, anuntandu-ma ca pot sa stau linistita si sa imi fac ce si cate planuri vreau: “In zilele urmatoare, in continuare, va fi timp frumos!”. Adica, ieri erau 34 de grade, astazi, 36, iar maine, 39! Toate, la umbra, ca, la soare, in intersectii si pe bulevarde sunt cinzeci! Cu oripilare, am vazut ca si pe celelalte canale, anuntau timp nesperat de frumos! Oameni buni, cred ca nu mai vad eu lucrurile cum trebuie, dar despre ce timp frumos vorbesc?!

Unde, la cine, despre ce fel de timp frumos este vorba, ca nu mai pricep nimic?! Ies din casa, la treburi, naucita de caldura, merg la supermarket, ca in cosmar, stau in casa si citesc ca in miezul unei placinte fierbinti si care nu se mai termina, fac putin sport si ma descompun (aveam meteahna de-au urca, de cateva ori pe zi, scarile din bloc…acum, nu mai pot fi urcate din cauza fierbintelii si mirosului de la ghena), despre ce, naiba, de timp frumos vorbesc astia de la stiri?!

Ma rog, cu siguranta, este timp frumos si ne putem face nestingheriti si fericiti ce planuri vrem! Orice plan! Ma mir cum, naiba, de nu am curaj sa rezolv niste treburi ziua?! Daca-ti scoti ochelarii de soare din torpedoul masinii si ti-i pui pe nas, iti ramane urma pe nas! Bine ca e timp frumos! Ieri m-am ars cu o tava din inox lasata pe pervazul geamului! Aveam obisnuinta sa plec dimineata de acasa si sa vin seara, timp in care imi rezolvam o gramada de treburi. Acum, aman de cateva zile o intalnire!

In plus, toti au meteahna sa stea sau sa manance pe terasa, la doua dupa amiaza. Cum, naiba, sa stai sau sa mananci pe terasa la doua dupa amiaza, in plus, sa te mai si concentrezi asupra unei discutii?! Terasele, daca n-au copaci in jur, sunt niste locuri infernale! Mai ales cele amplasate la bulevarde. Umbrelele alea care, cica, fac umbra, constituie adevarate sere (umbrelele sunt din plastic, din petrol, din ce or fi, nu sunt din materiale naturale, bumbacuri, canepa, trestii si alte lucruri care ar putea tine umbra sau goni cateva grade, umbrelele miros a foi de plastic incins! In plus, masini dupa masini trec pe sub nasul tau, fierbinteala si mirosul asfaltului incins iti intra in nari si in pori, mirosul gazelor de esapament se impreuna cu mirosul de petrol al umbrelei si transforma locul intr-un spatiu de gazare. Ce, naiba, au oamenii cu intalnirile de la miezul zilei, pe terase?!

In conditiile astea, ma mai intreb de ce oamenii bat campii, de ce indruga verzi si uscate si nimic demn de interes, de ce sunt penibili, peticiti, lipsiti de imaginatie, plictisitori, enervanti si…par teribil de fericiti! Pai, de-aia, ca nu mai stiu cine sunt, ce e azi, ce e ieri, se clovnaresc, povestesc idiotenii…saracesc cu duhul si, ca in pilda, sunt fericiti! Mi s-a rupt sufletul sa vad, intr-o zi, un barbat in costum, inchis pana-n gat, pe o terasa de bulevard cu umbrele din petrol! Dragii mei, sacoul ala barbatesc e un palton, de fapt, numai ca e scurt, are dungi si se numeste sacou! In rest, e din stofa, stofa e din lana, pe dedesupt, are intarituri, e matlasat…daca nu e un palton scurt, cu siguranta, e un pardesiu de nadejde! Barbatii pot umbla si in noiembrie tarziu in costum pe strada, fara sa le fie frig, ba, dimpotriva, le e cald si bine…ce, naiba, sa caute un barbat, la cinzeci de grade, ziua in amiaza mare, in costum pe strada?! Mai ales, intr-o sera care se numeste terasa, unde umbrelele din plastic strang si pastreaza, cu nadejde, fierbinteala! Aa, stiu, au treaba! V-am spus eu ca verile au fost inventate pentru cei care n-au nicio treaba!

Imi spunea, ieri, o prietena, ca pe ea vara o motiveaza! E drept, sta de la mijlocul lui iunie la mare, inoata si face plaja. Interesant este ca nu are serviciu nici in restul anului si, totusi, isi permite sa se recreeze si sa stea trei luni la mare si la soare! Am prieteni care muncesc pe branci, castiga bine si foarte bine si mai mult de maxim trei saptamani de concediu nu isi pot permite! Si ca bani si ca timp! Ma bucur, insa, ca pe cunostinta asta a mea vara o motiveaza! Iarta-ma, draga, dar te motiveaza, sa ce?! … Nu de alta, dar, daca citesti, cumva … vezi, aici, in postul asta, eu aveam ceva de lamurit cu fericirea (si nici macar), imi puneam si eu niste intrebari ca tot omul, n-am nimic cu tine si cu altii care stau toata vara la soare, in mare, in piscina, iar, seara, in cluburi, la petreceri si baute pana-n zori, dimpotriva, va admir si va invidiez, nu inteleg cum, naiba, de va iese (in plus, in tot restul anului, hibernati la shoping si doar, acolo, ceva distractie, in fiecare noapte, in cluburile din Bucuresti…stiu, stiu ca e putin, imi pare si mie rau, e, cu adevarat, trist…bine ca va mai motiveaza putin vara si va mai scoate din hibernare!!). Repet, problemele mele nu sunt cu voi, n-am nicio treaba cu voi, nu vreau sa fiu in locul vostru, asa cum am lamurit, deja, sunt o tipa mofluza, nu sunt fericita nici pe terasele din Bucuresti, in plus, ma plictisesc, la culme, tipii care inoata o zi intreaga, iar cei care o fac zece zile in sir, ma ingrozesc de-a dreptul, ma scot din minti si povestile lor cu inotatul, piscina si restul distractiei, asadar, problemele mele nu sunt cu voi, nici n-ar avea cum sa fie, problemele mele sunt cu mine, am o groaza de lucruri pe cap si nu mai sunt in stare sa le fac din cauza caldurii, e drept, as putea sa le aman, dar n-am niciun chef, pentru ca, in toamna, vreau si mi-am propus sa fac altele, asadar, desi inteleg ca traim intr-o lume mare fericita, la care eu, subsemnata, ader si filosofic si cultural si cu toata deschiderea, nu pricep cum, naiba, unii pot fi fericiti atat de usor, in fiecare zi a lor, aproape fara sa mai faca diferente! (E drept, mie mi se pare o absurditate, nu sa fii fericit, asta e limanul si filosofia la care, desigur, tindem toti…mi se pare, asa, absurd, sa fii fericit, tot timpul, sa se vada, iar cand impartasesti altora miracolul existentei tale, sa vorbesti patru ore despre cum inoti tu intr-o piscina! Sa-mi fie cu iertare, pentru mine fericirea e o imparateasa, care traieste intr-un castel, are servitori, dascali, supusi, orchestre, nebuni, doamne de onoare, ministrii, alai obligatoriu, toale sclipicioase, coroana naucitoare si, uneori, un intreg discurs demagogic)!

E clar, asa cum am si presusus de la inceput, am probleme de integrare si presupun ca si de orientare! Eu, una, nu pot nici sa citesc sau sa fac bicicleta de caldura, iar altii pot sa stea, o vara intreaga, cu fata la soare! Presupun ca astea sunt diferentele care se fac, pe scara evolutiei, intre indivizii rezistenti si cei slabi, intre cei viabili si cei mai putin viabili. Este evident dupa bronzu-i pronuntat ca Elena Basescu, de exemplu, sta foarte mult la plaja, la soare, la solar, iar dupa fotografiile de prin tabloide, ca rezista destul de mult prin cluburi, la petreceri, la dans… Ma intreb, asa, rezistenta cum e, daca si-ar pune mintea sa citeasca pe caldurile astea, presupun ca ar citi vreo saisprezece veri la rand, fara sa oboseasca, fara sa-si piarda concentrarea de la caldura, fara sa se tumefieze de la salteaua incinsa pe dedesupt (in fond, si la plaja, tot pe saltea sta, are exercitiu) si fara sa fie nevoita sa dea drumul la aerul conditionat care sa-i faca nevralgii… E clar, de ce unii sunt invingatori si obtin tot ce vor, de la exercitiu, domnule, de la exercitiu si antrenament indelungat! Te intrebi numai… daca sunt atat de antrenati, de rezistenti si de supravietuitori, daca ei sunt indivizii viabili, daca pot sta o vara intreaga tolaniti pe spate, la soare, in timp ce altii obosesc citind in propriile case, adapostiti, oarecum, de dusmanul climateric, cum, naiba, de abia se pot exprima?! Niste indivizi atat de rezistenti si de antrenati!? E pacat, domnule, ei vor duce inainte civilizatia si actiunea destinului uman contemporan, ei sunt personajele centrale, cele pe care autorul nu le poate scoate din scenariu ca s-ar duce naiba tot scenariul, e pacat sa fie atat de rezistenti si de antrenati, se se fi chinuit atata, dar sa bolboroseasca ca bebelusii sau ca vrajitoarele speculante care nu stiu niciun descantec! De fapt!
Read more...